Povestea găinilor cu ouă de aur - poveste din Gornet

Soarele strălucea cu putere. Călărețul, epuizat, nu se mai putea ține drept în șa. Căzuse cu fruntea pe gâtul calului și se bălăngănea dintr-o parte într-alta. Animalul mergea la pas, de parcă ar fi știut că dacă ar fi să înceapă alergarea, stăpânul lui s-ar prăvăli în iarba înaltă. Mergeau așa de câteva ore bune, de cum se crăpase de ziuă, fără nicio țintă precisă, dar înainte de asta călătoriseră alte două zile, venind dinspre Dunăre, mai precis din raiaua Brăilei. Călărețul, pe nume Ion Manole, făcuse planul să ajungă cât mai departe de orice loc unde ar fi putut avea de-a face cu turcii. Năvăliseră, după doi ani de liniște, de data asta sub conducerea lui Hîzîr Pașa, care se plictisea la Silistra, și prădaseră sat după sat: Ibișu, Porumbu, Cuptoarele, Chirtu, Arama, Viziru, Grozești, Giurgeni, Bajani, Tâmpu, Târlele, Țăcău și Cojocari, Ulmu, Mavrodin, Militaru, doar satul Nistor, unde își avea Ion gospodăria rămânând neatins, ca prin minune. Fratele lui, Nicolae, avusese mai puțin noroc: turcii îi uciseseră soția și îi luaseră copila, pe Ana, care crescuse și, la cei 14 ani ai ei, se făcuse o frumusețe. Probabil că ajunsese să fie vândută vreunei beizadele și batjocorită, dar ce mai putea face un om într-o asemenea situație, oricât ar fi fost de viteaz? Nicolae, bântuit de coșmaruri și nemaiputând suporta sentimentul de vinovăție că nu știuse să-și păzească fata, alesese calea ușoară a sinuciderii. Ion, care nu avea nevastă și copii, rămas singur pe lume, plecase călare, lăsând de izbeliște casele, vitele și tot ce mai avea. 

Vasile Înaripatul - poveste din Brebu

În cartea sa intitulată „Pe urmele unor animale rare sau nemaiîntâlnite”, apărută la Moscova în 1961 și tradusă, la noi, de Eugenia Teodorof, zoologul rus Igor Akimușchin scria că ultimul castor din țările Române a fost ucis în anul 1823 în zona Moldova-Veche. Realitatea este cu totul alta: câteva familii de castor au fost ținute în captivitate și ajutate să supraviețuiască de țăranul român Vasile Topală din localitatea prahoveană Brebu, mâna dreaptă a epitropului mănăstirii, Ștefan Grigorescu. Numele lui nu este astăzi menționat nicăieri, dar asta se întâmplă chiar din pricina lui, pentru că a fost un om de-o modestie excepțională, care nu accepta să se vorbească despre el și despre munca pe care o depunea la mănăstire, fără să primească, pentru asta, vreun ban. Făcea totul din dragoste pentru acele locuri și dintr-o credință extraordinară.

Domnișoara director - poveste din Izvoarele

Una dintre cele mai ciudate întâmplări despre care s-a scris vreodată s-a petrecut în primii ani ai secolului XX în satul prahovean Izvoarele. Protagoniști – Tania Vintilescu, directoarea școlii și Remus Pascalopol, profesor suplinitor sosit din București într-un moment în care nu-și mai găsea rostul pe pământ.

Poveste fără morală

A fost odată o fetiţă pe nume Alicia, care avea un căţel pe nume Raf. Era un căţel de rasă, prietenos şi jucăuş, iar Alicia îl iubea foarte mult. Părinţii fetiţei plecau adeseori de-acasă, şi în timpul cât ei lipseau, Alicia rămânea cu Buni şi cu Raf. Pentru că Buni era tare bătrână şi nu putea să se descurce cu Raf, care trăgea de lesă cât putea el de tare, căţelul era scos la plimbare ba de câte un vecin binevoitor, ba de o nepoată a lui Buni care locuia în acelaşi bloc. De multe ori, însă, nemulțumită de felul în care ceilalți se achitau de sarcină, Buni lua lesa şi meargea afară cu Raf, cu toate că mama Aliciei, Amelia, o rugase mult să nu mai facă astfel de lucruri. Dar Buni era o persoană care nu ţinea cont de nimeni şi făcea lucrurile numai şi numai după cum credea că e mai bine, aşa că ieşea în continuare cu Raf.

Noi subiecte de povesti

Inainte de a veni in Romania, am mers pentru a treia oara la ZOO Hannover. Doar eu si Maria de data asta. Am avut parte acolo de doua experiente nemaipomenite: una cu pelicanii, cealalta cu hipopotamii. O sa urc doua seturi de poze care fac toti banii. Uite intai pelicanii:

Omul-poveste

Intr-una din zile, a aparut un cetatean pe la vreo 70 de ani, semet, care se pregatea sa treaca suveran pe langa standul meu, ignorandu-l. Dar nu l-am lasat: "veniti, domnul meu, sa va dau o carte de povesti cum nu ati mai citit". A trecut mai departe si, tocmai cand sa cred ca l-am pierdut, s-a intors. A venit pana foarte aproape de mine si mi-a zis: "eu insumi sunt o poveste". Apoi a inceput sa-mi povesteasca povestea lui, adica povestea povestii. Si, intr-adevar, trecuse prin multe: doua razboaie, prizonierat, drame familiale, aproape ca incepusem sa cred ca inventeaza. Dar nu, totusi omul ala nu avea nici figura si nici stilul mitomanului. Vorbea limpede, asezat, era atent la ce-l intrebam, nu ca acei domni nebagati in seama de nimeni care cand te prind iti vorbesc numai ei, ingroziti de eventualitatea ca nu o sa apuce sa-ti povesteasca tot.
Am plecat cu domnul acela intr-o plimbare pe ringul copiilor, iar Rodi a ramas sa faca agitatie. Numele domnului este Marghescu. I-am propus sa astearna totul, ordonat, pe hartie, urmand ca eu sa ma ocup de editarea cartii lui. A fost de acord, dar nu a vrut sa-mi dea niciun numar de telefon, nicio adresa. Mi-a cerut doar cartea de vizita si a ramas ca o sa ma caute dansul. Nu m-a mai cautat.