Se afișează postările cu eticheta scoala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scoala. Afișați toate postările

marți, 12 martie 2013

Secretariatul școlar

Azi, Maria stă acasă. E prima zi de manifestare puternică a unei viroze, ori gripe, care încearcă să se instaleze de vreo săptămână. Procedurile sunt clare: am sunat la școală, am anunțat, altfel cei de-acolo intră în panică, pentru că n-au de unde să știe, atunci când un copil lipsește, dacă e acasă ori dacă i s-a întâmplat ceva pe drum. Dacă nu-i anunți, nu trece jumătate de oră și primești telefon de la secretariat și asta chiar nu-ți convine. Iar asta înseamnă, evident, că la nivel de secretariat se știe încă de la prima oră care elevi sunt în școală și care nu.


joi, 21 februarie 2013

Altfel de scoala

Multi profesori din tara noastra sunt convinsi ca sistemul romanesc de invatamant e unul bun. Singura deficienta pe care o observa ei este nivelul redus de salarizare. Sau, ma rog, unii mai critica si modificarea foarte frecventa a legii invatamantului, schimbarile politice de directori, inspectori, portari etc. In rest, insa, ei considera ca nu ar trebui umblat la mai nimic. Elevilor de clasa a n-a, spre exemplu, trebuie sa li se predea aceleasi lucruri care li se predau dintotdeauna elevilor de clasa a n-a, elevii trebuie sa lucreze acasa ore in sir, umpland caiete peste caiete, in vacante trebuie sa faca o gramada de teme la fiecare materie, ca sa nu piarda, chipurile, legatura cu scoala, structura orelor trebuie sa fie aceeasi ca pe vremea lui Ceausescu - adica ascultarea din lectia de zi, apoi predarea noii lectii, profesorii trebuie sa fie respectati ca un fel de supraoameni, disciplina este in continuare impusa prin amenintari cu extemporale si scaderea notei la purtare etc. Eu stiu cum functioneaza sistemul, pentru ca am fost profesor. Nu neg ca s-au facut anumite schimbari, insa in esenta lucrurile au ramas la fel. Degeaba faci semestre in loc de trimestre, de pomana pui calificative in loc de note, in zadar vorbesti despre curicula, daca in ore se intampla aceleasi lucruri care se intamplau si acum 20 de ani. 


sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Autobuze si tramvaie

Marti, miercuri si joi, cum spuneam, am fost nevoit sa rezolv transportul scolar al fiica-mii cu autobuze si tramvaie. Pentru asta, m-am pregatit temeinic. Am rugat-o pe Christine sa sune la firma de transport (USTRA) si aia ne-au dat legaturile, la minut. Am scris toate pe o hartie si am bagat-o in portofel. Am invatat pe de rost niste intrebari in germana, de tipul "wo ich muss aussteigen". Problema a aparut la intoarcerea catre casa. Anume: ultimul autobuz cu care mersesem - pe numele lui 200, are statia la vreo 200 de metri de scoala, pe o strada cu nume complex. In mod normal, asa cum este pretutindeni, peste drum se gaseste statia pentru autobuzul care merge in sens contrar. Mi-am luat eu fetita de la scoala in prima zi si ne-am dus glont in acea statie. Cand, ce sa vezi? Autobuzul care vine acolo nu e 200. E altul, despre care nu-mi spusese nimeni, cu numarul 100.


miercuri, 28 noiembrie 2012

Moartea micului ritual

Mulţumirea, chiar fericirea pe care le simţi atunci când cineva drag ţie are un succes, ori un motiv de mare bucurie, pot fi întregite, ca să zic aşa, de un ingredient despre care mai nimeni nu vorbeşte, considerându-l semn de egoism: satisfacţia că ai contribuit şi tu. Nu o să mă întind la exemple elaborate, la situaţii complexe. O să vorbesc despre un lucru extrem de simplu, pe care tocmai ce l-am pierdut şi care m-a făcut să înţeleg cele spuse mai sus.


marți, 2 octombrie 2012

O farsa uriasa

Dimineata, la 8:15, Maria a deschis usa masinii si a coborat in fata scolii, cu sacul ei plin de comori atarnat de umar. A zis "ceau tata" si a fugit catre intrare prin aerul de toamna, aerul ala pe care il tin minte din vremea cand eram si eu de zece ani si care are darul sa transforme orice dimineata intr-o vreme a magiei. Am bagat in viteza si am plecat usor, intorcand capul, privind-o cum se intalneste cu colegii, cum salta voioasa, cum rade cu parul rasfirat de vantul cu frunze galbene. 


joi, 20 septembrie 2012

Povesti cu si despre sex(5)

O firmă din oraşul spaniol Valencia oferă cursuri profesionale de prostituţie cu „loc de muncă garantat la absolvire". Compania a fost dată în judecată de o parte dintre locuitori, dar va putea să îşi continue activitatea, după ce a câştigat un prim proces.
Julia Roberts in rolul prostituatei din Pretty Woman


vineri, 1 iunie 2012

In parc cu Carmen

Eram prin clasa a opta şi aveam o părere excelentă despre mine însumi. Eram băiat deştept, mi se rupea de reguli, aveam succes, pe orice puneam mâna ieşea bine, fetele mă plăceau, băieţii mă invidiau. Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult?
Una din prietenele mele era Carmen. O fată înaltă, brunetă, care locuia în cartier cu mine. De multe ori ne întâlneam dimineaţă pe drumul către şcoală. Uneori, la întoarcere, când mă duceam direct acasă, mergeam împreună şi pe drum povesteam. Fumam amândoi şi asta crea între noi o complicitate aparte. Câteodată ne opream prin câte un loc mai dosnic şi fumam - oh, ce gust aveau ţigările alea... ce parfum...


marți, 24 aprilie 2012

Luna Park

Chiar peste drum de scoala Mariei, s-a deschis un Luna Park. E imens, pur si simplu, viu colorat, animat - pe scurt, visul oricarui copil. Aproape in fiecare zi, dupa ore, dam o raita pe-acolo. Maria nu a ratat nimic, de la carusel pana la casa groazei, cu exceptia chestiilor in care nu are voie sa se urce singura si in care eu nu am niciun chef sa ma introduc. Liliana nu se suie niciodata in chestii invartitoare, asa ca pana la urma probabil ca tot eu ma voi sacrifica. Deocamdata am acceptat sa ma urc doar intr-o roata imensa, din inaltimea careia am "survolat" imprejurimile. Uite:





joi, 29 martie 2012

Instinctul fotbalului

Eu nu sunt amator de fotbal. Găsesc că e o mare pierdere de timp să stai cu orele şi să priveşti cum dau unii cu piciorul într-o minge. Dacă toţi oamenii ar fi ca mine, alde Mutu şi Beckham nu ar mai face vile de milioane de euro şi fotbalul ar deveni un sport la fel de interesant ca oina. Celor care mă întreabă dacă mă uit la fotbal le spun că da, cu două condiţii: să fie finala Campionatului Mondial şi una din finaliste să fie România. Treaba asta nu e de ieri de azi, ci de când aveam doar vreo 7-8 ani. Mă miram la culme când îi vedeam pe adulţi cumpărând tone de bere, seminţe şi alte chestii asemănătoare, apoi aşezându-se în faţa televizorului alb-negru şi urlând, oftând, trântindu-şi palmele pe genunchi, înjurând, sărind de pe scaune - toate în funcţie de ce făceau jucătorii pe teren. Ţin mine şi azi cum m-a întrebat, odată, când eram mai mărişor, cineva pe stradă, ce etapă a campionatului intern urmează. Am zis că a treia, doar aşa, ca să nu par complet pe dinafară, numai că era etapa a douăzeci şi noua sau cam aşa ceva. În fine.
Acum, de câte ori mă duc la şcoală după Maria, găsesc în curte băieţi care joacă fotbal. Băieţi mici, abia se ţin pe picioare, dar dau cu piciorul în minge. Datorită lor, am avut o revelaţie: fotbalul nu este o invenţie, ci un instinct. Pur şi simplu, de câte ori văd o minge venind către mine, simt o dorinţa incredibilă de a-i arde un şut. Eu, care nu dau doi bani pe fotbal. Nu, nu aş juca, dar aş da şuturi, mi se pare că „balonul rotund” se potriveşte perfect cu liniile piciorului, cu scobitura laterală a tălpii - cea aflată sub gleznă, cu adâncitura dintre tibie şi oasele labei piciorului....


marți, 27 martie 2012

Bătrânul în fața pomului înflorit

Ieri, la şcoală, am trăit ceva greu de descris. Am ajuns ca de obicei pe la 15:05, am intrat în curte, agale, pentru că Maria nu iese mai devreme de 15:15 şi dintr-odată m-a izbit drept în faţă frumuseţea copacilor înfloriţi. Nu ştiu de ce nu i-am văzut şi alaltăieri. Poate au înflorit peste noapte. Poate mi s-au primenit ochii şi am început iar să văd ce uitasem că există. Nu ştiu. Dar pomii aia parcă erau acolo special ca să-mi ațină calea. Am simţit nevoia să fac ceva, să mă transform în bondar ca să mă bag cu totul într-o floare, să mă dau peste cap şi să fiu iar de 7-8 ani, apoi să mă cațăr până pe cea mai de sus creangă şi să mă simt rândunică, să mă subţiez ca un fum şi să învălui crengile înflorite într-o ceaţă imperceptibilă...



vineri, 23 martie 2012

Limba omeneasca

Ne pregatim de scoala. Sunt atatea de facut: toaleta, pieptanat indelung, scos cainele, preparat gustarea pentru pauza de masa...Si deodata, ma trezesc ca-mi spune Maria: "Tata, de fapt nu exista mai multe limbi, exista una singura pe care o vorbesc toti oamenii, doar ca unii spun masa si altii spun table".
Ei, ce idee frumoasa si globalista. Asa-i, dupa cum poti spune zapada, nea sau omat, tot asa poti spune casa, house ori maison. Si uite-asa, noi suntem cu totii una si vorbim o singura limba: limba omeneasca


miercuri, 21 martie 2012

Spectacol in curtea scolii

Acum doua zile, in curtea scolii, am asistat la un mic numar de tavalire pe jos insotita de urlete animalice, executat de un mic japonez. Nu am de unde sa stiu ce dorea sau, dimpotriva, nu dorea acel mic japonez, dar stiu ca mai bine de zece minute a racnit de parca i s-ar fi picurat acid sulfuric pe frunte.



luni, 19 martie 2012

Aria si perimetrul

A venit ieri ziua in care am realizat ca am facut facultatea de matematica absolut degeaba. Pur si simplu degeaba. M-a rugat Maria sa o ajut la tema. Sigur ca da, se poate? Ia sa vedem, ce tema ai tu? Si mi-a dat sa citesc textul de la scoala. Li se cerea sa imagineze situatii in care parintii sau alte persoane ar putea avea nevoie de arii si perimetre. Deci nu sa le calculeze, nici vorba: doar sa se gandeasca pe unde, cand si de ce ar avea tata sau bunica nevoie se stie niste arii sau niste perimetre.



duminică, 18 martie 2012

Mutarea

Azi - mutarea numărul doi: luăm calabalâcul și mergem la un hotel în Hannover. Am făcut proba și am constatat că de acolo până la școala Mariei durează cam tot cât de aici. Deși sunt doar 6 km, în vreme ce de aici sunt 24. Chestia e că mergi prin oraș, cu semafoare etc și faci mult. O să caut variante de transport în comun: metrou, tramvai, alea merg drept. Dar luni, iar sunt toți în grevă, așa că o să vedem ce și cum.
Presupun că o să mai trec prin Bad Nenndorf, chiar mi-a plăcut orășelul asta. Sunt sigur că și Maria, peste o vreme, o să fie dornică să revină.Uite niște imagini din centru:



luni, 5 martie 2012

Happy Birthday

Azi, la școală, așteptând-o pe Maria, am asistat la show-ul produs de niște mămici împreună cu odraslele lor multiculturale. A fost ceva fa-bu-los. Au strigat, au chițăit, s-au lăsat pe vine, și-au clătinat coamele de păr, au râs paranoic, și-au pasat jucării de-ale copiilor și multe alte lucruri care eu credeam că se petrec doar în filmele cu Meryl Streep - alea de genul „Mamma mia”. Uite cam cum arătau, într-un moment de acalmie:



Prima zi de școală

Azi, Maria a început școala. Emoționată, biata de ea, dar lasă că nici cu mine nu mi-a fost rușine. Parcă aș fi început eu, nu fiică-mea. Am ajuns la școală cu aproape zece minute mai devreme. Am parcat și ne-am dus către intrare, unde trona un portar cu chip aspru. Tocmai ne pregăteam să-l abordăm, când îl auzim că zice:
- May I ask if she is Maria?
- Yes, she is Maria, but how do you know? am întrebat eu, absolut surprins.



joi, 16 februarie 2012

Care e realitatea?

De lunea trecută mă trezesc pe la 6 dimineaţa. Motivul e simplu: mă culc mai devreme, până în zece seara. Asta pentru că am reluat obiceiul de a îi spune poveşti Mariei. Mă scol la 6 şi, uitându-mă pe fereastră, îmi amintesc trezirile cu noaptea-n cap de la Sinaia. Oh, ce diferenţă! Chiar dacă e vorba de zăpadă, care ar trebui să arate peste tot la fel, diferenţa e uriaşă. În primul rând că albul de-atunci era altfel, un alb viu - de multe ori mi se părea că zăpada stă pe labe, ca o pisică uriaşă odihnindu-se. Şi apoi strălucirea... Cum aş putea s-o descriu? Nu ardea niciun bec pe stradă, însă vedeam totul ca-n palmă, în lumina zorilor... Mă spălam, mâncam repede ceva şi plecam către şcoală. Nici nu ieşeam bine din curte, că apăreau, de parcă m-ar fi aşteptat, câţiva dulăi lânoşi, unul dintre ei cu o bucată de lemn atârnată de gât - semn, credeam eu, că rupsese lanţul. Săreau pe mine, ne jucam de parcă aş fi fost de-al lor, apoi mă însoţeau prin nămeţi până la staţia de autobuz. Uneori, când putea să urce, era acolo, alteori nu şi atunci mergeam pe jos până în centru. Nu trecea pe Calea Codrului nicio maşină, mergeam cu paşi mari pe poteci de vis, gerul îmi era prieten, brazii mă priveau cu simpatie, zăpada scârţâia sub tălpile mele. În faţă alergau voioşi dulăii, care ştiau unde merg şi îmi deschideau drumul... Mi se pare acum că am trăit într-o poveste, că totul nu e decât în închipuirea mea. Privesc pe fereastră şi văd maşinile ca nişte gândaci uriaşi, copacii descărnaţi, becurile bolnăvicioase înşirate de-a lugul canalului îngheţat. Nu mai sunt dulăii lânoşi, în schimb dau roată ciorile care croncăne asurzitor.
Să fie asta realitatea? Să fie cea din copilărie? Sau, mai degrabă, niciuna?


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Un sentiment

Ma tot incearca o dorinta de a face niste lucruri pe care le-am lasat in ne-lucrare. Dar nu oricum, ci cu sentimentul pe care-l aveam cand eram copil si faceam cate un troc cu mama sau chiar cu mine insumi. Mi se intampla uneori sa n-am chef de scoala, pentru ca orele din ziua aia nu ma interesau deloc. Si atunci, mama ma lasa sa stau acasa cu cate o conditie: sa lucrez 20 de probleme la mate, ori sa imi pun la punct caietele nu stiu la ce materii, sau sa citesc ceva din lecturile obligatorii. Acceptam intotdeauna si chiar faceam ce ma angajasem. Apoi, au venit si momentele in care ramaneam acasa fara ca mama sa stie. Stateam acasa si faceam ceva anume, care nu avea cum sa nu fie mai important decat orele de desen tehnic. Si imi inchipuiam scena cu mama venind acasa suparata si incepand sa ma ia la intrebari, la care eu urma sa-i arat ceea ce facusem, mai important decat scoala si ea avea sa se lumineze la fata etc.
Ei bine, ma incearca acel sentiment, demult uitat. Vreau sa fac anumite lucruri in loc de ceea ce fac acum si sa simt raportarea la cineva care are sa se bucure si o sa-mi spuna "bravo, ai facut ce trebuie, mai bine ca ai facut asta si nu cealalta, era importanta si cealalta, faptul ca nu ai facut-o are niste consecinte nu tocmai placute, insa esti exonerat de orice vina, pentru ca ai facut ceva mult mai important". Dar la cine oare ma raportez? In fata cui trebuie sa dau examenul? De cine ma ascund si cine astept sa ma mangaie pe crestet?


După mine!