Daolică Dodă

Am promis că voi scrie despre întâlnirea de 30 de ani. Din mai multe puncte de vedere, pentru mine a fost un eșec. Dar poate că pentru ceilalți a fost OK.

Toată treaba a fost organizată de Bebe Cristescu. Pe vremea când eram elevi, ea era una dintre frumusețile școlii. Mulți dintre noi nici nu cutezam să ne imaginăm că am putea ajunge până la ea. Bebe a stabilit locul faptei: un hotel din Predeal.

Efectul unei vorbe bune

Într-o seară, cum stăteam noi pe terasă la Gogol și savuram un pahar de vin de Străoane, îl vedem pe Răbdău că atacă niște tufe aflate lângă gardul care desparte proprietatea lui Gogol de cea a vecinului. E acolo un fel de șanț plin cu pământ, în care cresc diverse plante. De fapt, se vede în poza pe care am pus-o în postul precedent - este exact în spatele fetelor. Și Răbdău, urmat rapid de Max, se tot precipita asupra unor tufe, mârâia, scheuna, le dădea târcoale, încerca să sape la rădăcina lor, ce să spun - un adevărat spectacol.

Lumea e mica

Dupa ce am refacut relatia cu Gogol, am mers pe la el de doua-trei ori pe an. Si el si Dana, sotia lui, sunt niste oameni foarte ospitalieri, care se bucura sa aiba musafiri. Asa ca nu mi-am facut probleme sa ii vizitez inclusiv cand nu eram singur. Asa am ajuns la Breaza, impreuna cu Maria si cu Ali. Veneam de la Predeal, unde participasem la intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului - despre care o sa scriu, ca am ce. Cu mine erau si fetele: Maria si Ali. Dupa chef, ne-am suit in masina si ne-am dus la Breaza, unde am mai ramas vreo doua nopti. Fetele s-au imprietenit rapid cu cei doi caini ai lui Gogol, anume Max si Rabdau.

Ali cu Rabdau si Maria cu Max

Cum apar prietenii, cateodata

In data de 1 februarie 2008, am primit urmatorul mail:

Sa traiesti dragule!

Nu stiu daca mesajul acesta va ajunge la tine dar mi-ar face placere sa ne mai intalnim candva. Am frunzarit cartea '' Multimi ". Putem lua legatura telefonic la 0244xxxxxx sau 0743yyyyyy ori prin aceasta adresa de e-mail. Sanatate familiei.

                                                                               O.G. Delabreaza

O.G, m-am gandit eu, nu poate fi decat Octavian Goga, zis Gogol, vechiul meu coleg de scoala. Stiam ca locuieste in Breaza, il si cautasem candva, dar fara succes. Asa ca m-am grabit sa-i raspund dupa cum urmeaza:

Gogol, pe terasa resedintei din Breaza

Lovitura duhovnicului orb

Mi-am adus aminte azi dimineață, în timpul plimbării cu Richi, de Teofil Pârâian, duhovnicul orb de la Sâmbăta de Sus. Întâmplarea a făcut să ajung la el, acum vreo zece ani. Pe vremea aia, eram „în vorbă” cu Liliana, dar nu ne gândeam încă la căsătorie. Ea venea cât putea de des la Sinaia, eu mergeam cât puteam de des la Timișoara.
Drumul către Timișoara trece prin Sâmbăta de Jos și, de acolo până la Mănăstirea Brâncoveanu unde viețuia Părintele Teofil, nu sunt decât cinci minute. Liliana îl știa, pentru că bătrânul duhovnic venea des la Timișoara să le vorbească studenților. M-am dus și eu odată la o conferință studențească de-a părintelui, însă, ca să fiu sincer, nu am fost prea impresionat. Dar poate că totul ține de starea de moment.

A murit Sidney Lumet

Aflu ca a murit Sidney Lumet. Un mare regizor. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Prilej sa-mi amintesc doua dintre filmele lui, care m-au marcat atat de mult, incat si acum, la 50 de ani, le revad macar odata intr-un an si sunt la fel de emotionat ca atunci cand le-am vazut pentru prima oara. Este vorba despre "12 Angry Men" din 1957, cu Henry Fonda si despre "The Hill", din 1965, cu Sean Connery.

Sensul vieții

Poate că ți-ai spus uneori că nimic nu contează de fapt, pentru că peste două sute de ani vom fi deja morți de mult. E un gând ciudat pentru că nu e deloc evident de ce faptul că vom fi morți peste două sute de ani trebuie să implice că nimic din ce facem acum nu are vreo importanță.
Ideea ar fi că suntem angrenați într-un fel de competiție frenetică, în efortul de a ne atinge scopurile și de a realiza ceva în viață, dar că toate astea n-au sens decât dacă realizările noastre vor dăinui în timp. Dar ele nu vor dăinui. Chiar dacă vei scrie o carte mare, pe care oamenii vor continua să o citească și peste câteva mii de ani, până la urmă sistemul solar tot se va răci sau, treptat, expansiunea universului se va opri, iar acesta va începe să se contracte, prăbușindu-se complet în final și orice urmă a eforturilor tale va dispărea definitiv. În orice caz, nu putem spera nici măcar la o fărâmă dintr-o astfel de nemurire. Dacă ceea ce facem are cât de cât un rost, atunci rostul trebuie găsit în ceea ce se întâmplă în timpul cât trăim.

Thomas Nagel

Pornind de la niste poze

Niciodata nu mi-am pus intrebarea: oare cum ma vad pe mine ceilalti soferi, in trafic? Dar cei care merg cu mine in masina, ce vad cand se uita la mine? Ieri, pe drum, Ali a rezolvat problema: acum stiu cum arat la volan.

Unde au disparut papadiile?

Ieri, pe drum, Ali se tot uita dupa campurile pline cu papadii (dandelion fields, ar fi zis John Lennon).

 

La Szeged, in spital

Azi dimineata, pe la 11, am plecat catre Szeged. Liliana, sotia mea, trebuie sa fie operata la un genunchi. O preoblema de ligamente, generata de o cadere la schi, asta iarna. A mers cu noi si Ali, care, ca si mine, este gata oricand de plecare. Mie, de cand ma stiu, imi place clipa plecarii. Indiferent unde am de mers, cel mai bine ma simt in momentul in care plec. Cand ajung, deja imi vine sa ma gandesc la clipa cand voi pleca si de acolo.

Nu pot s-o iubesc pe Lady Gaga

Nu stiu de ce, dar ascultand "Vincent", imi vine sa zic: "O urasc pe Lady Gaga". Dar apoi realizez ca biata femeie nu are nicio vina. Asa ca o sa zic altceva: "Urasc sistemul care a creat-o pe Lady Gaga". Vreau ca Maria, fetita mea, sa asculte Don McLean si nu 50 Cent, sa se uite la tablourile lui Van Gogh si nu la chilotii lui Gaga. Vreau ca Maria sa priveasca cerul instelat al noptii si nu tavanul cu striatii de otel al mall-ului unde pe ecrane uriase se vad miscandu-se Parazitii, Shakira, Puya, sau Rihanna. Imi doresc ca ea sa-mi spuna "tata, hai sa mergem sambata asta pe munte" si nu "vreau la concertul lui Justin Biber". Imi doresc din tot sufletul sa-mi ceara bani pentru "Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia" si nu pentru un nou model de telefon mobil.

Mitza si Barosanu'

M-a sunat Maria de la Viena. Nu e multumita deloc, acolo copiii se culca la 8 seara, nu pe la 10-11 ca la Timisoara. Asadar, are program si nu ii convine. Eu ma bucur, sper sa vina de acolo cu alta viziune despre ce inseamna regulile. Dar nu pentru asta m-am apucat sa scriu, ci pentru ca am remarcat ceva interesant.

Inainte de a avea acest telefon, Maria a avut un altul, care este inca prin casa. Atunci avea un numar, acum are altul. Cum pentru o vreme au fost amandoua active, pe cel de-al doilea l-am memorat ca "Mariuca2". Acum, cand am vazut ca ma apeleaza Mariuca2, m-am gandit ca si catelul are in nume aceeasi cifra. El este Richi2, pentru ca nu am reusit sa o determinam pe Maria sa-i spuna altfel decat Richi.

Mitza si Barosanu' in fata blocului

Christine si obiectul greu

Vinerea trecuta, Maria a plecat la mall, unde petrece destul timp impreuna cu Liliana. Eu am ramas acasa, ca de obicei cand vine vorba de mall. Mall-ul este o inventie sinistra, in opinia mea. O sa scriu mai incolo despre asta.

Nu mai stiu cat era ora, cand ma suna Maria si-mi zice: "Tata, e o problema, trebuie sa o ajuti pe Christine". Christine este o prietena de-a Lilianei, cu care Maria se intelege foarte bine. "Ce problema? Si de ce ma suni tu pentru problema lui Christine?" am intrebat-o eu. "Are ceva de carat, nu stiu ce".

Christine, Maria si o pisica

O poezie uitata

Cunosti tu noaptea ce-n vazduh se lasa
Pe vant turbat si-n rapait de ploi,
Cand nu e stea pe bolta'ntunecoasa
Si nici un ochi nu vede prin puhoi?
Oricat de neagra-i noaptea, zi se face;
Deci culca-te in tihna, dormi in pace.

Cunosti tu noaptea ce pe vieti se lasa
Cand moartea-ti da culcusul cel de veci,
Nemarginirea cand te cheama acasa
Si sangele zvacneste-n spaime reci?
Oricat de neagra-i noaptea, zi se face;

Deci culca-te in tihna, dormi in pace.

Cunosti tu noaptea ce in gand se lasa
Si nu-i poti smulge valu'ntunecat
Cand sufletu-i pierdut ca strans in plasa
Si mii de diavoli creierii-ti strabat?
Atunci nu-ti afli tihna si nici pace,

Caci niciodata ziua nu se face.

Fiţe directoriale

Cum spuneam, coincidentele se tin lant. Hai sa va spun cum a fost vineri.
Am plecat cu Ali sa ne incercam norocul pe la niste scoli. Ne gandeam noi ca daca in oras cartea se gaseste cu 30 de lei, am putea sa le-o oferim celor de la clasele 5-8 cu numai 23 de lei, basca autograful autorului. Ne-am dus intai de toate la scoala unde a mers Maria toata saptamana trecuta in "schimb de experienta".

Un tur de forta

Ieri am avut o zi grea, trebuie sa marturisesc. Am facut un tur de forta, mergand pana la Viena si inapoi. Am mers cu Maria si doua colege de-ale ei, intr-un schimb de copii organizat de Montessori. Deci Maria sta o saptamana la o familie din Viena, dupa care copiii acelei familii vin si locuiesc o saptamana la noi. Cel mai mult ma bucur ca Maria o sa fie fortata sa foloseasca germana pe care o invata de doi ani. Inca nu si-a dat drumul, stie multe cuvinte, dar nu incropeste propozitii, plus ca e timida.
Sambata care vine, iar ma duc, ca sa iau fetitele. Nu e simplu, mai ales cu ele in masina. Ieri m-am dus cu ele si m-am intors singur. Sambata va fi mai dificil, pentru ca ma voi intoarce cu ele si parte de drum o voi face noaptea. Ma gandesc sa merg de vineri si sa inoptez acolo, chiar la familia Fisher, unde locuieste Maria. Au o casa teribil de frumoasa si camere destule. M-au invitat si ieri sa raman, dar nu eram pregatit. Voi trai si voi vedea.
Ideea e ca la intoarcere, undeva in apropierea Budapestei, am intrat, fara sa-mi dau seama, pe contrasens, cu 180 km la ora. Pur si simplu nu realizam ca merg aiurea, mi se parea ca sunt trei benzi pe sensul meu si ca merg pe banda a treia. Doamne fereste de mai rau !

Cum il transforma tuica pe om

Boschetarul caruia i-am dat o speranta, a stat pe banca aproape trei ore. Din cand in cand ma uitam pe geam si il vedeam mereu in alta pozitie. O vreme a stat si intins, poate a atipit.
Cand am terminat treburile pe care le aveam, am luat tuica si m-am dus la el. Tineam sticla in asa fel incat sa nu se vada, iar individul statea cu spatele, uitandu-se catre Bega. M-am apropiat si l-am intrebat: "Ce faci aici?" Raspunsul a fost simplu: "Stau", dar a fost rostit pe un ton destul de taios, de parca l-as fi deranjat cu intrebarea mea. I-am dat tuica si, aproape instantaneu, s-a transformat in alt om: amabil, zambitor, plin de dorinte de succes si sanatate la adresa mea. Apoi a plecat, n-am idee unde. Din spate, arata ca un furuncul.

O coincidenta fotbalistica

Incepusem sa scriu pe un forum asa:

"Aflu dintr-o stire ca Patriciu re-lanseaza vechea revista Stiinta si Tehnica. OK, frumos. Deunazi acelasi Patriciu a re-lansat Rahan. Intrebarea este urmatoarea: de ce se intampla lucrurile astea? Un raspuns posibil: vor sa atraga de partea lor generatiile care au prins Rahan sau Stiinta si Tehnica.

Mai tine minte cineva ca numai cu cateva saptamani inainte de disputa finala Basescu-Nastase, TVR re-difuza integral meciul de la Sevilla, in care Steaua cu Duckadam a castigat Cupa Campionilor Europeni?"

Sticla de țuică

Am o sticlă de țuică de juma' de litru. O am de prin decembrie, când mi-a făcut-o cadou domnul Bila. Dacă mai țineți minte, domnul Bila este proprietarul porcului pe care l-am cumpărat și sacrificat de Crăciun. Domnul Bila locuiește in satul Babșa și se ocupă cu agricultura. A făcut o țuică nemaipomenită, zice dumnealui, dar mie, când am testat-o, mi s-a părut destul de neplăcuta la gust. În fine, eu nici nu sunt băutor de țuică. Am pus sticla undeva într-un raft si am uitat complet de ea.

Omul meu e cel mai în vârstă. Stă pe zidul de pe care a rostit sentința: „nu are nimic bateria”.

Cum mi-am iritat la maximum colegele

Cred ca acolo eram inca profesor de matematica si purtam parul lung. Sper sa mai gasesc ceva poze "de epoca". In orice caz, am purtat parul lung doar asa, ca fronda, deja constatasem ca nu-mi mai sta bine, ca in vremea studentiei, dar de ce se nu-i irit eu pe dinozaurii din liceu, care ma terorizasera cu "tinuta" pe vremea cand eram elev?. Imi amintesc urletele isterice ale unor profesoare cand prindeau cate o eleva cu fusta prea scurta, ori cu buzele rujate, sau cu unghiile date cu oja. Ei bine, acele profesoare acum imi erau colege si sunt absolut convins ca iritarea lor era maxima si continua in ce ma priveste, pentru ca nu-mi mai puteau cere sa ma tund. Ar fi facut-o ele, nu-i vorba, chiar daca eram profesor si nu elev, insa venise revolutia si le era frica.