luni, 8 august 2011

O povestire a lui Tudor Octavian


Coincidenţele
Viaţa lui Vasile B. a stat, chiar din ziua în care s-a născut, sub semnul unor simpatice coincidenţe. A venit pe lume, în timp ce în cealaltă odaie radioul anunţa moartea lui Goga, în Bucureşti se pregăteau festivităţile pentru  celebrarea a 90 de ani de la moartea lui Eminescu, iar taică-său se făcea pulbere de bucurie la aceeaşi masă la care, exact cincizeci de ani mai tîrziu, avea să se îmbete, din cu totul alte motive, Fănuş Neagu. Mai trebuie spus că trecuseră 13 zile de cînd ruşii invadaseră Finlanda, dar că greva textiliştilor de la „Galia” avea să mai dureze încă o lună şi jumătate fără să deranjeze pe nimeni.



Singuratatea absoluta

CAT DE DEPARTE SUNT TOATE!
Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câştig n-are nicio importanţă, care sunt iremediabil nefericiţi şi singuri. Suntem toţi atât de închişi unul altuia! Si dacă am fi atât de deschişi încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mângâieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, când nevăzându-te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi-e scârbă de oamenii care în agonie se stăpânesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită?
Suntem atât de separaţi de toate! Si tot ceea ce este, nu e inaccesibil? Moartea cea mai adâncă şi mai organică este moartea din singurătate, când însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decât neantul lumii şi al tău.
Emil Cioran - Pe culmile disperării


Prosti de bubuie

Exista o sumedenie de povesti in care un amarat care nu are nici dupa ce bea apa prinde un peste de aur si, in loc sa-l faca friptura il arunca inapoi in mare, primind in schimb promisiunea ca i se vor indeplini trei dorinte. Lucrul care te mira de la bun inceput este ca un peste de aur care poate implini dorintele, nu e in stare sa scape si singur din navodul pescarului, sau si mai bine, sa nici nu se lase prins. Dar pesemne ca pestele vrea sa il puna la incercare pe umilul pescar, sa vada daca are suflet bun si il elibereaza. Nu stiu ce s-ar intampla daca pescarul ar zice: "Dar ce, crezi ca sunt tampit sa-ti dau drumul? Nu dau eu vrabia din mana pe cioara de pe gard, ce garantie am ca-mi si implinesti dorintele?" Probabil ca atunci pestele si-ar indeplini siesi o dorinta, anume de a fi inapoi in apele marii si cu asta s-ar termina totul. Iar pescarul si-ar da pumni in cap pentru ca a avut o sansa si a risipit-o.
Dar in poveste, pescarul elibereaza pestele si se duce acasa. Acolo incepe sa se certe cu nevasta, pentru ca el zice ca vrea bogatie, ea ca mai buna e sanatatea. Intre timp, ea face mancare pentru cina, ceva foarte saracacios. Individul spune: "ce n-as da sa am niste carnati la cina" si imediat apare un sir de carnati. Scandalul e cat casa, femeia zbiara, el se enerveaza si zice: "ce n-as da sa ti se lipeasca de nas un carnat". Zis si facut. Ei, ceea ce urmeaza e de un farmec aparte. Tipul, pentru ca-si iubeste sotia urlatoare, foloseste a treia dorinta si dezlipeste carnatul de pe nasul ei. Asta arata ca amandoi sunt prosti de bubuie. Pentru ca nu-i duce mintea sa gaseasca o solutie simpla. Eu, daca as fi fost in locul individului, as fi zis asa: "a treia dorinta este sa mi se mai indeplineasca inca zece dorinte". Prima ar fi fost dezlipirea carnatului, dupa care ar fi urmat si bogatia si sanatatea si cine stie ce si-ar mai fi putut dori cei doi fraieri. Daca ar fi vrut cu tot dinadinsul, idiotii ar fi putut ajunge nemuritori, ar fi putut sa afle leacurile tuturor bolilor, sa afle unde sunt planete pe care pot trai oamenii si sa le colonizeze, ce mai, ar fi fost practic atotputernici. Dar deh, daca nu i-a dus mintea...


sâmbătă, 6 august 2011

Umbrele și papuci

Stau și mă întreb: de ce această nostalgie, această dorință aproape fizică de a fi din nou copil, în Sinaia anilor 70. De ce îmi dau lacrimile când mă gândesc la Valea Rea, la Opler, la băieții din 23 August (Ferdinand acum), la toți oamenii care mi-au populat copilăria și dintre care mulți nu mai sunt în viață? De ce aproape nu mai pot privi o poză cu tata fără să mă cuprindă rapid sentimentul că nimic nu mai are rost? Ceva trebuie să fie, o explicație trebuie să existe. Am trăit cumva greșit, am ratat ceva, altfel nu-mi pot explica. Probabil că la nivel de subconștient, trăiesc cu credința că dacă m-aș întoarce și aș lua-o de la început, totul ar fi altfel. Dar ce anume? Ce nu e OK, ce e defect, ce am făcut sau ce nu am făcut, pentru ce plătesc acum?
Îmi vine în minte povestea unei mame care avea doi băieți și plângea mereu de nefericire. Unul din ei vindea umbrele, celălalt vindea papuci de plajă. Când era soare, femeia plângea pentru că primul băiat nu va vinde umbrele. Când ploua, plângea pentru că al doilea nu va vinde papuci. Și nu-și dădea seama că de fapt avea toate motivele să fie fericită în fiecare zi. Acelei femei i-a deschis cineva ochii. Mie mi-i va deschide cineva?



Cateva poze din scrin


Cu un pulover 1970
Cu gandul aiurea 1971
Cu tata 1971
Cu ochii inchisi 1972
Ca un bizon 1972






Cum era sa cant cu Pasarea Colibri

Cand faci ordine, gasesti lucruri despre care nu ai fi crezut ca mai exista pe undeva. Asa am patit eu acum, indeletnicindu-ma cu aranjarea pozelor pe care le-a strans mama de-a lungul timpului. Printre ele, am gasit ceva foarte interesant: invitatia la lansarea candidaturii mele pentru fotoliul de primar al Sinaii, din anul 2000.



Baba și polițistul

Din când în când, într-un bloc oarecare dintr-un oraş oarecare, un individ pune mâna pe un par, un cuţit, ori pe un pistol, apoi îşi rupe în bătaie vecinul, îl înjunghie sau îl împuşcă. Mi se pare ceva firesc: unii oameni ajung la capătul răbdărilor şi doresc ca problema lor să fie soluţionată în chiar acea clipă, nu după 18 ani de procese. Am trecut şi eu prin momente în care doar puţin mi-a lipsit până să pun mâna pe topor, aşa că îi înţeleg perfect pe cei care trec la fapte.


O pedeapsa infricosatoare

Acum vreo ora, m-am hotarat sa dau o fuga pana la piata. Am de gand sa fac o mancare de vinete si imi lipseau cativa ardei - si grasi si iuti. Cand am coborat, in usa blocului am dat peste o negresa supraincarcata. Stiam ca la noi in bloc stau cu chirie niste negrese, dar pana azi habar n-am avut unde anume. Vazand ca duce nu stiu cate bagaje, am intrebat-o daca vrea s-o ajut. N-a inteles, stie romana cat stiu eu limba alora de prin Mali. A dat-o pe engleza. OK, am intrebat-o in engleza. Mi-a adresat un zambet larg si mi-a atras atentia ca geamantanul e foarte greu. I-am spus ca sunt un tip puternic si am insfacat geamantanul. Avea dreptate, era greu. Dar nu asta a fost problema. Cred ca am descoperit o noua lege de tip Murphy: "daca dai in scara blocului peste o negresa supraincarcata si te oferi sa-i duci un geamantan, cu siguranta o sa trebuiasca sa-l duci pana la ultimul etaj". Asa ca asta a fost, am carat geamantanul ala pana la acoperis.
Cand am iesit in canicula, alta belea: se auzeau niste manele la maximum, ceva atat de dezgustator incat mi-a venit sa fac cale-ntoarsa. Dar nu pot face vinete fara ardei, asa ca am mers mai departe. Muzica venea din curtea unei case de tigani. Adevarul e ca in aproape zece ani de cand stau aici, nu m-au deranjat niciodata. Asa ca am zis: treaca de la mine. 
Dar cred ca asta ar fi o pedeapsa cu care daca as fi amenintat, as semna orice mi s-ar baga sub nas: sa car bagaje de negrese opt ore pe zi, pe manele date la maximum de tigani!


vineri, 5 august 2011

O poezie a lui Lucian Blaga

Veniţi după mine, tovarăşi!

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.



Atacul expiratilor

Se apropie campania electorala. OK, o astept cu mare interes, ca sa plec la minimum 500 de kilometri de Timisoara. Stiu de pe-acum: o sa castige din nou Ciuhandu, asta o sa castige pana moare, il voteaza banatenii la greu. Nu pentru ca ar fi facut el ceva de soi pe-aici, dar asa gandesc ei, mai incet. Nu vreau sa-mi mai bat capul cu acest rebut al Revolutiei. Ma uit insa la televizor si ce vad? Iarasi au aparut, precum corbii, fel de fel de expirati care, dupa ce-au nenorocit tara asta, vin acum sa povesteasca despre cat de dibaci au fost si cum ne-au scos din tot felul de situatii periculoase. Din punctul asta de vedere, am toata stima pentru Tariceanu. Macar sta in banca lui, nu-l vezi alergand prin toate studiourile. Chiar si A.Nastase sta mai la fereala, ceea ce e un punct in favoarea lui. Dar Petre Roman, Victor Ciorbea, Athanasiu, Androneasca, WC Tudor, Vosganian, parca nu mai au nicio alta ocupatie in viata decat sa ne lamureasca pe noi, fraierii, cum sta treaba cu politica, cat au fost ei de patrioti, inteligenti, buni politicieni, buni guvernanti si cat de rai sunt astia care fac acum politica si guvernare. Pana nu demult, venea si Emil Constantinescu si facea totul praf in jur, ca sa ne fie clar ca singurul presedinte adevarat al Romaniei a fost doar el si ca in urmatorul mileniu nu se va naste un altul care sa-l egaleze. Ba avea tupeul sa se arate si Iliescu, piaza-rea a acestei tari, care inca nu a platit pentru mortii Revolutiei.
Ceea ce intrece insa orice limita, este reaparitia lui Zoe Petre. Nici nu mai am cuvinte. Nu vreau sa scriu despre aceasta femeie, nu, nu, nu, este dincolo de puterea mea de a zugravi un personaj. Mai bine pun o poza, desi asta o sa ma coste un flacon de emetiral.



Underwear

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, dupa ce fac dus, imi abandonez in vana, pentru o vreme, chilotii si ciorapii. Explicatia e simpla: ma simt atat de bine dupa ce am facut dus, incat nu mai am niciun chef sa ma ocup de spalat rufe, cu atat mai putin chiloti si ciorapi. Ii las in vana, cu gand sa-i spal mai tarziu, dupa ce ma relaxez zacand pe vreo canapea. De cele mai multe ori, insa, ii uit acolo, ceea ce a condus-o pe Maria sa lipeasca pe usa de la baie urmatorul afis:
Afisul Mariei - se observa ca aduce cu un body



Trei povestiri de Slavomir Mrozek


Insula comorilor  
Defrişând cu săbiile jungla, înaintam treptat în inima insulei. In sfârşit, ne aflam pe drumul cel bun. Incă un ultim efort şi urma să descoperim comoara legendară a Căpitanului Morgan.
- Aici, spuse Gucio, tovarăşul meu, şi înfipse sabia în pământ, sub un baobab imens. Era locul care, pe planul cifrat trasat cândva de mâna Căpitanului, fusese însemnat cu o cruce.
Am aruncat săbiile şi am luat o lopată. In scurt timp, am dat de un schelet uman.
- E-n regulă, spuse Gucio, sub schelet trebuie să fie cufărul.
Mrozek. In spate, pe scaun, o admiratoare nedisimulata.



joi, 4 august 2011

Muste si furnici

Ce-a mai iesit pe piata barfelor din media: Andrei Plesu, zis si Capcaunul Cumsecade, pe vremea cat era consilier la Cotroceni, ardea furnici cu ochelarii. Aha. Deci se plictisea si ca sa-si treaca vremea, folosea ochelarii ca lentile pentru carbonizat furnici. Excelent, sper sa fie adevarat.



După mine!