Faceti-va bine (199)

Mutulica

Denumire ştiinţifică: Scopolia carniolica.

Denumire populară: mătrăgună mică.

Prezentare. Mutulica este o erbacee de talie medie, înălţimea ei ajungând până la 60 – 80 cm. Aparţine familiei solanaceelor. Planta se remarcă prin rizomul său orizontal, gros şi consistent şi, mai ales, bogat în alcaloizi. Tulpina de mutulică este dreaptă, ramificându-se în partea superioară. Frunzele au formă oval-alungită, iar florile sunt de culoare galben-verzuie, violacee sau roşcată. Aceste flori apar primăvara, în lunile aprilie şi mai. Planta creşte în flora spontană, în păduri, în tufărişuri, pe locurile unde au fost păduri, în general în locuri umbroase şi umede. Pentru uz medicinal se recoltează rizomul, rădăcinile şi chiar frunzele. Mutulica este o plantă toxică.

Din articolele mele sinaiene(2)

Zic unii ca mai e putin si vine sfarsitul lumii. Buna treaba: iar vine! Poate de data asta o fi ala adevaratu'. Pana atunci, ia uite ce scriam eu in 2001, in "Ziar de Sinaia", sub semnatura Andrei Badila:

Despre sfârşitul lumii

Anul 2000 a trecut şi iată că viaţa merge înainte. Oamenii au sărbătorit Revelionul ca în fiecare an, au mâncat, au băut şampanie, au dansat, au lansat artificii şi au uitat de sumbrele prevestiri care anunţau sfârşitul lumii. Spre deosebire de anul 1000, când isteria a fost generalizată, acum mai nimeni nu s-a preocupat de pregătirea pentru Judecata de Apoi. În loc să stăm în genunchi, cu mâinile împreunate şi cu ochii aţintiţi spre cer, cu toţii am şezut pe scaune cu paharele în mână şi cu privirile îndreptate către ecranele televizoarelor. 

Sfârşitul lumii nu a venit. Putem sta liniştiţi, lumea este tot acolo unde o ştim, munţii nu s-au prăbuşit, mările şi oceanele nu s-au revărsat, soarele nu a pârjolit totul, cutremurele domnului Hâncu mai aşteaptă.  Putem să ne vedem netulburaţi de muncă, de familie, de politică şi de coşul zilnic.Şi cu toate astea, ar fi bine să ne gândim puţin şi la vorba atât de ciudat exprimată a filosofului Constantin Noica:  «Poate a şi venit, de vreme ce nu a mai venit».

Ilustratie de George Avanu

Dezamăgirea ca amăgire

Ciudată soartă pare a avea cuvântul "dezamăgire", laolaltă cu fratele său geamăn "deziluzie". Pentru că atunci când te simţi dezamăgit, greutatea poverii ţi se pare a cădea nu pe tine, cum ar fi natural, ci, oarecum surprinzător, pe celălalt. Foarte des se întâmplă să-l auzi pe câte unul zicându-i cuiva "m-ai dezamăgit". Şi zicând asta, el îşi închipuie că celălalt ar trebui să se simtă vinovat. Numai că dacă ne gândim bine, singurul care ar trebui să se simtă vinovat este însuşi dezamăgitul (deziluzionatul). Adică eu am crezut că tu eşti un suflet nobil, te ştiu de vreme îndelungată şi am trăit mereu cu convingerea asta. Pe baza ei, când mi-ai cerut ajutorul, nu am stat pe gânduri şi ţi l-am oferit. Să zicem că mi-ai cerut bani şi ai zis că mi-i restitui în câteva luni, dar nu i-am mai văzut nici după ani şi ani. Şi atunci mă apuc să spun că m-ai dezamăgit, făcându-ţi din asta o anume vină, în loc să accept adevărul trist că eu sunt singurul vinovat - erai într-un fel şi eu am crezut că eşti în altul. 

Buzzati si norii pacatului

Ispitele sfântului Antonio

Atunci când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i coborând pe primii magi ai toamnei, cu enig­maticele lor desagi în spinare) şi se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.

Chiar la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.

Planul

Închipuie-ţi că a început războiul şi ai ajuns prizonier. Eşti aruncat într-o celulă şi lăsat acolo multă vreme. Nu se întâmplă absolut nimic, primeşti mâncare de trei ori pe zi, eşti dus la duşuri odată pe săptămână, ieşi în curte în fiecare dimineaţă şi faci mişcare. Poţi să citeşti în celula ta, poţi să scrii. Problema e că nimeni nu-ți spune ce urmează să se întâmple. Dar tu te gândeşti, nu ai cum să nu te gândeşti, la faptul că inamicul, cel care te ţine prizonier, are un plan în ce te priveşte. Poate că are de gând să te scoată într-o dimineaţă din celulă şi să te ducă în faţa plutonului de execuţie. Poate o să te spânzure, sau o să te electrocuteze. Poate vei fi torturat zile şi nopţi întregi. Numai inamicul ştie care este planul. Nu-i exclus să te lase încă multă vreme în celulă, aşteptând un anume moment ca să-şi pună planul în aplicare. Dar, desigur, nu-i exclus să te elibereze fără nicio explicaţie, după cum este egal posibil ca într-o zi să-ţi aducă şi familia în închisoare.

O poveste cu gulii a lui Cehov

Paznicul cărturar

Paznicul Filip stătea în mijlocul bucătăriei şi le făcea celorlalţi morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul, bucătăreasa şi doi băieţi – copiii lui – ajutoare la bucătărie, ascul­tau. În fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o pre­dică; în dimineaţa aceea, subiectul logosului său era cartea.

— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el ţinându-şi în mână şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici – şi afar’ de neştiinţa voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici urmă de ci­vilizaţie. Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, Nichifor se hlizeşte tot timpul. Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu face omul din deşteptăciune, ci din pros­tie. N-aveţi niciun fel de înclinări intelectuale. Şi ştiţi de ce?

Hatârul

Mă uit la o poză de-a lui Bruce Davidson - un important fotograf american. La vremea aia nu era la îndemâna oricui să facă așa ceva. Nici nu-mi pot imagina cum surprindeau artiștii diverse momente - ca să faci o poză dura o mulțime de secunde. În fine, poate că în asta stătea pe atunci o parte din geniul fotografilor. Dar uite poza:

Poveste de iubire(5)

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre relaţia noastră fizică.

Pentru un timp curios de lung s-a lăsat aşteptată. Vreau să spun prin asta că multă vreme lucrurile cele mai semnificative au continuat să rămână între noi sărutările de care am vorbit (şi pe care mi le amintesc încă în cele mai mici amănunte). În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că asta nu constituia deloc "procedura standard": sunt mai curând un impulsiv, nerăbdător şi iute la acţiune. De-ar fi să iei la alegere oricare fată dintr-o grupă de la Tower Court Wellesley şi să-i spui că Oliver Barrett IV a avut zilnic întâlnire, timp de 3 săptămâni, cu o anume domnişoară, dar că n-a trecut la acţiune, ai fi salutat cu râsete şi foarte serioase îndoieli despre feminitatea persoanei în cauză. Dar desigur, realitatea era alta.

Un SF al lui Vasil Raikov

Întîlnire în timp

– Lars, unde eşti? Nu mă pot smulge de aci.

Stoian Mavrikov tăia o liană cît mîna de groasă.

– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvenţă atît de dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.

Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, şi peste puţin apăru din desiş un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o distanţă care să-l ferească de primejdia cuţitului paranga, mînuit de inginer, şi continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetaţia.

–  Fii atent! Ai să-ţi tai capul cu cuţitul ăla!

– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt aşa de uşor să plec cu blestemata voastră expediţie. Of, în sfîrşit! Mavrikov izbuti să scape dintre liane. Faţa lătăreaţă i se scălda în sudoare. Şi acum hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiş şi mai de nepătruns.

Porniră amîndoi către malul rîului. În dosul tufişurilor se auzi ţăcănitul sugrumat al unui motor.

Nils Holgersson (18)

Călătoria spre insula Öland

Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:

— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.

Bucurie și speranță

Cu toate că am ajuns în preajma întunericului „cel mai dinafară”, în ciuda teribilei obscurități morale de care sunt năpădit, a incredibilei pervertiri a ceea ce mi-a mai rămas din inteligenţă, deşi de multe ori mă gândesc că mai jos decât mă aflu nu poate să coboare nimeni, iată că apropierea Crăciunului îmi dă, totuşi, o anumită stare de bucurie şi de speranţă.

Sunt batran

De multe ori am scris eu aici despre lipsa oricarui sens al vietii in sine. Am urcat chiar si un mic eseu al lui Thomas Nagel pe aceasta tema, de fapt o prezentare a problemei, ne-urmata de vreo solutie. Ei bine, aseara, inainte de culcare, am dat peste un fragment de-al lui Cioran care m-a facut sa pricep de ce ma preocupa atat de mult problema sensului vietii: sunt batran. Uite:

"Viata nu are niciun sens, e sigur. Dar asta n-are nicio importanta cat esti tanar. Lucrurile se schimba de la o anume varsta. Atunci chestiunea incepe sa te preocupe. Nelinistea devine problema, iar batranii, care nu mai au nimic de facut, isi bat capul cu ea, fara sa aiba nici timpul, nici capacitatea s-o rezolve. Asta explica de ce nu se sinucid in masa, cum ar face daca ar fi ceva mai putin ocupati".

Asadar, am aflat. Singura problema e ca asta nu schimba cu nimic lucrurile.

Intalnire cu Einstein

Ieri, la Berlin, pe o vreme ploioasa, plimbandu-ne pe Unter der linden, am dat peste muzeul figurilor de ceara - Madame Tussauds. Desi am vizitat asta-vara muzeul omolog din Amsterdam, n-a fost chip cu Maria si a trebuit sa intram. Pana la urma, nici nu mi-a parut rau, pentru ca m-am intalnit acolo cu cativa dintre oamenii la care tin foarte mult. 

Intai a fost Einstein, cu care am stat putin de vorba. L-am intrebat ce a mai descoperit, daca nu are ceva noutati legate de teoria relativitatii. Tot ce-a putut sa-mi spuna a fost ca este usor ingrijorat pentru ca o anumita parte a teoriei, cea legata de calatoria in timp, pare sa scartaie. Zicea ca acum vede lucrurile putin diferit, pentru ca din partea de univers unde locuieste acum, lucrurile au capatat o alta perspectiva.

Discutand cu Einstein despre relativitate, vreme si femei

Din povestirile lui Dürrenmatt(4)

Fiul

Un chirurg care îşi făcuse un nume, atît ca medic-şef al unei renumite clinici, cît şi prin cercetările sale ştiinţi­fice, şi care, prin activitatea sa de binefacere în rîndul săracilor, îşi cîştigase simpatia generală, şi-a abandonat la apogeul carierei profesia, spre surprinderea şi uimirea prietenilor şi colegilor, şi a publicat în toate ziarele ţării oferte de căsătorie, studiind foarte riguros numeroasele propuneri, frecventînd toate bordelurile oraşului, avînd lungi convorbiri cu fiecare cocotă, cercetînd caracterul şi situaţia fiecărei femei pe care o întîlnea, bizara sa pre­ocupare, deşi era cunoscut ca un burlac auster, dînd naş­tere pretutindeni la temeri şi îndoieli, pînă cînd, în fine, a început să-i facă curte unei frumuseţi de optsprezece ani, fiica unui fabricant bogat, a lăsat-o gravidă — deşi s-a lovit de cea mai mare antipatie — atrăgînd-o în casa lui, într-un mod brutal şi violent, a luat copilul, pe care ea l-a născut în clinica lui, sub directa lui supraveghere, şi fără a ţine seama că tînăra murea datorită unei hemo­ragii puternice, a plecat, imediat după naştere, cu un automobil în mare viteză la o vilă pe care o construise într-un parc sălbatic, la cincizeci de kilometri de oraş,

Romanii din strainatate au gasit-o pe Elodia

Am auzit mereu vorbindu-se despre Diaspora ca despre un fel de Romanie trezita la realitate, aliniata la standardele occidentale, care a inteles ce inseamna democratia, care stie ce inseamna munca si banii castigati cinstit, care vede viitorul prosper si stie ce are de facut pentru ca el sa se infaptuiasca etc. Cei din Diaspora nu ar fi - tot auzeam - decat niste romani care in adancul fiintei sunt de fapt englezi, belgieni, francezi, germani, americani etc, tinuti impotriva vointei lor intr-o tara de tarani needucati cum e Romania. Ei nu asteapta decat sa scape, sa gaseasca o posibilitate de a iesi si a deveni de indata englezi, belgieni, germani, elvetieni, italieni etc. - autentici. 

Aventurile lui Tom Sawyer(10)

Cei doi fugeau într-un suflet spre târg, muţi de spaimă. Din când în când aruncau câte o privire speriată înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmăriţi. În fiecare ciot ivit în cale li se părea că văd un om, un duşman şi li se tăia răsuflarea. Când trecură în fugă prin dreptul câtorva cocioabe lăturalnice aflate în apropierea târgului, lătratul câinilor îl făcu să gonească de parcă ar fi avut aripi la picioare.

-   Numa' de-am ajunge la tăbăcăria veche cât mai putem fugi - şopti Tom, gâfâind din greu. N-o mai duc mult.

Drept răspuns nu se auzi decât gâfâiala şuierătoare a lui Huckleberry. Amândoi alergau cu ochii aţintiţi spre limanul nădejdilor lor şi se sileau din răsputeri s-ajungă. Se apropiau văzând cu ochii. În cele din urmă, se năpustiră amândoi deodată pe uşa deschisă a tăbăcăriei şi se prăvăliră în bezna ocrotitoare dinăuntru, plini de recunoştinţă şi istoviţi din cale-afară. Încetul cu încetul, vijelioasa bătaie a inimilor se mai alină şi Tom şopti:

Hartiutele lui Ben Heine

Un Craciun cu Ray Bradbury

Darul

Era în ajunul Crăciunului. În maşina ce-i ducea pe toţi trei spre rachetodrom, mama şi tatăl păreau îngrijoraţi. Băiatul lor urma să zboare pentru prima oară în spaţiu, cu o rachetă, iar ei ar fi vrut ca totul să fie perfect. De aceea, când fură nevoiţi să lase la vamă cadoul pregătit pentru el, deoarece depăşea cu câteva uncii greutatea permisă, precum şi brăduţul cu lumânărele albe, simţiră că li se ia dreptul la sărbătoare şi la dragoste.

Băiatul îi aştepta în ultima sală. După discuţia lor inutilă cu funcţionarii interplanetari, mama şi tatăl veneau spre el, şuşotind:

— Ce e de făcut?

— Nimic, nimic. Ce-am putea face?

— Ce reguli stupide!

— Sărăcuţul de el, îşi dorea atât de mult un brad!

Din articolele mele sinaiene(1)

Umbra lui Ceauşescu la Sinaia

A fost o vreme când foarte multă lume spunea, cu o anumită amărăciune, că, citez: "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu". Eu, personal mă întrebam pe atunci care o fi explicaţia acestei nostalgii şi, trebuie să recunosc, nu am reuşit să găsesc un răspuns plauzibil. Îmi spuneam că cei care plâng după "Geniul Carpaţilor" sunt oameni incapabili să-şi găsească un rost în viaţă, care nu pot să strângă un ban, care nu se pot descurca. Părea firesc ca aceia să-şi aducă aminte cu drag de timpurile în care, cu banii din salariu, puteau să-şi cumpere, în urma unor cozi de jumătate de zi, diverse produse trebuincioase, cum ar fi cafeaua cu înlocuitori, salamul cu soia, uleiul de porumb, tacâmurile şi oasele pentru ciorbă. 

Povestiri din volumul Cuore (5)

Infirmierul tatii

În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îm­brăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o le­gătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.

Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă bol­navă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan.