Doua povesti surori ale lui André Gide (2)

Scoala femeilor(b)                                                                                         
                                                                                             12  octombrie 1894.
   Robert a plecat pe neaşteptate la Perpignan, căci a primit ştire că maică-sa e grav bolnavă. 
   —   Sper că nu se va întîmpla nimic rău, i-am spus. 
   —  Toată lumea zice aşa în asemenea împrejurări, mi-a răspuns cu un surîs grav, care mi-a dat să înţeleg cît de îngrijorat era.
   Mi-a fost ciudă că putusem pronunţa o frază atît de absurdă. 

Din vechiul meu blog literar(1)

Un alt rezultat fabulos al cotrobairii prin dulapuri este aparitia caietului meu de lecturi literare din clasa a cincea. Ce-mi sare in ochi: aveam, ca si Maria, tendinta de a folosi cam orice loc gol de pe pagina pentru a adauga mici desene viu colorate, desene ori poze decupate de prin carti si reviste. Caietul asta pare a fi un fel de blog literar al anilor 70, asadar un precursor al prezentului blog, cel pe care tocmai ati poposit.

Cum gandeste un ministru al propagandei

Tot gandindu-ma eu la gestul lui Knut Hamsun de a-i oferi lui Goebbels medalia pe care i-o pusese la gat reprezentantul Comitetului Nobel, mi-am spus ca ministrul nazist al propagandei trebuie sa fi fost un om de o anume factura, vreau sa spun ca i-ar fi dat oricand clasa, in ce priveste farmecul personal, unui Fenechiu sau unui Chitoiu (cu seful fanfaronilor, Vosganian, poate ca nu i-ar fi mers chiar atat de usor). Altfel nu-mi explic cum a putut el sa il cucereasca pe Hamsun. Dar deh, incurcate sunt caile Domnului. 

Cu gandul asta in minte, m-am apucat sa caut prin oceanul virtual niscai vorbe mai cu schepsis spuse de Goebbels. Si ce sa vezi? Exista zeci de citate din rostirile lui, unele chiar memorabile, macar prin cinismul lor. Ia uite-aici:

Privelistile lui Hans Bol

O exceptionala poveste a lui Zweig (4)

Noapte fantastica(ultima parte)

Lângă mine a reînceput tunător orchestrionul caruselului. Era ultimul tur, ultima fanfară a luminii înainte ca duminica să se dizolve într-o săptămâna anostă. Dar nimeni nu mai venea, căluţii alergau singuri şi fără rost. În cercul lor, femeia de la casă, istovită, îşi număra încasările zilei, băiatul se apropiase, cu cârligul, gata să tragă, după acest ultim tur, obloanele barăcilor. Numai eu stăteam acolo, stingher, sprijinit de stâlp şi priveam spre piaţa goală, unde colindau numai acele făpturi ca nişte lilieci, cercetând ca şi mine, aşteptând ca şi mine, şi totuşi, între noi domnea spaţiul de nepătruns al înstrăinării. Dar acum, una dintre ele trebuie să mă fi observat, căci se furişa încet spre mine, o vedeam aproape de tot sub privirea mea plecată; era o făptură mică, pipernicită, rahitică, fără pălărie, gătită cu o biată rochiţă lipsită de gust, de sub care răsăreau nişte pantofi de bal uzaţi, probabil toate cumpărate treptat de la revânzători sau de la vreun negustor de vechituri, iar acum decolorate, boţite de ploaie sau de vreo aventură murdară în iarbă. Se apropiase linguşitor, apoi, s-a oprit lângă mine, aruncând priviri ascuţite ca nişte undiţe, cu un surâs ademenitor peste dinţii stricaţi. Mi s-a tăiat răsuflarea. Nu mă puteam urni; nu o puteam privi, dar nici nu eram în stare să mă desprind de acolo.

Foamea(2)

Happolati
Nu am întâmpinat nici o greutate ca să-l primesc. Zaraful mi-a adus el însuşi vesta şi m-a rugat să caut prin toate buzunarele; am găsit cu acest prilej şi câteva bonuri de amanetare, pe care le-am băgat în buzunarul hainei. Apoi i-am mulţumit pentru amabilitate. M-am simţit tot mai atras de el şi deodată mi s-a părut că este foarte important să-i fac o impresie bună. M-am îndreptat spre uşă, dar m-am întors din nou spre tejghea, ca şi când aş fi uitat ceva. Mi se părea că îi datorez o explicaţie, o lămurire, şi am început să fredonez ceva spre a-i atrage atenţia. Apoi am luat creionul şi l-am ridicat în sus.

- Nu mi-ar fi trecut prin cap - am spus - să fac un drum atât de lung pentru un creion oarecare; dar cu creionul acesta e altă poveste. E un creion special. Aşa, neînsemnat cum pare, această bucăţică de creion a făcut pur şi simplu din mine ceea ce sunt în această lume, sau, ca să zic aşa, mi-a conferit rangul pe care-l deţin în societate.

De-ale lui Zoscenko (47)

În Parnas

Cînd se produce vreun eveniment măreţ — bunăoară cucerirea Polului Nord, sau un record mondial de planorism, sau, în sfîrşit, o traversare a Atlanticului cu avionul — te simţi pe de o parte fericit, dar pe de alta — nefericit, nemer­nic, mizerabil, ca un boţ de lut înmiresmat de vecinătatea unui trandafir.

Pe de o parte ţi se umple inima de bucurie că la noi se înfăptuiesc victorii atît de măreţe, ase­menea cuceriri de proporţii mondiale. Dar, pe de altă parte, ţi se strînge inima cînd te gîndeşti că aşa ceva încă nu se întîmplă în Parnasul nostru literar.

Desigur, te doare sufletul cînd te gîndeşti la toate astea, pentru că ai vrea şi tu să faci ceva deosebit, folositor, demn de epoca noastră, aşa cum fac adesea aviatorii.

Intamplari neobisnuite (4)

Capitolul IV. În care apar vechi cunoştinţe ale tinerilor noştri cititori.

„Barbicane şi Co.!” Preşedintele unui cerc de artilerişti!... Ce amestec puteau să aibă nişte tunari într-o asemenea chestiune?... O să vedem curând.

Mai este oare nevoie să-i prezentăm oficial pe Impey Barbicane, preşedintele „Clubului artileriştilor” din Baltimore, pe căpitanul Nicholl, pe J. T. Maston, pe Tom Hunter — cel cu picioarele de lemn — pe neobositul Bilsby, pe colonelul Bloomsberry şi pe ceilalţi colegi ai lor? Desigur că nu! Persoanele acestea ciudate erau cu vreo douăzeci de ani mai bătrâne ca pe vremea când uimiseră lumea întreagă cu planul lor de a ajunge la Lună; încolo, însă, rămăseseră aceiaşi oameni, tot atât de schilozi în ce priveşte trupul, dar şi tot atât de gălăgioşi, de îndrăzneţi, de înfocaţi când era vorba să se avânte într-o nouă aventură extraordinară. Timpul nu-şi pusese pecetea pe această legiune de tunari în retragere, ci îi respectase aşa cum se respectă tunurile scoase din funcţiune şi care mobilează muzeele vechilor arsenale.

Tarzan of the apes (18)

Scrisoarea            
            Tarzan se deşteptă devreme a doua zi dimineaţa şi primul gînd al zilei noi, ca şi ultimul gînd al zilei ce trecuse, se îndreptă spre manuscrisul ascuns în tolba cu săgeţi. Îl scoase grăbit, sperînd din toată inima să poată descifra ceea ce scrisese frumoasa fată cu o seară înainte. La prima vedere, încercă o dezamăgire amară; niciodată pînă atunci nu dorise ceva cu atîta ardoare cum dorea acum să poată tălmăci mesajul zeităţii cu părul de aur, care se ivise atît de brusc şi atît de neaşteptat în viaţa lui. Ce importanţă avea că mesajul nu-i era adresat lui? Constituia o expresie a gîndurilor ei şi aceasta era de ajuns pentru Tarzan din neamul maimuţelor. Şi iată că totul era zădărnicit din pricina literelor, ciudate, dezordonate, cum nu mai văzuse altele pînă acum. Ba chiar mergeau pînă acolo, încît se înclinau în direcţia opusă, în comparaţie cu tot ce examinase el în cărţile tipărite sau în caligrafia celor cîteva scrisori pe care le găsise. Pînă şi gîndăceii din cărticica lui neagră îi erau familiari, cu toate că felul în care erau rînduiţi nu-i spunea nimic; dar gîngăniile astea de acum i se păreau noi şi nemaivăzute.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(40)

Oglinda

Un om înspăimîntător intră şi se priveşte în oglindă.

— De ce te priveşti în oglindă, fiindcă n-ai să te vezi decît cu neplăcere?

Omul înspăimîntător îmi răspunse:

— Domnule, după nemuritoarele principii de la '89, toţi oamenii sunt egali în drepturi; prin urmare am dreptul să mă uit în oglindă; cu plăcere sau neplăcere, asta nu priveşte decît con­ştiinţa mea.

În numele bunului simţ, aveam fără îndoială dreptate; dar din punctul de vedere al legii, el nu greşea.

O iesire a lui Plesu (4)

Ce înseamnă condiţia de blogger pentru dvs.?

Andrei Pleşu: Am reflectat puţin înainte de a accepta propunerea generoasă a blogului adevarul.ro. Mi s-a făcut pur şi simplu invitaţia să intru în joc. Am intrat, destul de rapid, însă eu, personal, nu sunt mulţumit de mine în această nouă regie, pentru că, sincer vorbind, constat că nu fac ceea ce bănuiesc că face un blogger clasic. Dacă eu am înţeles bine subiectul, bloggerul e mult mai reactiv, intră într-un fel de circuit al replicilor, al ideilor în care e foarte prezent. Nu e vorba de a oferi un articol, aşa cum am făcut-o în restul vieţii mele şi pe urmă a lăsa să curgă pe forum diverse opinii, fără să mă simt obligat să dau răspuns fiecăruia. Mă simt vinovat, din punctul ăsta de vedere, că nu am asumat rolul ăsta în toate elementele lui. În fond, livrez săptămânal un text. 

O exceptionala poveste a lui Zweig (3)

Noapte fantastica(3)

Astăzi ştiu că atunci eram beat. În sângele meu vâjâiau toate împreună: bătăile clopotului de la carusel, chicotelile stridente ale femeilor la atingerea bărbaţilor, muzica haotică, rochiile sclipitoare; fiecare sunet în parte cădea în mine strident şi mai scânteia o dată roşu şi zvâcnindu-mi prin tâmple, percepeam fiecare contact, fiecare privire într-o fantastică iritaţie a nervilor (comparabilă cu a răului de mare) dar toate laolaltă într-o îmbinare beată. Nu pot să descriu în cuvinte starea mea complicată; mai uşor aş reuşi poate printr-o comparaţie, spunând că eram supraîncărcat cu vacarm, cu zgomot, cu senzaţii, supraîncălzit, ca o maşină care goneşte zănatic din toate puterile, ca să scape de imensa apăsare ce peste o clipă îi va arunca în aer cazanul toracic. Vârfurile degetelor îmi zvâcneau, tâmplele îmi palpitau, gâtlejul mi-era strangulat, sângele înfierbântat se îndesa spre creier; dintr-o toropeală a simţurilor ce durase ani, mă prăvălisem deodată într-o febră care mă mistuia. 

Scrisori catre Dumnezeu(1)

Exista in Timisoara o doamna pe nume Florina Jinga, autoare de carti pentru copii. In anul 2002, acestei doamne i-a venit ideea sa le ceara copiilor din scoala Avram Iancu sa compuna o scrisoare catre Dumnezeu. Copiii n-au stat mult pe ganduri si, la ora de religie, au intocmit aceasta scrisoare. Florina Jinga le-a pastrat, le-a triat, apoi a scos un volumas cu 100 astfel de scrisori, care mai de care mai induiosatoare. Uite cateva dintre ele:

Dumnezeule ceresc...

            Dumnezeule ceresc vreau să te întreb o întrebare, dacă pot eu oare să ajung acolo sus la Tine? După câte am auzit eu în biserică de la preot, raiul este plin de lucruri bune. Dacă o să fiu bun, poate o să ajung şi eu acolo. Oare o să mă întâlnesc cu toţi din neamul meu, care sunt morţi? Dacă sunt rău şi ajung acolo jos, în iad, acolo cine este aşa-zis şeful? Oricum nu aş dori să ajung acolo unde este chin...

            Mai vreau să Te rog încă ceva, să se oprească acel război dintre americani şi afganistani, pentru că afganii au trimis în toată lumea o boală numită antrax.

 Cu drag, Cristi

Doua povesti surori ale lui André Gide (1)

Daca intrati aici, o sa aflati o multime de lucruri despre André Gide, cel de la a carui moarte se implinesc azi 62 de ani. Dupa aia, daca o sa aveti rabdare si interes, o sa puteti citi doua povesti-pereche ale maestrului, anume "Scoala femeilor" si "Robert". 

Foamea(1)

Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui...

Stăteam culcat, dar treaz, în camera mea de la mansardă şi dedesubt auzeam o pendulă bătând de şase ori; se luminase bine de ziuă şi oamenii începeau să circule pe scară. Jos, lângă uşă, unde camera era tapetată cu numere vechi ale ziarului Morgenbladet, puteam desluşi un anunţ dat de directorul farului, iar puţin mai la stânga o reclamă cu litere mari, în care brutarul Fabian Olsen îşi lăuda pâinea proaspătă.

Mica Viena a jegului

In urma postarii unor fotografii pe care le-am facut saptamana trecuta la Timisoara, am primit un mesaj de la un amic, care suna asa:

"Ma sochezi. Am zeci de cunoscuti si neamuri care dupa o scurta sedere prin tari de'astea bine maturate, repede devin moralisti. Pai ce vreti? Sa matur eu, sa le zugravesc eu casele tiganilor (multe din cele pozate de tine)?"

Mi se pare ca aici avem de-a face cu o perspectiva gresita. In niciun caz amicul meu si niciun alt cetatean al vreunui tari de pe pamant nu trebuie sa se apuce si sa mature ori sa zugraveasca in locul altora. Pentru asta exista municipalitate, pentru asta mergem si votam primari si consilieri: ca sa rezolve problemele localitatilor in care traim. Nu numai ca-i votam, dar le dam si bani, sub forma de impozite si taxe.

Knut Hamsun

Pe 19 februarie 1952 se stingea din viata, la varsta de 92 de ani, cel mai mare scriitor norvegian, Knut Hamsun. Multa lume citeste azi incredibilul sau roman "Foamea", dar putin stiu ca a fost un nazist adevarat. Din pacate, insa, chiar asa au stat lucrurile. Iata faptele:

Cu toate că în 1920 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, personalitatea scriitorului a rămas umbrită de simpatiile necenzurate pentru cel de al Treilea Reich, pe care le-a susţinut făţiş chiar în timp ce Norvegia era sub ocupaţia nazistă. Filo-germanismul lui Hamsun a mers până acolo încât, în 1943, i-a dăruit medalia primită o dată cu Premiul Nobel lui Goebbels, ministrul nazist al propagandei. Mai mult, l-a cunoscut personal pe Hitler, iar după ce acesta s-a sinucis, i-a dedicat un necrolog în care îl declara drept unul dintre marii războinici ai omenirii. Adeziunea la ideologia extremei drepte i-a asigurat lui Hamsun tiraje uriaşe în Germania nazistă, însă, după încetarea războiului, l-a transformat într-un personaj indezirabil, ostracizat de confraţii de litere şi anchetat pentru colaboraţionism. 

Astazi, putem sa-l citim linistiti pe Hamsun, nazismul nu mai e la ordinea zilei, protagonistii acelor intamplari nu mai sunt in viata, noile generatii nu stiu ce s-a petrecut, iar unii dintre tinerii care au auzit de crimele nazistilor nu sunt impresionati de ele, ba chiar le contesta realitatea. Si, in fond, Foamea lui Hamsun e un roman teribil. L-am citit in adolescenta si a produs asupra mea o impresie de nesters. Cred ca merita sa urc, in serial, acest roman de exceptie, despre care unii spun ca ar fi piatra de temelie a literaturii absurdului, care a culminat cu scrierile lui Kafka.

Floarea Timpului

Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:

Indoctrinarea până la capăt

Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat în ultimii ani este îndoctrinarea completă, până la capăt, o adevărată spălare a creierelor aplicată cu succes unor concetățeni de-ai noștri. Îndeobște, atunci când li se prezintă un punct de vedere, oamenii care gândesc își pun întrebări, fac comparații, analizează argumentele etc. După care adoptă o anumită poziție și o susțin în disputele cu ceilalți. Asta am dorit cu toții pe vremea când eram striviți sub călcâiul comuniștilor: să avem dreptul de a exprima, în mod liber, puncte de vedere personale. Astăzi avem această libertate, însă constat cu o oarecare stupoare, că există români - și nu puțini - care pur și simplu nu pricep că oamenii pot avea păreri de alt tip decât ale lor. Sunt indivizi îndoctrinați până la capăt, cum spuneam. O să dau două exemple.

Faceti-va bine (218)

Ovăzul

Denumire ştiinţifică: Avena sativa.

Denumiri populare: ovăz alb, zob.

Prezentare. Ovăzul este una dintre cele mai interesante graminee, pornind chiar şi de la aspectul său deosebit de plăcut. Cunoscut de multă vreme ca un energizant de excepţie pentru cai, ovăzul a intrat în ultimele decenii şi în alimentaţia oamenilor. Ovăzul este o plantă erbacee anuală. Tulpina este dreaptă, netedă, înaltă uneori peste 1,50 metri. Adesea înfrăţeşte sau se ramifică începând chiar de la bază. Inflorescenţa ovăzului este un ciorchine format din mai multe spiculeţe cu flori.