Peisajele lui David Muench (4)

Trei milenii de umor(2)

În perioada cînd era poet al curţii engleze, Ben Jonson a întîlnit un bărbat care a avut o căsătorie nereuşită şi care toc­mai rămăsese văduv. Acesta i-a spus lui Jonson:

—  O, minunate fiu al muzelor, aveţi în faţa dumneavoastră un monument al triumfului speranţei asupra răbdării!

Avînd treizeci de ani şi suferind de paralizie, Paul Scarron a obţinut totuşi mîna frumoasei şi inteligentei Frangoise d’Aubigne, viitoarea regină morganatică a Franţei. În casa lor se mînca modest, dar cu toate acestea oaspeţii veneau cu plăcere. Oarecum exista o compensaţie: discuţiile spirituale şi darul povestirii, care nu-i lipseau doamnei Scarron. 

Melancolia

In 1528, pe vremea asta, trecea la cele veșnice Albrecht Dürer, unul dintre cei mai importanţi artişti ai Renaşterii. Gravurile lui sunt cunoscute în întreaga lume, se scriu în continuare cărţi şi tratate despre ele şi se lansează ipoteze din cele mai spectaculoase în legătură cu anumite coduri secrete care ar apărea în anumite lucrări. Cea mai celebra dintre toate este o gravură din 1514, cu numele Melencolia I (nu-i eroare, aşa se scria în acea vreme, cu e). Uite-o:

Coruptie in Biserica

Citesc cu uimire ce se petrece la Timisoara, unde o inalta fata bisericeasca, anume Paisie Lugojanul, este cercetata de DNA pentru santaj si alte fapte de coruptie. Acest Paisie nu este un oarecare, ci episcopul vicar al Timisoarei, ceea ce ar insemna ca e un fel de omolog bisericesc al viceprimarului, un fel de Orza cu sutana (sau ma rog, cine-o mai fi azi viceprimar in mahalaua de pe Bega).

In calitatea lui de episcop vicar, domnul Paisie a comis lucruri care te fac sa te iei cu mainile de cap. Presa ofera detalii suculente, asa ca nu mai intru in amanunte. Ce ma intereseaza pe mine e aspectul canonic, dogmatic ca sa zic asa, al intregii chestiuni. Pentru ca daca citesti parcursul profesional al individului si cateva articole din regulamentul BOR, iti pui niste intrebari la care nu stiu cine poate raspunde. 

Spiritul lui Asimov

11 ani de la moartea lui Asimov. Uite ce poveste frumoasa a scris el, printre nenumarate alte povesti frumoase:

Noaptea muzicii

Întâmplarea face să am un prieten care, câteodată, dă de înţeles că el ar putea chema spiritele din nemăsuratele adâncimi. ...Sau măcar un spirit; unui mititel, cu puteri limitate. Amicul meu vorbeşte uneori despre asta, dar numai după ce-a ajuns la cel de-al patrulea pahar de whisky cu sifon. E un punct delicat de echilibru ― la al treilea, habar nu are de spirite (de cele de tip supranatural, fireşte), iar la al cincilea i se închid ochii de somn.

Somnul de veci (5)

CINCI    

Îndărăt, pe bulevard, am intrat în cabina tele­fonică a unui drugstore şi-am căutat în carte numărul de telefon de acasă al domnului Arthur Gwynn Geiger. Locuia la Laverne Terrace, o stradă pe deal, ce se făcea din Bulevardul Laurel Canyon. Am vârât moneda de cinci cenţi şi-am format numărul, de curiozitate. N-a răspuns nimeni. Am deschis cartea de telefon la rubrica magazinelor şi-am notat mai multe librării din raza blocului unde mă aflam.

Intamplari neobisnuite (17)

Cap. XVII. Ce s-a petrecut în regiunea Kilimanjaro timp de opt luni din acest an de pomină.

Regiunea Wamasai se află în partea de răsărit a Africii Centrale, între coasta Zanzibar şi regiunea Marilor Lacuri, unde Victoria-Nyanza şi Tanganyika formează adevărate mări interioare. Cele câteva cunoştinţe pe care le avem asupra acestei ţări sunt datorate englezului Johnston, contelui Tekeli şi doctorului german Meyer. Regiunea aceasta muntoasă se găseşte sub suveranitatea sultanului Bali-Bali, care stăpâneşte vreo 30-40 de mii de negri.

Cam la trei grade sub ecuator se înalţă muntele Kilimanjaro, care îşi avântă culmile sale cele mai semeţe — printre care şi piscul Kibo — până la o înălţimea de 5.704 metri. Către sud, nord şi vest, masivul acesta măreţ domină câmpiile întinse şi roditoare ale ţinutului Wamasai, făcând legătura între ele şi lacul Victoria-Nyanza, de-a curmezişul regiunii Mozambicului.

Cei 13 si misterul (13)

Se lăsase noaptea. O noapte grea cu cerul acoperit prevestitor de furtună şi mister. Invincibilul Ş, care ajunsese înaintea celorlalţi, se încolăcise în jurul unui stejar de lîngă „copacul trăsnit” şi aştepta.

Peste tot întuneric. Şarpele îşi făcuse o mulţime de buzunăraşe în piele, care se închideau perfect, în aşa fel încît nici cel mai atent observator n-ar fi putut să le vadă. Invincibilul Ş îşi scoase o hîrtie şi un licurici dintr-o asemenea ascunzătoare. Făcu puţină lumină şi începu să cerceteze atent fiţuica. Apoi, prudent, o împături şi o puse la loc împreună cu licuriciul. Peste cîteva minute se auziră zvonuri de glasuri şi şarpele desluşi în beznă indivizii venind din cele trei direcţii.

De-ale lui Zoscenko (58)

Răzbunare

Anul acesta, în primele zile ale primăverii, un oarecare Piotr Evseevici Gasilin s-a nimerit să asiste cu totul întîmplător la o adunare gene­rală a locatarilor din casa unde sta el.

Fiind contabil-şef la o mare instituţie, foarte ocupat cu tot felul de rapoarte şi situaţii, Gasi­lin nu prea participa la astfel de şedinţe mă­runte. Acum, căutîndu-l pe administrator, a dat pe la biroul administraţiei şi cum acolo tocmai se ţinea o şedinţă, curiozitatea l-a împins să rămînă, ca să vadă şi el ce vorbesc oamenii la ase­menea şedinţe mici, care cuprind interesele unei singure case.

Se discuta chestiunea organizării terenului pen­tru copiii din curtea casei.

Gasilin luă parte şi el la discuţiile aprinse în legătură cu numărul pomilor de pe terenul co­piilor.

Părinte afectuos, Gasilin stărui să se planteze un număr minim de pomi, socotind că în felul acesta fiu-său, în vîrstă de nouă ani, va avea mai puţine şanse să cadă din pom.

Problem solved

Unul din oamenii cu care am de-a face mai des aici, în Germania, este Igor. Vine din Slovacia, e inginer și un tip foarte pragmatic. Deunăzi, am mers cu el la un magazin de cabluri și alte minuni și, pe drum, am discutat mai multe și mai serioase decât de obicei. Printre altele, a venit vorba despre sensul a ceea ce facem. El, de exemplu, învață germana, cu toate că știe precis că peste un an se va întoarce în țara lui. Se chinuie, ia lecții particulare, dar în magazin a dat-o pe engleză. Așa că nu m-am putut abține și l-am întrebat de ce se luptă cu germana. Mi-a spus că lui îi place să învețe limbi străine, că știe să se descurce în multe limbi și că așa consideră el normal, ca atunci când locuiești într-o țară să îi înveți limba. Apoi m-a întrebat și el pe mine de ce nu învăț germana și i-am spus, simplu, că nu văd sensul, câtă vreme engleza îmi e suficientă (și necesară, desigur). I-am mai spus că așa sunt românii, au un soi de fatalism, li se pare că orice-ai face până la urmă tot vei constata că a fost degeaba etc. Evident, de-aici am ajuns la problema morții. Eu i-am spus că întrebarea „de ce murim?” este fundamentală și că problema morții, în general, este una la care nu ai cum să nu te gândești. La care Igor, în simplitatea lui inginerească, mi-a spus: „This is not a problem. You will die, I will die, all of us will die. Hence, problem solved”.

Trei milenii de umor(1)

Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite:

Pe mare cu Cehov

Povestea unui marinar

Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. Simţeam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne cuprinsese fierbinţeala. Stăteam în­grămădiţi la postul echipajului şi trăgeam la sorţi. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de marinari chercheliţi, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să cânte ca cocoşul.

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig – de bună seamă – dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc aici.

O poveste cu ţigani a lui Fănuş Neagu

Lişca

La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina nasului.

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele şi să le cârpească rufele.

Faceti-va bine (233)

Piciorul lupului

Denumire ştiinţifică: Lycopus europaeus.

Prezentare. Piciorul lupului este o plantă perenă, bine dezvoltată, ce poate atinge 1,20 metri. Are un rizom scurt, tulpina având muchii şi fiind bogat ramificată. Frunzele au un peţiol micuţ şi sunt ascuţite. Piciorul lupului înfloreşte în lunile iulie şi august, florile fiind albe cu puncte roşii, Piciorul lupului creşte în locuri joase şi umede, în mlaştini, pe marginea apelor, în tufărişuri şi păduri tinere.

Intamplari neobisnuite (16)

Cap. XVI. În care corul nemulţumiţilor devine din ce în ce mai puternic.

Potrivit acestui anunţ urgent, lumea trebuia să ia măsurile necesare pentru a face faţă primejdiilor, pentru a le ocoli sau măcar a fugi de ele, ducându-se în regiunile neutre care nu erau ameninţate de nici o primejdie. Oamenii ameninţaţi de catastrofă erau împărţiţi în două categorii: cei ce urmau să fie asfixiaţi şi cei ce urmau să fie înecaţi.

Comunicatul acesta fu primit cu sentimente diferite, dar care se transformară toate în cele mai violente proteste.

De-ale lui Zoscenko (57)

Revedere

În timpul verii l-am trimis pe băiatul meu în­tr-o tabără de pionieri. Prima duminică m-am dus să-l văd.

În vagon am intrat în vorbă cu vecina mea. Avea o mulţime de boccele şi pachete. Mergea şi ea în tabără, ca să-şi vadă băiatul.

Printre călători se aflau şi alţi părinţi care mergeau tot acolo. Aşa că, odată ajunşi la destinaţie, am format în gară un grup de părinţi în număr de şapte şi am luat-o printr-un parc spre tabără.

La ieşirea din parc, într-o poiană, am văzut un grup mare de copii. Copiii stăteau în careu şi ascultau ce le spunea educatoarea.

Trecînd pe-alături, am auzit-o şi noi. Iată ce spunea educatoarea:

Cei 13 si misterul (12)

Băiatul observă că Invincibilul Ş dădea semne de nelinişte. O lua cu mult înaintea celorlalţi prin lanurile de grîu, se întorcea înapoi şi-i arunca priviri bănuitoare Ortansei, care îşi strînsese părul într-un coc şi mînca seminţe.

Drumul ducea într-o pădurice de mesteceni înalţi şi timizi, în uniforme albe.  Rosamunda, cu o garoafă roşie înfiptă în ureche, trecu molatecă pe lîngă ei şi le făcu cu ochiul. Mestecenii se fîstîciră, dar far­mecul clipei se topi în lătratul bucuros al Piratului Roşu care reuşise să captureze o colonie de cărăbuşi minori.

Neliniște de primăvară

Pe-aici a început să miroasă a primăvară. Nu cred că mă înşel, nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Am nişte semne sigure când e vorba de primăvară. Nici nu contează temperatura, poate să fie ger - ger. Important e ca lumina soarelui să aibă o anumită nuanţă - cea care bate spre zumzetul a două albine pe un toporaş, pe cer să fie câţiva nori de un anumit alb - acela care se poate descompune în pene de pescăruş, iar albastrul cerului să aibă o anumită mişcare fină, tremurată - cea care se oglindeşte verde în roua dimineţii.
Atunci îmi este suficient să fac doi paşi prin iarbă şi deja ştiu - e primăvară.
Şi mai e dorul de ducă. Ceva se aprinde, mă cuprinde neliniştea. Cu uimire constat că pantofii mi s-au scorojit peste noapte, ca atunci când se scuturau pe ei pălăriile brusturilor de pe vechiul drum forestier, uşa de la intrare suspină că şi cum i-ar da mlădiţe, lângă geamuri fulgeră şuviţe de vânt aducându-mi în urechi foşnetul bătrânului stejar care mă aşteaptă în marginea poienii. Am plecat.

Peisajele lui David Muench (3)

O poezie a lui Grigore Hagiu

pînă când, pînă unde

ce ți-e și cu bătrînețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad