Manole
Meşterul
şedea călare pe o scîndură, sus, în vîrful schelei, bălăbănindu-şi picioarele
ca două pendule care se mişcă în sensuri opuse. Avea privirea obosită şi mîinile
murdare de mortar. De aceea, vrînd să prindă cu mîna un ţînţar, îşi lăsă pe
obraz o pată vizibilă.
In
jur era o linişte sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau la umbra unui
salcîm, nepăsătoare, după ce mai înainte jucaseră o aprigă copcică. Manole îi
blestemă în gînd şi îşi aprinse luleaua, risipind mişcări leneşe şi curbe.
Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare şi neagră. Noaptea, la ora zero şi
un minut, construcţia se dărîmase pentru a treia oară. O capră care păştea
imprudentă pe lîngă ziduri se salvase în ultimă instanţă, ca prin minune, cu o
spaimă groaznică în suflet.
Văzînd
a treia ediţie a dezastrului, legendarul meşter se manifestase calm,
păstrîndu-şi neştirbit prestigiul.
