O poveste a lui Turgheniev

O CONVERSAȚIE

Nici pe Jungfrau, nici pe Finsteraarhorn nu a călcat vreodată picior de om.
Înălțimile Alpilor... Un lanț întreg de creste abrupte...
Însăși inima munților.
Deasupra munților plutește cerul de un verde-pal, luminos, tăcut. Ger puternic, aspru; zăpadă tare, sclipitoare; de sub zăpadă se zăresc vârfurile austere ale munților acoperiți de gheață și bătuți de vânturi.
Două mase mari, doi giganți se înalță de ambele părți al orizontului: Jungfrau și Finsteraarhorn.
Iar Jungfrau îi spune vecinului său:
— Ce mai e nou? Tu vezi mai multe. Ce se află dedesubt?
Trec câteva mii de ani — ca un minut. Iar Finsteraarhorn tună drept răspuns:
— Nori grei acoperă pământul... Așteaptă!
Alte mii de ani trec — ca un minut.

— Ei bine, și acum? întreabă Jungfrau.
— Acum văd: jos, totul e la fel, pestriț și mărunt. Apele sunt albastre; pădurile, întunecate; mase dense de stânci cenușii se zăresc de pretutindeni. În jurul lor încă mișună insecte mici — știi tu, acele făpturi bipede care n-au reușit niciodată să ne întineze nici pe tine, nici pe mine.
— Oamenii?
— Da; oamenii.
Trec mii de ani — ca un minut.
— Ei bine, și acum? întreabă Jungfrau.
— Parcă se văd mai puține insecte mici, tună Finsteraarhorn. Jos e mai limpede; apele s-au retras, pădurile s-au rărit.
Alte mii de ani trec — ca un minut.
— Ce vezi? întreabă Jungfrau.
— În jurul nostru, prin apropiere, totul pare curățat, răspunde Finsteraarhorn. Dar acolo, în depărtare, încă mai sunt pete și ceva... ceva se mai mișcă.
— Și acum? întreabă Jungfrau după alte mii de ani.
— Acum e bine, răspunde Finsteraarhorn. E curat peste tot, totul e alb oriunde te-ai uita... Peste tot e zăpada noastră, doar zăpadă și gheață. Totul este înghețat. Acum e bine, e liniște.

— E bine, rostește Jungfrau. Dar am pălăvrăgit destul, bătrâne. E timpul să ațipim.
— Da, e timpul...
Munții uriași adorm; doarme și cerul verde și luminos de deasupra pământului care a amuțit pentru totdeauna.