După faza cu revista lui Pucheanu, a mai trecut o vreme și am avut, în sfârșit, prilejul să văd o revistă porno cum mă interesa pe mine. Omul care a procurat-o se numea Gheorghe Florin Daniel și locuia la două sute de metri de mine, în capătul străzii Pompieri. În plus, eram colegi de clasă și făceam împreună fel de fel de lucruri care ne aduceau în conflict cu profesorii. Acum, Gheorghe Florin Daniel locuiește în altă parte, e însurat, are copii și se îndeletnicește cu băutura. I se spune Gheo, cu accent pe e, așa că o să-i spun și eu tot așa, chiar dacă în copilărie îl strigam altfel.
Într-o zi, vine Gheo pe la mine și aduce cu el o revistă porno. Când am văzut-o, n-am mai avut liniște. Al nabii, nu vroia să mi-o arate, îmi flutura pe sub nas doar coperta, apoi zicea că n-am voie să văd mai mult etc. Până la urmă, când deja începusem să mă resemnez, îmi zice: „hai bă, că ți-o las ție și mi-o dai înapoi mâine”. Ei, aia da lovitură de teatru!
Am luat revista și m-am uitat prin ea cu ochii cât cepele. Scene de sex explicite, în toate pozițiile, cu detalii, văzute din mai multe unghiuri, însoțite de texte din care înțelegeam doar „ohhhhh” și „ahhh”. OK, acum știam ce înseamnă să faci sex. Singurul lucru care nu prea-mi convenea era că protagoniștii ședinței foto erau cam bătraiori. Mi-ar fi convenit mai mult să văd niște adolescenți în posturile alea, dar deh, bine și așa.
După ce m-am uitat până m-am săturat, a apărut problema ascunderii revsitei până a două zi. Urma să vină mama și dacă dădea peste ea, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Tocmai când mă gândeam mai intens la o ascunzătoare sigură, m-am trezit că mă vizitează Ioana. Locuia în apropiere, părinții noștri se vizitau, ne vizitam și noi. Sigur că i-am arătat și ei „comoară” și, în timp ce o studia, mă gândeam cum ar fi să încercăm împreună ceea ce făceau cei doi din revistă. Dar am ratat momentul.
După ce s-a uitat, zice Ioana: „nu mi-o dai și mie până mâine”? Eu, gândindu-mă că în felul ăsta se rezolvă problema ascunzătorii, i-am dat-o. Și de aici s-a declanșat o serie de întâmplări care mai de care mai anapoda.
A doua zi, când m-am întâlnit cu Ioana, mi-a zis că mama ei a găsit revista și a confiscat-o. Dezastru, catastrofă! Ce să-i zic lui Gheo acum? Păi ce să-i zic altceva decât adevărul! Când a auzit, Gheo a făcut ca trenul. S-a dus la Ioana și i-a zis că dacă nu-i dă revista o să aibă mari necazuri, că știe el că nu i-a luat-o nimeni și o ține pentru ea etc. Dar Ioana a început să plângă și s-a jurat că mama ei a luat-o. Gheo nu s-a lăsat - a așteptat să apară mama Ioanei și i-a cerut revista, la care femeia a început să strige la el că alea nu sunt reviste pentru copii și că nu are voie să umble cu așa ceva, confirmând, astfel, ceea ce spusese Ioana. Din acel moment, era clar că nu mai aveam ce face. Eu, care eram principalul vinovat, mă frământam să găsesc o soluție. Stăteam ascuns în pădure, într-un loc de unde se vedea perfect casa Ioanei și o supravegheam. Înregistram când pleacă fiecare om din casă și când se întoarce, gândindu-mă că într-o zi o să întru când nu e nimeni, o să răscolesc și o să recuperez revista. Numai că nu am avut curajul asta. Am pus-o pe Ioana să caute ea prin casă și, săraca, s-a conformat, dar nu a găsit nimic, deși a deschis inclusiv un dulap la care nu avea cheie - l-a forțat cu un cuțit de bucătărie.
Până la urmă, am renunțat. Era limpede că niciodată nu voi putea recupera revista. Gheo se resemnase și el, mai ales că îi promisesem că o să fac rost de altă revista și o să i-o dau. Părea că incidentul e închis, numai că eu nu aveam pace. Nu mă mai interesa revista, însă nu-mi trecea furia că femeia aia luase ce nu era al ei. Cum mă gândeam la ea, cum mă apuca așa, un fel de apăsare în zona plexului solar, ceva cam cum simți când treci cu telecabina de un stâlp și, pentru o secundă, firele se lasă, dându-ți impresia că te prăbușești. Atât de mult m-a frământat treaba asta, încât într-o zi am luat hotărârea să mă răzbun. Am strâns câteva reviste din cele care se găseau - Cutezătorii, Flacăra, Săptămâna - am decupat din ele litere din cele mari și le-am lipit pe un A4, construind astfel textul „GĂSI-TE-AR MOARTEA DE SCROAFĂ ORDINARĂ”. Am băgat foaia în plic și l-am expediat pe adresa mamei lui Ioana.
N-a trecut un ceas și a început să mi se facă frică. Mă gândeam că am amprentele lăsate pe plic și pe litere, că miliția o să mă ia la întrebări, că oricum femeia o să-și dea seama că numai eu puteam să trimit plicul ăla, din cauza revistei și tot așa. Până seara, mă cuprinsese panica. Mă gândeam să mă duc să dau spargere la poștă ca să iau plicul și să-l distrug. Ce să spun, urâtă treabă.
A doua zi, m-am hotărât: m-am dus direct la tata și i-am spus toată povestea. El, săracul, s-a îmbrăcat imediat și s-a dus la poștă. Nu știu ce a făcut, probabil că a plătit vreun poștaș și s-a întors acasă cu plicul. L-a desfăcut, a scos hârtia, a despăturit-o și s-a uitat lung la ea, fără să spună niciun cuvânt. Dădea numai din cap în stânga și-n dreapta, ca oamenii rămași fără grai din cauza uimirii. Apoi a rupt foaia în zeci de bucăți și mi-a zis: „în viața ta să nu mai faci așa ceva”. De obicei, îmi dădea sfaturi mai în glumă, mai în serios. De data asta însă, mi-a vorbit în așa un mod încât am realizat cu claritate că fusesem pe punctul să comit ceva extrem de grav.
Am luat revista și m-am uitat prin ea cu ochii cât cepele. Scene de sex explicite, în toate pozițiile, cu detalii, văzute din mai multe unghiuri, însoțite de texte din care înțelegeam doar „ohhhhh” și „ahhh”. OK, acum știam ce înseamnă să faci sex. Singurul lucru care nu prea-mi convenea era că protagoniștii ședinței foto erau cam bătraiori. Mi-ar fi convenit mai mult să văd niște adolescenți în posturile alea, dar deh, bine și așa.
După ce m-am uitat până m-am săturat, a apărut problema ascunderii revsitei până a două zi. Urma să vină mama și dacă dădea peste ea, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Tocmai când mă gândeam mai intens la o ascunzătoare sigură, m-am trezit că mă vizitează Ioana. Locuia în apropiere, părinții noștri se vizitau, ne vizitam și noi. Sigur că i-am arătat și ei „comoară” și, în timp ce o studia, mă gândeam cum ar fi să încercăm împreună ceea ce făceau cei doi din revistă. Dar am ratat momentul.
După ce s-a uitat, zice Ioana: „nu mi-o dai și mie până mâine”? Eu, gândindu-mă că în felul ăsta se rezolvă problema ascunzătorii, i-am dat-o. Și de aici s-a declanșat o serie de întâmplări care mai de care mai anapoda.
A doua zi, când m-am întâlnit cu Ioana, mi-a zis că mama ei a găsit revista și a confiscat-o. Dezastru, catastrofă! Ce să-i zic lui Gheo acum? Păi ce să-i zic altceva decât adevărul! Când a auzit, Gheo a făcut ca trenul. S-a dus la Ioana și i-a zis că dacă nu-i dă revista o să aibă mari necazuri, că știe el că nu i-a luat-o nimeni și o ține pentru ea etc. Dar Ioana a început să plângă și s-a jurat că mama ei a luat-o. Gheo nu s-a lăsat - a așteptat să apară mama Ioanei și i-a cerut revista, la care femeia a început să strige la el că alea nu sunt reviste pentru copii și că nu are voie să umble cu așa ceva, confirmând, astfel, ceea ce spusese Ioana. Din acel moment, era clar că nu mai aveam ce face. Eu, care eram principalul vinovat, mă frământam să găsesc o soluție. Stăteam ascuns în pădure, într-un loc de unde se vedea perfect casa Ioanei și o supravegheam. Înregistram când pleacă fiecare om din casă și când se întoarce, gândindu-mă că într-o zi o să întru când nu e nimeni, o să răscolesc și o să recuperez revista. Numai că nu am avut curajul asta. Am pus-o pe Ioana să caute ea prin casă și, săraca, s-a conformat, dar nu a găsit nimic, deși a deschis inclusiv un dulap la care nu avea cheie - l-a forțat cu un cuțit de bucătărie.
Până la urmă, am renunțat. Era limpede că niciodată nu voi putea recupera revista. Gheo se resemnase și el, mai ales că îi promisesem că o să fac rost de altă revista și o să i-o dau. Părea că incidentul e închis, numai că eu nu aveam pace. Nu mă mai interesa revista, însă nu-mi trecea furia că femeia aia luase ce nu era al ei. Cum mă gândeam la ea, cum mă apuca așa, un fel de apăsare în zona plexului solar, ceva cam cum simți când treci cu telecabina de un stâlp și, pentru o secundă, firele se lasă, dându-ți impresia că te prăbușești. Atât de mult m-a frământat treaba asta, încât într-o zi am luat hotărârea să mă răzbun. Am strâns câteva reviste din cele care se găseau - Cutezătorii, Flacăra, Săptămâna - am decupat din ele litere din cele mari și le-am lipit pe un A4, construind astfel textul „GĂSI-TE-AR MOARTEA DE SCROAFĂ ORDINARĂ”. Am băgat foaia în plic și l-am expediat pe adresa mamei lui Ioana.
N-a trecut un ceas și a început să mi se facă frică. Mă gândeam că am amprentele lăsate pe plic și pe litere, că miliția o să mă ia la întrebări, că oricum femeia o să-și dea seama că numai eu puteam să trimit plicul ăla, din cauza revistei și tot așa. Până seara, mă cuprinsese panica. Mă gândeam să mă duc să dau spargere la poștă ca să iau plicul și să-l distrug. Ce să spun, urâtă treabă.
A doua zi, m-am hotărât: m-am dus direct la tata și i-am spus toată povestea. El, săracul, s-a îmbrăcat imediat și s-a dus la poștă. Nu știu ce a făcut, probabil că a plătit vreun poștaș și s-a întors acasă cu plicul. L-a desfăcut, a scos hârtia, a despăturit-o și s-a uitat lung la ea, fără să spună niciun cuvânt. Dădea numai din cap în stânga și-n dreapta, ca oamenii rămași fără grai din cauza uimirii. Apoi a rupt foaia în zeci de bucăți și mi-a zis: „în viața ta să nu mai faci așa ceva”. De obicei, îmi dădea sfaturi mai în glumă, mai în serios. De data asta însă, mi-a vorbit în așa un mod încât am realizat cu claritate că fusesem pe punctul să comit ceva extrem de grav.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu