Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(2)

TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT ALBASTRE

Băiatul se numea Bănică, iar căţelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiţă, primise porecla Tocănel.

Era februarie, ninsese o zi şi o noapte — acum zăpezile acopereau geamul până la două palme distanţă de marginea de sus a cercevelelor şi ei şedeau în odaie — Bănică în pat, iar Tocănel lângă uşă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deşirase laba, transformându-l astfel într-un costum pe care căţelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieşea afară, la aer. Soba frigea — ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină — şi undeva, într-o spărtură a peretelui cânta un greier, parcă bătându-şi joc de vântul care gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o peste coama salcâmilor.

— Tocănel, zise Bănică, ţinând ochii închişi, moleşit de căldură, spune-i ticălosului ăluia să tacă!

— Eh, dac-aş şti unde e, făcu Tocănel.

O pasăre trecu pe la geam, atingându-l cu vârful aripii.

— Parc-a bătut cineva, spuse Tocănel. Cine-i?

— O vrabie. A trimis-o cocoşul de lemn de pe stâlpul porţii. L-au îngropat zăpezile, îngheaţă.

— Şi e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă-toamnă, când se culegeau viile, te-ai suit în spinarea lui şi te-ai dus să culegi nuci din podgorie.

— Nu e chiar aşa, răspunse Bănică, te-am minţit. M-am suit în spinarea lui şi m-a dus în luncă, unde s-a întâlnit cu toţi cocoşii de lemn din sat. Era lună plină şi ei toţi şedeau roată în jurul salcâmului unde-am stat noi o zi ca să prindem iepuri. Erau acolo şi douăzeci de cocoşi-puişori, iar cei bătrâni voiau să-i înveţe să zboare. Ăştia micii sunt foarte proşti, dau odată din aripi şi cad pe pământ. Cocoşul nostru mi-a zis: ,,Bănică, te-am adus până aici şi dacă vrei te ridic până la nori, unde plouă mereu, ce vezi acum să nu spui niciunui om, juri?”. ,Jur”. ,,Bine”, a zis el, şi atunci a venit la mine un cocoş bătrân, ăla din poarta lui nea Lache Petcu, care are multe pene roşii şi coada albastră, a desfacut aripile şi mi-a zis: „Bănică, ia puişorii noştri în sân, urcă-te în salcâm şi dă-le drumul”. M-am suit şi scoteam câte unul din sân, îl ţineam în palmă o clipă şi pe urmă îl aruncam uşor în aer. Jos, între nişte tufe de cătină, cocoşii bătrâni puseseră un polog cu grăunţe — şi puii se căzneau să ajungă acolo şi nu mai picau ca bolovanii. Era lună şi ei toţi erau vii, că pe lună, când doamne toată lumea, prind viaţă şi se duc de la o poartă la alta să mai schimbe o vorbă.

— Dar la nori ai ajuns? se interesă Tocănel.

— Nu s-a putut. Tot cerul era albastru şi nu se vedea nicio urmă de nor. O să mă duc cu el sau cu albinele din livadă, care au un coş mare pentru cules miere şi câteodată iau şi ele câte un băiat şi-l poartă din floare în floare şi-l duc până-n nori, unde beau apă.

— N-o să te duci, pentru că şi pe ele le-a astupat zăpada, spuse Tocănel. Nici eu, da, nici tu!

— Ascultă, se-nfurie Bănică, o să-ţi dau vreo două peste bot.

— N-ai decât. Dar să ştii că nu mai vorbesc cu tine, am să vorbesc numai cu căţeii.

— Şi eu am să te trag de zgardă, în zăpadă, şi-ai să degeri.

— Până una-alta degeră cocoşul. Şi nici albinele n-o duc mai bine. Ai vreo idee cum să le salvăm?

— Da, zise Bănică, intră sub pat şi dă-mi roţile de la căruţ.

Tocănel se strecură sub pat şi rostogoli roţile în mijlocul odăii.

— Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc?

— Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.

— Măcar să-i cârpesc o lăbuţă, ceru Tocănel.

— Lasă-l, domnule, când îţi spun şi ieşi afară!

Tocănel se supuse.

— Apucă roţile, zise Bănică. Eu ridic soba şi tu fixezi roţile dedesubt. Aşa, făcu el opintindu-se, ai grijă să nu-ţi cadă vreun bob de jar în blană.

Bănică ţinu soba în braţe şi Tocănel îi puse roţile. Când sfârşiră, băiatul era roşu de atâta chin, iar Tocănel se trase lângă perete şi căscă gura ca prostul.

Bănică luă vătraiul şi făcu semn să i se dechidă uşa. Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment şi zise:

— Hei, ticălosul ăla care cânţi mereu şi-mi strici somnul, dacă vrei să n-o păţeşti, vino cu noi!

Dându-şi seama că n-o să-i fie moale dacă se ascunde, greierul veni ţopăind şi intră în buzunarul băiatului.

— Gata, spuse el, şi împinse soba cu vătraiul în tindă şi de acolo în curte. Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger şi de vânt, începură să sfârâie şi să se înmoaie.

Bănică, fără să-i pese că deasupra se zbătea hohotind Viscolul, împingea soba spre livadă, şi-n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi — aveau zece — şi-i încălzi pe toţi, iar lângă cel aşezat în coasta gardului de mărăcini se opri şi-i spuse lui Tocănel:

— Aici ţin ele coşul cu care o să zbor în nori. Dacă o să m-asculţi mereu, te iau şi pe tine. Trebuie să nu te mai legi de vrăbii, iar când îl vezi pe motan că se-apropie să le ia în gheare, sări în cârca lui şi bagă-l cu botul în ţărână.

De la livadă trecură pe la staulul oilor şi se îndreptară spre poartă. Din trupul cocoşului de lemn ieşea în lumină numai creasta. Băiatul îngenunche şi răscoli jarul din vatră. Valul de căldură care se revărsă făcu să cadă gheaţa de pe stâlpi. Liberat din strânsoare, cocoşul desfăcu aripile, le plesni puternic pe trup şi cântă cocoşeşte. Din lungul uliţei îi răspunse, cu glasul gros, bătrânesc, cocoşul lui Lache Petcu. Iar în acelaşi timp se porni să ţârâie şi greierele ascuns în buzunar.

— Cocoşule, pot să-ţi spun o vorbă? întrebă Bănică, dar cocoşul nu răspunse şi el înţelese că acesta se ferea de Tocănel şi se întoarse în odaie, ducând şi soba cu el.

Îi desfăcu roţile şi, obosit, se culcă. Târziu, când se trezi, Tocănel moţăia încă după uşă, sub mătură, iar greieruI cânta sub pat. Privi pe fereastră şi văzu că se luminase. Ningea — o ninsoare deasă, bătând în albastru — şi sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, şi cocoşul de lemn care se rotea într-un picior. ,,Ehei, zise el, ce-o să mai zburăm noi doi când o ieşi luna plină”.

Se ridică în coate şi se răsti la căţel:

— Tocănel! Trezeşte-te, trebuie să ieşim cu sania.

— Acum?

— Chiar acum. Şi să nu-i spui mamei c-am scos soba în ger. Dacă te prind că trăncăneşti, ai de-a face cu mine. Asta am spus-o şi pentru ticălosul ăla de sub pat.