Eram legaţi doi câte doi cu lanţuri la picioare
şi cătuşe la mâini, cuprinşi şi de un alt lanţ lung, întins în jurul
întregului detaşament. Ne‑au dus la gara de mărfuri sub paza severă a poliţiei
militare, înarmată până în dinţi.
Am rămas îngrămădiţi în vagoane timp de trei zile şi trei nopţi...
MUREAU ZIUA, MUREAU NOAPTEA
„Înainte de a vă ura bun venit în mica şi drăgălaşa noastră pensiune de
familie, lăsaţi‑mă să vă spun cine şi ce sunteţi!
Nu sunteţi decât o adunătură de târfe
păduchioase şi derbedei puturoşi, o turmă de porci şi de scroafe, drojdia
omenirii. Asta aţi fost dintotdeauna şi aşa veţi rămâne până la sfârşitul
zilelor voastre. Şi ca să vă puteţi bălăci mai bine în mocirla voastră, luăm
asupra noastră sarcina de a vă face să crăpaţi încet, foarte încet, să aveţi timp să preţuiţi totul la adevărata sa valoare. Şi vă asigur
că nu veţi duce lipsă de nimic, asta v‑o spun eu! Noi toţi de aici ne vom ocupa
intens de lecuirea voastră. Aş fi profund dezamăgit dacă măcar unul dintre voi
n‑ar avea parte de toate.
Acestea spuse, vă urez bun venit în „Lagărul Disciplinar SS al Wehrmacht‑ului
de la Lengries."
Un Hauptscharführer din SS citi cu voce tare regulamentul care rezuma că
totul era interzis şi cea mai mică abatere va fi pedepsită cu post, ciomăgeală,
cu moartea.
Închisoarea: cinci etaje suprapuse, fără pereţi despărţitori,
doar gratii. Am trecut la percheziţia corporală şi la baie, apoi ne‑au ras
jumătate din craniu şi prin toate părţile păroase ne‑au dat cu un produs chimic
rău mirositor, care ustura şi ardea ca focul. După aceea ne‑au băgat în
celule, unde am rămas dezbrăcaţi la pielea goală timp de patru ceasuri, SS‑iştii
supunându‑ne unei noi „percheziţii": cu seringa în urechi, cu degetele
prin gură, fără a uita subţiorile şi nările. În sfârşit, ne fu admininistrată
o spălătură stomacală ca pentru cai, care ne catapultă direct la latrine,
înşiruiţi de‑a lungul unui perete. Cel mai cumplit a fost pentru cele două
tinere femei, care au trebuit să îndure pe deasupra şi glumele obscene ale
gardienilor şi să suporte un „examen special".
Hainele vărgate pe care ni le‑au dat — bluzoane şi pantaloni — erau dintr‑o
ţesătură cumplit de aspră, gen pânză de sac, care îţi dădea tot timpul senzaţia
că eşti năpădit de paraziţi ori furnici veninoase.
Un Oberscharführer ne‑a pus să ieşim din nou şi să ne aliniem în faţa unui
Untersturmführer care, adresându‑se primului deţinut în picioare de la capătul
din dreapta al rândului, zbieră:
— Tu, vino‑ncoace!
Un SS‑ist îmbrânci omul din spate expediindu‑l precum o paiaţă dezmembrată
până în preajma măruntului ofiţer plin de orgoliu, în faţa căruia îşi reluă
automat poziţia de drepţi.
— Numele! Vârsta! Motivul condamnării! Repede!
— Johann Schreiber, douăzeci şi patru de ani. Condamnat la douăzeci de ani
muncă silnică, pentru înaltă trădare.
— Ia spune, tu n‑ai fost niciodată soldat?
— Am fost Feldwebel în Regimentul 123 infanterie.
— Cu alte cuvinte, pur şi simplu din nesupunere nu‑ţi dai osteneala să te
prezinţi cum se cuvine la raport. La care se adaugă obrăznicia să nu mi te
adresezi aşa cum ai fost învăţat s‑o faci. Îndreaptă‑ţi poziţia, lepădătură!
Vom încerca să te lecuim pe loc de apucăturile astea rele. Şi dacă nu ajunge,
spune‑o cinstit şi vom găsi noi o altă cale.
Cu ochii aţintiţi în gol, Untersturmführer‑ul zbiera cu glas strident:
— Ciomăgeală!
La câteva clipe după aceea omul zăcea pe spate, cu picioarele goale legate
de‑un stâlp.
— Câte lovituri, Herr Untersturmführer?
— Douăzeci!
Omul îşi pierdu cunoştinţa încă înainte de sfârşitul pedepsei. Dar aveau
mijloace să îndrepte lucrurile, mijloace cu neputinţă de descris şi curând omul
putu să‑şi reia locul în rând.
Folosindu‑se de experienţa primului, următorul răspunse corect:
— Herr Unterscharführer, fostul subofiţer Victor Giese, din Regimentul 7
Pionieri, prezent la raport, declară că are douăzeci şi doi de ani, condamnat
pentru furt la zece ani muncă silnică.
— Furt! Ce mârşăvie! N‑ai ştiut că un soldat n‑are voie să fure niciodată?
— Herr Unterscharführer, declar că ştiu că un soldat nu are voie să fure
niciodată.
— Şi cu toate astea, ai furat.
— Da, Herr Unterscharführer.
— Asta înseamnă că eşti tare de cap?
— Da, Herr Unterscharführer, declar că sunt tare de cap.
— Ei bine, cu tine ne vom arăta foarte mărinimoşi şi‑ţi vom da. câteva
lecţii speciale. Tocmai e aici un profesor minunat. Cu ochii în gol, Unterscharführer‑ul mugi:
— Pisica cu nouă cozi!
Îl spânzură de încheieturile mâinilor, cu degetele de la picioare abia
atingând pământul...
Nici unul dintre noi, nici măcar femeile, nu a scăpat nevătămat din această
„luare de contact". De altfel am învăţat foarte repede că la Lengries nu eram priviţi ca bărbaţi şi femei, ci ca porci, gunoaie, târfe.
Aproape tot ce se petrecea la Lengries este de nedescris, e revoltător, monoton. În ciuda fertilităţii sale
macabre, imaginaţia aplicată a sadismului este remarcabil de mărginită, în timp
ce sensibilitatea victimelor se toceşte cu repeziciune. Să vezi cum suferă şi
mor oamenii devine cu timpul la fel de monoton, chiar dacă suferă şi mor în
nenumărate feluri care, în vremuri obişnuite, ar fi fost de neconceput. Călăii
noştri aveau mână liberă să‑şi descarce asupra noastră pofta de putere şi
cruzime folosindu‑se din plin de acest prilej. Trăiau cu o intensitate pe care
n‑o trăiseră nicicând; sufletele lor duhneau mai rău decât trupurile bolnave,
schingiuite, ale deţinuţilor.
Nu‑i condamn pe gardienii noştri în niciun fel. Şi ei erau victimele unor împrejurări
pe care nu ei le creaseră şi, într‑un anume plan, au ieşit mai rău decât victimele
lor, anume cu sufletele putrede.
Am crezut cândva că va fi de‑ajuns să povestesc despre Lengries pentru a
putea transmite oamenilor propriul meu dezgust şi a le insufla o voinţă de
nezdruncinat de a reface lumea, o existenţă din care tortura va fi exclusă. Dar
nu este cu putinţă să‑i faci să înţeleagă asemenea lucruri decât pe cei care le‑au
împărtăşit, însă tocmai acestora este inutil a le reaminti. Toţi ceilalţi, care
nu şi‑au pierdut niciodată libertatea, mă privesc ca şi cum ar fi tentaţi să mă
creadă mincinos, cu toate că, în sinea lor, ei ştiu — după ce au sorbit cu
lăcomie rapoartele mascaradei de la Nürnberg — că nu exagerez, ci dimpotrivă.
Dar refuză să privească lucrurile în faţă, preferând să bată scândura pe
scândură peste putregaiul temeliei, să tămâieze şi să parfumeze tot mai
mult...
Cu toate acestea poate se va găsi totuşi un suflet curajos care va îndrăzni
să asculte şi să vadă fără să tremure. Am nevoie de acest suflet, de acest
cineva, fără care totul nu‑i decât singurătate. Am nevoie, de asemenea, să‑mi
depăn povestea, să scap de ea. Poate că acesta e
singurul motiv care mă împinge să scriu. Nu pentru a încerca, strigând în gura
mare, să evit să se repete. Ba poate că, strigând în gura mare, mă înşel
singur, cine ştie? Poate că scopul meu este doar de a atrage atenţia asupra
mea, atenţia şi admiraţia gloatelor înspăimântate? De a deveni pentru toată
lumea eroul unor aventuri pe care nimeni nu le‑a mai trăit...
Desigur că nu tuturor le‑a fost dat să trăiască asemenea aventuri, dar cei
care le‑au cunoscut sunt prea numeroşi pentru a avea înfumurarea să mă consider
un fenomen. Prin urmare, nu ştiu prea bine de ce mă străduiesc să descriu
lagărul de la Lengries. Fiecare nu are decât să‑mi atribuie, după bunul său
plac, motivul pe care îl doreşte... Să nu uite însă nimeni că cei neîncrezători,
adică tocmai cei a căror imaginaţie va prefera să se închidă în faţa
realităţii, vor trebui să poarte povara mai mare a vinovăţiei noastre viitoare,
dacă toate lagărele Lengries din lume nu vor fi căutate şi distruse fără
îndurare încă din găoace, pretutindeni unde s‑ar întâmpla să apară. Nu are rost
a cita nume, locuri, naţiuni, la ce folos acele ciocniri ideologice în care
fiecare ţară, fiecare „bloc" este mereu preocupat să fie jignit de
comportamentul celorlalte, încât nici o clipă nu se gândeşte să‑şi analizeze
propria conduită, cu atât mai puţin să o reformeze!
Iată Lengries:
Un tânăr Feldwebel, condamnat la treizeci de ani muncă silnică pentru a fi
sabotat Reich‑ul, a fost surprins pe când încerca să strecoare o bucăţică de
săpun uneia dintre deţinute. Gardianul l‑a chemat pe Obersturmführer‑ul Stein,
şeful secţiei, un individ cu o imaginaţie ieşită din comun. .
— Ce‑mi auziră urechile despre voi, porumbeilor? Ei bine, asta trebuie s‑o
sărbătorim.
Întreg etajul a primit ordin să coboare într‑una din curţi.
Celor doi tineri li s‑a poruncit să se dezbrace. Era în ajunul Crăciunului şi
în jurul nostru cădeau fulgi de zăpadă.
— Ei, şi acum, niţică depravare, copii! zise Stein.
Heringii marinaţi în oţet care ne erau serviţi din când în când nu erau
comestibili, cu toate acestea noi îi mâncam, cu cap, oase şi solzi cu tot. Când
ne aflam în celulele noastre aveam mâinile legate la spate. Prin urmare mâncam
lungiţi pe burtă, cu faţa în strachină, precum porcii. Aveam la dispoziţie trei
minute să mâncăm, să devorăm o mâncare adesea fierbinte.
Iar când în program erau prevăzute execuţii, ziua începea cu ordine date cu
fluierul, în timp ce soneria de alarmă răsuna de mai multe ori, indicând care
dintre „etaje" urma să coboare. La primul fluier trebuia să sari în
poziţie de drepţi, cu faţa spre uşa celulei. La al doilea semnal toată lumea
începea să bată pasul pe loc: plum, plum, plum. Apoi un mecanism manevrat de un
SS‑ist deschidea în acelaşi timp toate uşile, dar noi continuam să batem pasul
pe loc, până când răsuna al treilea fluier.
Odată ajunşi în curte, formam un semicerc în jurul eşafodului, o estradă
înaltă de trei metri pe care erau optsprezece spânzurători. Optsprezece
spânzurători cu opt sprezece laţuri ce se legănau uşor în vânt. La baza estradei
aşteptau optsprezece sicrie deschise, din lemn brut.
Bărbaţii purtau pantalonii lor vărgaţi, femeile fuste vărgate, dar nimic
altceva. Adjunctul citea condamnările la moarte, apoi condamnaţii urcau pe
eşafod, fiecare oprindu‑se, în ordine, dedesubtul ştreangului său. Doi SS‑işti
cu mânecile suflecate făceau oficiul de călăi; după ce toate cadavrele se
legănau la capătul frânghiilor, cu urina şi excrementele curgând de‑a lungul
picioarelor, un medic din SS. venea să arunce o privire indiferentă semnalând
călăilor printr‑un gest că totul e în ordine. Cadavrele erau atunci coborâte şi
aruncate imediat în sicriele grosolane.
Dar dacă cineva e dornic să afle mai multe despre moarte, îi pot vorbi
despre Sturmbanführer‑ul Schendrich. Era
tânăr, frumos, elegant, întotdeauna politicos, prietenos şi blând, dar temut
până şi de SS‑iştii pe care îi comanda.
— Ia să vedem un pic, spuse el într‑o sâmbătă seara, la încheierea
apelului, să vedem un pic dacă aţi înţeles bine tot ce v‑am explicat. Voi
încerca să dau un ordin simplu la câţiva dintre voi şi vom judeca împreună dacă
a fost executat cum trebuie sau nu.
Chemă cinci oameni afară din rânduri, le ordonă să se întoarcă spre zidul
care împrejmuia incinta închisorii, de care era strict interzis să ne apropiem
la mai puţin de cinci metri.
— Înainteee... marş!
Privind drept înainte, cei cinci s‑au îndreptat către zid şi au căzut,
seceraţi de gloanţele gărzilor postate în foişoare. Schendrich se întoarse din
nou spre noi:
— Ce poţi cere mai mult? Iată cum trebuie îndeplinit un ordin! Şi acum, la
comanda mea, îngenuncheaţi şi repetaţi după mine...
— În... genunchi!
Nu a fost unul să întârzie.
— Repetaţi acum, după mine, cu glas tare şi limpede:
— „Suntem porci şi
trădători!"
— Suntem porci şi trădători!
— Care trebuie stârpiţi!
— Care trebuie stârpiţi.
— „Căci doar asta merităm"!
— Căci doar asta merităm.
— „Mâine, duminică, vom renunţa să mâncăm!"
— Mâine, duminică, vom renunţa să mâncăm.
— „N‑avem dreptul să mâncăm!"
— N‑avem dreptul să mâncăm.
În fiecare sâmbătă seara, în curte răsunau asemenea coruri demenţiale şi,
în ziua următoare, duminica, rămâneam fără hrană.
Celula alăturată de a mea era ocupată de o oarecare Käthe Ragner. Era oribilă la
vedere, cu părul de un alb cretos şi gura fără dinţi în urma lipsei de
vitamine. Braţele şi picioarele ei nu erau decât oase lungi acoperite de o
piele cenuşie. Pete mari de plăgi purulente îi acopereau trupul.
— Te uiţi la mine, îmi spuse într‑o seară. Mi‑ar place să ştiu ce vârstă
îmi dai!
Râse sec, un râs opus oricărei veselii. Văzând că nu răspund, urmă:
— Pe puţin cincizeci de ani, nu‑i aşa? Luna viitoare fac douăzeci şi patru.
Cu numai douăzeci de luni în urmă mi s‑ar fi dat doar optsprezece.
Secretară a unui ofiţer de stat‑major, la Berlin, Käthe cunoscuse, chiar în
cadrul biroului unde lucra, un tânăr căpitan
cu care se logodise. Fusese stabilită chiar şi data căsătoriei, dar aceasta nu
mai avu loc. La patru zile după arestarea logodnicului ei veniseră s‑o ia şi pe
ea. Oamenii Gestapo‑ului au hărţuit‑o cu întrebări timp de trei luni acuzând‑o
că ar fi copiat anumite documente. Nu pricepuse mare lucru din toată această
afacere, dar atât ea cât şi una dintre colegele şale s‑au pomenit cu câte zece
ani muncă silnică. Logodnicul ei precum şi alţi doi ofiţeri au fost condamnaţi
la moarte, un altul la muncă silnică pe viaţă. Înainte de a o trimite pe Käthe
la Lengries au silit‑o să asiste la execuţia iubitului ei.
Într‑o dimineaţă, patru femei, printre care şi Käthe Ragner,
au primit ordin să coboare pe burtă, târâş, scara lungă şi abruptă ce lega cele
cinci etaje. Un gen de exerciţiu la care priveau cu multă plăcere gardienii,
în timp ce deţinuţii îl executau. Cu mâinile şi picioarele în lanţuri nu te
puteai târî decât cu capul înainte, lăsându‑te să luneci la vale.
Nu ştiu dacă prăbuşirea în gol a lui Käthe a fost voită sau nu. Era la
capătul puterilor şi ambele explicaţii sunt la fel de plauzibile. Am auzit un
ţipăt ascuţit, urmat apoi de bufnitura trupului, după o clipă de tăcere de
moarte. Şi o voce întărâtată urcând din adâncuri:
— Târâtura asta şi‑a frânt
gâtul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu