Celălalt

Mi se pare tot mai limpede că în orice om sunt două persoane. Nimeni nu poate să vorbească despre el însuşi, ci doar despre cel de-al doilea. Nu există reflexivitate decât în matematici, unde A=A. Atunci când zici „mă întreb”, îl întrebi pe celălalt, pentru că nu poţi să te întrebi pe tine însuţi, ar fi o contradicţie: tu nu ştii ceva şi te întrebi chiar pe tine... Pe tine nici nu te poţi gândi, îl gândeşti întotdeauna pe celălalt, fratele tău care este întrepătruns cu tine în aşa fel încât nimeni nu poate să vă distingă. Unitatea celor doi e condiţia esenţială a sănătăţii mintale. De îndată ce survine separarea, eşti sfârşit.

De câte ori nu ţi se întâmplă să iei o hotărâre şi ceva din tine - spui tu - parcă nu e de acord, parcă te îndeamnă să renunţi. Este celălalt, care îşi exprimă punctul de vedere. Câteodată îţi vine să iei pe cineva de beregată, dar renunţi, gândindu-te că nu eşti în stare de aşa ceva - desigur, celălalt te-a oprit.
Unii îl numesc pe celălalt „conştiinţa”. Alţii vorbesc de bine şi de rău, al căror amestec în diferite proporţii te defineşte. De fapt, sunt două persoane aflate în permanentă confruntare. Aşa se explică şi comportamentul contradictoriu al oamenilor: din când în când, unul dintre cei doi câştigă câte o bătălie. Când e remiză, ai atins echilibrul şi eşti un înţelept.
Dar cum, cum e posibil ca eu să fiu doi? Simplu: tot aşa cum Dumnezeu este trei. Doctrina creştină învaţă că Dumnezeu Tatăl, Cristos şi Duhul Sfânt sunt de fapt o singură fiinţă, în trei persoane.