Ingerul lui Pär Lagerkvist

Îngerul rău

Un înger rău mergea prin noapte pe străzile pustii. Furtuna vuia printre şirurile de case, urla în întuneric; nici ţipenie de om nu se arăta, doar el. Înainta aplecat împotriva vîntului, vînos şi masiv, cu gura bine strînsă, avînd peste trup o manta sîngerie care-i acoperea aripile puternice. Evadase din catedrală, stătuse doar prea multă vreme în mirosul acela închis. Secol după secol simţise mirosul de lumînare şi de tămîie pe sub bolţi, secol după secol auzise cîntece de slavă şi murmurul rugăciunilor către un dumnezeu care atîrna mort deasupra capului său. De secole văzuse oamenii prosternîndu-se şi îngenunchind, cu privirea ridicată în sus, recitind mecanic toate cele în care credeau. Toate lepădăturile astea laşe, care puţeau a credinţă în tot ceea ce nu-i decît minciună! Tot amestecul ăsta greţos de confuzie şi de nelinişte, de jalnică speranţă de a scăpa, de a se mai putea încă agăţa de ceva!

Acum însă evadase! Se ridicase din lanţuri şi tropăise pe altar cu picioarele sale vînoase care răsturnaseră vasele sfinte. Mînios, coborîse pe pardoseala bisericii, dînd cu picioarele în scaunele de îngenunchere de pe margini. Sfinţii atîrnau de jur împrejur, cu figurile lor evlavioase şi extatice, relicvele de după grilaj miroseau a putreziciune; în absidă, unde ardea o lumînare, un copil era culcat pe paie mucegăite şi o madonă de ceară sta îngenuncheată lîngă el – tot talmeş-balmeşul ăsta de minciună şi naivitate! Împinse uşa cu piciorul şi ieşi afară, în noaptea vîntoasă.

Numai el era adevărat!

Intra în cîte o stradă, stătea şi privea în jurul său. Aşa deci, aşa e la oameni. Aici locuiesc ei! Se opri în faţa porţii unei case şi se uită la ea cu o privire arzătoare. Apoi, cu spada pe care o avea însemnă o cruce pe poartă.

– Vei muri! zise.

Pe urmă merse la următoarea. Aplecat, arăta ca şi cum ar fi fost ghebos, pentru că aripile îi erau fixate de umerii săi puternici. Se opri şi trase din nou o cruce.

– Vei muri! zise iar.

Şi aşa, merse de la o casă la alta şi le însemnă cu spada, care era scurtă şi solidă, ca pentru măcelărit.

– Vei muri! Vei muri! Şi tu vei muri! Şi tu! Şi tu!

Îşi continuă drumul prin tot oraşul, luptîndu-se cu vîntul şi neuitînd pe nimeni.

După ce sfîrşi, trecu dincolo de zidurile oraşului, afară, în noapte, unde nu trăia nimic viu.

Acolo îşi aruncă mantaua de pe el şi rămase gol. Îşi întinse aripile şi zbură departe, în întunecimea larg deschisă.

Cînd oamenii se treziră dimineaţa, rămaseră miraţi să vadă cîte o cruce desenată pe casele lor, însă nu se speriară. Se mirară cum s-a întîmplat şi de ce s-a făcut crucea, vorbind despre asta înainte de a se duce la ocupaţiile lor, ca de obicei. De ce o fi fost însemnat peste tot semnul acesta binecunoscut? Sunt doar atîtea lucruri mai importante despre care să-ţi aminteşti.

Ştiau prea bine că trebuie să moară, ziceau ei.