Helen
Van Deventer era o femeie înaltă, cu trăsături ascuţite, dar frumoasă la chip
şi cu ochi nefericiţi. O viguroasă conştiinţă a tragediei îi străbătuse
întreaga viaţă. La cincisprezece ani, după ce îi fusese otrăvită pisica de
Angora, arătase ca o văduvă. A ţinut doliu dupa ea vreme de şase luni, nu în
îmbrăcăminte, ci prin glas scăzut şi gesturi reţinute. După moartea tatălui,
survenită la sfîrşitul celor şase luni, doliul a continuat fără întrerupere.
S-ar fi zis că era însetată de tragedie, iar în privinţa asta viaţa se arătase
foarte darnică faţă de ea. La douăzeci şi cinci de ani se măritase cu Hubert
Van Deventer, un bărbat rubicond, mare amator de vînătoare, obişnuit să
petreacă şase luni pe an în aer liber încercînd să împuşte tot soiul de
vietăţi. La trei luni după cununie, s-a împuşcat singur, împiedicîndu-se într-un
rug de rnure. Hubert era un bărbat deosebit de generos. Pe cînd trăgea să
moară, întins sub un copac, unul dintre tovarăşii săi l-a întrebat dacă are de
lăsat vreo vorbă pentru nevastă-sa.
−
Da, i-a răspuns Hubert, spune-i că vreau să-mi pună portretul înrămat acolo, în
bibliotecă, între capul de elan şi cel de berbec de munte! Spune-i că pe astea
nu le-am cumpărat de la călăuză!
Helen
Van Deventer nu se atinse de nimic din ce se afla în salon. Încăperea unde erau
expuse trofeele rămăsese ca un fel de sanctuar unde stăpînea spiritul lui
Hubert. Perdelele erau totdeauna lăsate. Oricine simţea nevoia să vorbească,
atîta vreme cît se găsea în salon, vorbea în şoaptă. Helen n-a plîns, fiindcă
plînsul nu stătea în firea ei, dar ochii i s-au făcut şi mai mari, şi multă
vreme rămînea cu ei larg deschişi, cătînd în depărtări cu privirile pierdute ale
celor care călătoresc prin alte vremuri. Hubert îi lăsase casa de pe Colina
Rusească din San Francisco, şi o avere mai mult decit frumuşică..
Fata
ei, Hilda, născută la şase luni dupa moartea lui Hubert, era un copilaş frumos
ca o păpuşică şi avea ochii mari ai maică-sii. Hilda n-a fost niciodată foarte
sănătoasă; a luat la rînd toate bolile copilăriei, cu o punctualitate
uimitoare. Temperamentul, arătat mai întîi prin ţipete, se dovedi distructiv de
îndată ce fetiţa fu în stare să umble. Sfărîma orice obiect casabil
care
se ivea în calea pornirilor ei furioase. Helen Van Deventer o liniştea şi-o
răsfăţa, izbutind
de
obicei să-i aţîţe şi mai rău toanele.
Cînd
Hilda împlini şase ani, doctorul Phillips, medicul familiei, îi confirmă
doamnei Van Deventer faptul de care ea se temuse încă de multă vreme.
−
E timpul să-ţi dai seama, spuse doctorul. Hilda nu e chiar sănătoasă la minte.
Aş fi de părere să te duci cu ea la un psihiatru.
Ochii
negri ai mamei se dilatară de durere.
−
Eşti sigur, doctore?
−
Absolut sigur. Dar eu nu sunt specialist. Trebuie să te duci cu ea la cineva
care ştie mai multe decît mine.
Helen
îşi întoarse privirea de la el.
−
Şi eu m-am gîdit la fel, doctore, dar nu pot s-o duc la altcineva. Totdeauna,
numai dumneata ai fost medicul nostru. Te cunosc. Intr-un alt doctor n-aş putea
să am niciodată încredere.
−
Cum adică „n-ai avea încredere”? izbucni doctorul Phillips. Nu-ţi dai seama că,
dacă o tratăm aşa cum trebuie, s-ar putea s-o vindecăm?
Braţele
lui Helene se ridicară puţin, pe urma căzură deznădăjduite.
−
De vindecat n-are să se vindece niciodată, doctore. S-a născut atunci cînd nu
trebuia. Moartea lui taică-său... a fost mai mult decît puteam să îndur.
Inţelegi? Nu mai aveam puterea
să
nasc un copil normal.
−
Atunci, ce ai de gînd să faci? Ideile astea sunt trăsnite, dacă îmi e îngăduit
s-o spun.
−
Ce-mi rămîne de făcut, doctore? Nu pot decît să aştept şi să sper. Pot s-o duc
pînă la capăt, dar altui doctor nu pot s-o arăt. Am să stau lîngă ea şi-am s-o
îngrijesc. Se pare că asta are să-mi fie viaţa.
Zîmbi
sfîşietor de trist, şi miinile i se ridicară iarăşi.
−
Am impresia că îţi aduci singură nenorociri pe cap, spuse doctorul, morocănos.
−
Acceptăm ce ne oferă soarta. Eu pot să rezist. Sunt sigură şi sunt mîndră de
asta. Niciun fel de tragedie nu poate pune capăt puterii mele de îndurare. Dar
există totuşi ceva ce nu aş putea să suport, doctore. Hilda nu poate fi luată
de lîngă mine. Lîngă mine am s-o ţin, iar dumneata ai să vii aici ca de obicei
şi nimeni altcineva n-are să se amestece.
Doctorul
Phillips părăsi casa revoltat. Suferin ţele evidente şi inutile ale acestei
femei totdeauna îl înfuriaseră. Mormăi: "Dacă aş fi eu Soarta, pînă şi eu
aş fi ispitit să frîng rezistenta asta apatică".
Nu
mult mai tîrziu, Hilda începu să aibă vedenii şi visuri ciudate. Cumplite
plăsmuiri ale nopţii, cu gheare şi colţi, încercau s-o ucidă în timp ce dormea.
Pitici urîţi o ciupeau şi veneau
să
scrîşnească din dinţi la urechea ei, iar Helen Van Deventer primea vedeniile
acestea ca pe nişte noi forţe care ar fi venit s-o pună la încercare.
−
A venit un tigru şi a tras pătura de pe mine! striga Hilda cînd se trezea,
dimineaţa.
−
Nu trebuie să-l laşi să te sperie, draga mea.
−
Dar ştii, mamă, a încercat să-şi vîre colţii prin pătură.
−
La noapte am să stau cu tine, draguţa mea, şi-atunci n-o să mai aibă curaj să
vină.
Din
acea seară începu să stea la căpătîiul fetiţei pînă se făcea ziuă.
Neînduplecarea asta frenetică făcea ca ochii să-i fie din ce în ce mai înfriguraţi
şi mai luminoşi.
Dar
altceva o neliniştea mai mult decît visele. Hilda începuse să spună minciuni.
−
Azi de dimineaţă am fost în grădină, mamă. Şi pe stradă stătea un bătrîn. M-a
rugat să mă duc pînă la el acasă, aşa că m-am dus. Avea un elefant mare de aur,
şi m-a lăsat să merg călare pe el.
Şi
ochii fetiţei rămîneau pierduţi în depărtări atîta vreme cît scornea poveştile.
−
Nu mai spune lucruri de astea, iubito, o rugă maică-sa. Doar ştii bine că n-ai
făcut nimic din tot ce povesteşti.
−
Ba am făcut, mamă. Şi bătrînul mi-a dat şi un ceas. Am să ţi-l arăt. Uite-l!
Şi
îi arătă un ceas de mînă, încrustat cu diamante. Cînd luă ceasul, mîinile lui
Helen tremurau de groază. O clipă, expresia de străşnicie neînduplecată îi
dispăru de pe chip şi în locul ei se ivi mînia.
−
De unde l-ai luat, Hilda?
−
Bătrînul mi l-a dat, mamă.
−
Nu... Spune-mi unde l-ai găsit! Fiindcă l-ai găsit, nu-i aşa?
−
Bătrînul mi l-a dat.
Pe
dosul ceasului era gravată o monogramă cu iniţiale necunoscute lui Helen. Multă
vreme se uită deznădăjduită la literele gravate, pe urmă spuse aspru:
−
Pe ăsta îl ia mama.
In
noaptea aceea caută o lopăţică, se strecură în grădină şi îngropă ceasul adînc
în pămînt. In aceeaşi săptămînă puse să se ridice în jurul grădinii un gard
înalt de fier, şi de atunci Hilda n-a mai avut voie să iasă singură.
La
treisprezece ani, Hilda scăpă şi fugi de acasă. Helen angajă nişte detectivi
particulari s-o găsească, dar abia după patru zile o descoperi un poliţist,
dormind pe un teren pustiu, proprietate a unei agenţii de bunuri imobiliare din
Los Angeles. Helen îşi luă fata de la postul
de
poliţie.
−
De ce ai fugit de acasă, draga mea? o întreba.
−
Păi... am vrut să cînt la pian.
−
Pian avem şi acasă. De ce n-ai cîntat la el?
−
Ei, am vrut să cînt pe alt fel de pian, pe unul dintr-alea mari.
Helen
o aşeză pe Hilda pe genunchi şi o strînse tare în braţe.
−
Şi ia spune-mi, ce-ai mai făcut, draga mamei?
−
Eram pe stradă, şi un bărbat mi-a spus să mă urc la el în maşină. Mi-a dat
cinci dolari. Pe urmă am întîlnit o şatră de ţigani şi m-am dus să stau cu ei.
M-au făcut regină. După asta am fost măritată cu un ţigan tînăr şi trebuia să
avem un copil, numai că am obosit şi m-am întins pe pămînt. In final, m-a luat
un poliţist.
−
Iubita mea, dragostea mea, vorbi Helen. Ştii bine că nu-i adevărat. Nimic din
ce spui nu-i adevărat.
−
Ba e adevărat, mamă.
Helen
îl chemă pe doctorul Phillips.
−
Spune că s-a măritat cu un ţigan. Crezi cumva... crezi oare că ar putea să fie
adevărat? Cu gîndul ăsta n-aş putea sa mă împac.
Doctorul
o examină pe fată cu toată grija. După ce termină, spuse aproape cu răutate:
−
Ti-am spus că trebuie dată pe mîna unui specialist.
Apoi
se apropie de fetiţă.
−
In ultima vreme bătrîna aceea răutăcioasă a mai fost în cameră la tine, Hilda?
Mîinile
Hildei se contractară spasmodic.
−
Ieri-noapte a venit cu o maimuţă, o maimuţă mare... mare. Şi maimuţa a vrut să
mă muşte.
−
Nu-i nimic, dar ţine minte că nu poate să-ţi facă niciun rău, fiindcă eu stau
şi am grijă de tine. Femeii aceleia bătrîne îi e frică de mine. Dacă mai vine
vreodată, doar spune-i că am eu grijă de tine, şi să vezi cît de repede o rupe
la fugă.
Fetiţa
zîmbi obosită.
−
Şi maimuţa are s-o rupă la fugă?
−
Sigur că da. Şi cîtă vreme mă îngrijesc eu de toate astea, uite, îţi dau un
beţişor de acadea pentru fetiţa ta.
Scoase
din buzunar un betişor de acadea de mentă, cu dungi.
−
Ai face bine să i-o dai micuţei tale Babette, nu o cheama aşa?
Hilda
smuci acadeaua şi fugi iute afară din cameră.
−
Aşa! zise doctorul către Helen. Cunoştinţele şi experienţa mea sunt, din
nefericire, destul de limitate, dar atîta lucru ştiu şi eu. De-acum înainte
starea Hildei are să fie mult mai rea. Ajunge la o vîrstă critică. Perioada de
trecere, cu tensiunile ei emoţionale, negreşit agravează tulburările mintale.
N-am cum să-ţi spun ce ar putea să se întîmple. Ar putea să devină ucigaşă, iar
pe de altă parte, ar putea sa fugă cu primul bărbat care îi iese în cale. Dacă nu
o încredinţezi în grija unor specialişti, dacă nu pui să fie supravegheată cu
toată atenţia, s-ar putea să se întîmple ceva ce ai să regreţi toată viaţa.
Ultima întîmplare e doar un avertisment. Nu mai poţi continua în felul ăsta. Nu
e cinstit faţă de tine însăţi.
Helen
stătea împietrită în faţa lui. Pe chip i se vedea acea împotrivire care îl
scotea pe doctor din sărite. Intrebă cu glas sugrumat:
−
Ce eşti de părere că ar trebui să fac?
−
S-o ducem la spitalul de nebuni, zise doctorul, încîntat de brutalitatea
răspunsului.
Chipul
lui Helene se încordă, iar împotrivirea îi deveni încă şi mai intensă.
−
Una ca asta n-am să fac! strigă încordată. E a mea, şi eu răspund de soarta ei.
Am s-o îngrijesc eu însămi, doctore. O clipă n-am s-o slăbesc din ochi. Dar, de
trimis în altă parte, n-o trimit.
−
Cunoşti urmările, spuse Phillips cu glas aspru.
Pe
urmă se simţi copleşit de conştiinţa faptului că era imposibil de discutat cu
femeia asta.
−
Helen, ani de zile ţi-am fost prieten. De ce să-ţi iei pe umeri povara
suferinţelor şi a primejdiilor acestora?
−
Pot suporta orice, în afara gîndului de a o îndepărta de lîngă mine.
−
Iţi place rolul de mucenic, mormăi doctorul. Pentru tine suferinţa e o bucurie.
N-ai fi în stare să renunţi la niciun strop de tragedie.
Şi
îl cuprinse furia.
−
Helen, fiecare bărbat trebuie să aibă într-un moment sau altul dorinţa de a
bate o femeie. Eu mă socotesc un om blînd, dar în clipa de faţă îmi vine să te
iau la pumni.
Se
uită în ochii ei negri şi văzu că nu făcuse decît să-i ofere o nouă tragedie,
nu făcuse decît să-i dea o nouă posibilitate de a suferi.
−
Acum plec, spuse. Să nu mă mai chemi niciodată. Ştii... încep să te urăsc.
Cei
de la Păşunile Raiului aflară cu interes şi ostilitate că o femeie bogată avea
să vină să locuiască pe vale. Văzură camioane încărcate cu bîrne şi cherestea
urcînd în sus pe Christmas Canyon şi rîseră cu oarecare dispreţ pe socoteala
ideii de a aduce acolo bîrne ca să
construieşti
o cabană. Bert Munroe urcă pe Christmas Canyon şi o întreagă jumătate de zi se uită
la dulgherii care înălţau casa.
−
Are să fie ceva frumos, dădu el veste la magazinul universal. Fiecare bîrnă e
fără cel
mai
mic cusur şi - ce ziceţi de asta - au şi venit grădinarii şi s-au apucat de
treabă. Cară acolo plante mari şi copaci întregi, toţi înfloriţi, şi îi
plantează în pămînt. Doamna Van Deventer asta trebuie sa fie tare bogată.
−
Sigur că îi trag tare, încuviinţă Pat Humbert. Oamenii ăştia bogaţi totdeauna
îi trag tare.
−
Şi-ascultaţi încoace, urmă Bert. Nu-i asta treabă femeiască? Ia ghiciţi ce-au
pus la unele ferestre - drugi! Nu drugi de fier, da' de stejar gros şi zdravăn.
Eu zic că bătrînei îi e frică de coioţi.
−
Mă întreb dacă o s-aducă o mulţime de servitori, zise T.B. Allen plin de
nădejde, da’ cred c-are să-şi facă toate cumpărăturile la oraş. Cei de seama
asta îşi fac toţi cumpărăturile la oraş.
De
îndată ce casa şi grădina fură puse la punct, Helen Van Deventer şi Hilda, un
bucătar chinez şi un servitor filipinez sosiră cu maşina la Christmas Canyon.
Era o foarte frumoasă casă de bîrne. Dulgherii uscaseră bîrnele cu acizi, iar
grădinarii făcuseră grădina în aşa fel încît să pară veche. Dafini şi stejari
fuseseră lăati pe pajişte, iar la poalele lor creşteau cinerarii albastre, albe
şi roşii. Cărările erau mărginite de plante ornamentale de un albastru ireal.
Bucătarul
şi servitorul se grăbiră la treburile lor, dar Helen o luă pe Hilda la braţ şi
se duseră să se plimbe o vreme prin grădină.
−
Nu-i aşa că-i frumos? exclamă Helen. Indărătnicia i se mai ştersese puţin de pe
chip. Draga mea, nu crezi că o sa ne simţim bine aici?
Hilda
smulse o cinerarie şi începu să lovească tare cu ea în trunchiul unui stejar.
−
Imi plăcea mai mult acasă.
−
De ce, iubito? Acolo n-avem flori atît de frumoase şi niciun copac mare. Aici
ne putem duce în fiecare zi să ne plimbăm pe coline.
−
Imi plăcea mai mult acasă.
−
Dar de ce, iubito?
−
Aşa, fiindcă acolo erau toţi prietenii mei. Puteam să mă uit prin gard şi să
văd cum
trece
lumea.
−
Are să-ţi placă mai mult aici, Hilda, dupa ce o să te obişnuieşti.
−
Nu, n-am să mă obişnuiesc. Niciodată n-are să-mi placă aici, niciodată.
Izbucni
în pîns şi, deodată, fără nici un fel de avertisment, începu să ţipe cu furie. Smulse
brusc un arac de grădină şi o lovi cu el pe maică-sa peste piept. Servitorul
apăru pe nesimţite în spatele fetei, îi înlănţui braţele şi o duse pe sus în
casă, în vreme ce ea ţipa şi bătea din picioare.
Ajunsă
în camera ce-i fusese pregătită, Hilda sfărîmă metodic toată mobila. Sfîşie pernele
şi împrăştie fulgii prin încăpere. In cele din urmă, sparse geamurile, începu
să lovească în drugii de la ferestre, ţipînd întruna. Helen şedea în odaia ei,
cu dinţii încleştaţi şi buzele strînse. O singură dată se ridică, de parcă ar
fi vrut să se ducă în odaia Hildei, dar se lăsă la loc în fotoliu. O clipă
rezistenta aceea mută aproape se frînsese, dar numaidecît se refăcu, rnai tare
ca niciodată, aşa că ţipetele venite din camera Hildei nu avură efect.
Servitorul
se strecură în cameră.
−
Să închid obloanele, doarnna?
−
Nu, Joe. Sîntem destul de departe de orice altă locuinţă. Nimeni nu poate să
audă.
Bert
Munroe văzu maşina trecînd pe lîngă el şi ducîndu-i pe nou-veniţi pe Christmas Canyon
în sus, către cabana de bîrne.
−
Are să fie tare greu pentru o femeie singură să urnească lucrurile din loc, îi
spuse el nevestei. Aş zice să mă duc pînă acolo şi să văd dacă au nevoie de
ceva.
−
Doar aşa, că arzi de curiozitate, îi răspunse nevasta luîndu-l în zeflemea.
−
Bine, nu-i nimic, dacă aşa crezi tu, atunci n-am să mă duc.
−
Glumeam, Bert, continuă nevasta. Cred că ar fi un gest de vecin îndatoritor.
Peste o vreme şi eu am s-o iau pe doamna Whiteside să meargă cu mine să-i facem
o vizită. Aşa se cade. Da' tu dă fuga chiar acum pînă acolo şi vezi cum se
descurcă.
Bert
porni cu nădejde de-a lungul încîntătorului pîrîiaş care susura prin Christmas Canyon.
„Nu e un loc de cultivat, îşi spuse el, dar e un tare frumos loc unde să
trăieşti. Aş fi putut şi eu trăi într-un asemenea loc, doar să trăiesc... dacă
armistiţiul n-ar fi venit atunci cînd a venit.” Ca de obicei, se simţea ruşinat
de dorinţa lui ca războiul să mai fi continuat o vreme.
Ţipetele Hildei îi ajunseră la urechi pe cînd se afla încă la un sfert de milă de casă. "Asta ce dracu o mai fi? - îşi spuse iarăşi. Parcă ar omorî pe cineva.” Grăbi pasul, ca să ajungă cît mai repede şi să vadă. Fereastra cu drugi a Hildei dădea înspre cărarea ce ducea la intrarea principală a casei. Bert o văzu pe fată zgîlţîind drugii, cu ochii înnebuniţi de furie şi de teamă.
Ţipetele Hildei îi ajunseră la urechi pe cînd se afla încă la un sfert de milă de casă. "Asta ce dracu o mai fi? - îşi spuse iarăşi. Parcă ar omorî pe cineva.” Grăbi pasul, ca să ajungă cît mai repede şi să vadă. Fereastra cu drugi a Hildei dădea înspre cărarea ce ducea la intrarea principală a casei. Bert o văzu pe fată zgîlţîind drugii, cu ochii înnebuniţi de furie şi de teamă.
−
Bună! zise Bert. Ce s-a întîmplat? De ce te-au închis acolo?
Ochii
Hildei mijiră. Răspunse:
−
Mă ţin să flămînzesc. Vor să mor.
−
Asta-i o prostie, spuse Bert. De ce ar vrea cineva ca dumneata să mori?
−
Oho! E vorba de banii mei, mărturisi Hilda. Nu pot să pună mîna pe ei pînă nu
mor.
−
Cum aşa, eşti doar o fată foarte tînără.
−
Nu-s foarte tînără, răspunse Hilda încruntată. Sînt femeie în toată firea. Par
mică fiindcă mă înfometează şi mă bat.
Faţa
lui Bert se întunecă. Zise:
−
Bine, lasă că văd eu ce-i de făcut.
−
Nu, nu. Să nu le spui nimic. Ajută-mă să ies de aici şi, după ce o să-mi iau
banii, mă mărit cu dumneata.
Atunci
începu să bănuiască Bert pentru prima data cam despre ce e vorba. Spuse cu glas
alinător:
−
Sigur c-o să te ajut. Aşteapta-mă numai puţin, şi-am să vin să te ajut.
Ocoli
casa pînă la uşa de intrare şi bătu în ea. Peste o clipă, uşa se crăpă puţin;
ochii impasibili ai servitorului priviră afară.
−
Pot s-o văd pe stăpîna casei? întrebă.
−
Nu, răspunse băiatul şi închise uşa.
Un
moment, refuzul acesta brutal îl făcu pe Bert să roşească, dar după aceea bătu
din nou, cu mînie. Din nou uşa se deschise de trei degete şi ochii cei negri
priviră afară.
−
Iţi spun doar că trebuie neapărat s-o văd pe stapîna casei. Trebuie să vorbesc
cu dînsa despre fetiţa încuiată în odaie.
−
Doamna foarte bolnavă. Regretăm, răspunse baiatul.
Din
nou închise uşa. De data asta Bert îl auzi cum trage zăvorul. Atunci porni pe
cărare în jos. "Bineînţeles, am să-i spun neveste-mii să nu cumva să le
facă vreo vizită, îşi zise. O fată nebună şi un servitor împuţit. N-au decît să
se ducă dracului!" Helen strigă din dormitorul ei:
−
Ce s-a intimplat, Joe?
Băiatul
apăru în prag.
−
Venit un om. Spune trebuie vadă dumneavoastră. Spus lui dumneavoastră bolnavă.
−
Bine ai făcut. Cine era? A spus de ce anume vrea să mă vadă?
− Nu
ştiu cine. Spune trebe vadă dumneavoastră despre don'şoara Hilda.
Intr-o
clipită Helen fu lîngă el. Pe faţă i se citea mînia.
−
Ce anume voia? Cine era?
−
Nu ştiu, doamnă.
−
Şi l-ai alungat. Iţi permiţi prea multe. Ieşi afară de-aici!
Se
prăbuşi din nou în fotoliu şi îşi acoperi ochii cu mîinile.
−
Da, doamnă.
Şi,
fără grabă, Joe se răsuci în loc, dînd să plece.
−
Oh, Joe, vino îndărăt!
Inainte
de a apuca ea să-şi ia mîinile de pe ochi, Joe se afla alături de fotoliu.
−
Iartă-mă, Joe. Nu mi-am dat seama ce spun. Ai făcut bine. Rămîi la mine, nu-i
aşa?
−
Da, doamna.
Helen
se ridică în picioare şi, neliniştită, se duse la fereastră.
−
Nu ştiu ce e cu mine astăzi. Domnişoara Hilda e mai bine?
−
Da, don'şoara potolit acuma.
−
Bine. Aprinde focul în şemineul din salon, vrei? Şi, peste ceva vreme, adu-o
acolo.
După
felul cum concepuse salonul cabanei, Helen considera că ridicase un fel de monument
memorial pentru bărbatul ei. Il făcuse să semene cît mai mult posibil cu un pavilion
de vînătoare. Era o încăpere vastă, lambrisată şi cu bîrne aparente din lemn de
sequoia. Din loc în loc, capete de diferite genuri de cerbi întindeau boturi
iscoditoare. O latură a încăperii era dominată de un şemineu mare din piatră de
pavaj, deasupra căruia atîrna un drapel franţuzesc sfîşiat în bătălii, găsit de
Hubert cine ştie unde. Într-un dulap încuiat, cu uşi de cristal, stăteau
rînduite în rastel toate puştile lui Hubert. Lui Helen i se părea că, atîta vreme
cît va avea o astfel de cameră unde să poată sta, nu şi-a pierdut chiar în
întregime bărbatul.
In
salonul de pe Colina Rusească trăise aievea un vis care îi făcea mare plăcere.
Ar fi dorit mult să-l poată continua aici, în casa cea nouă. Visul acesta se
materializa printr-un fel de ritual. Helen se aşeza în faţa focului şi îşi
împreuna mîinile. După aceea privea îndelung la fiecare trofeu pus pe pereţi,
şi la fiecare repeta: "Hubert a umblat cu el". Şi în cele din urmă visul
îşi făcea apariţia. Parcă îl vedea în faţa ei. Cu ochii minţii îi cerceta forma
mîinilor, îngustimea şoldurilor, lungimea şi supleţea picioarelor. După. o
vreme, îşi aducea aminte cum
povestise
el anumite intîmplări, ce cuvinte accentuase şi felul cum faţa părea să i se lumineze
şi
să i se înroşească atunci cînd vorbea mai avîntat. Işi aducea aminte cum îşi
conducea Hubert musafirii de la un trofeu la altul. In faţa fiecăruia dintre
ele se legăna pe picioare, îşi împreuna mîinile la spate şi începea să depene
povestea uciderii fiecărei vietăţi, pînă la cele mai mici amănunte.
„Luna
abia se vedea şi nicăieri nu se arata niciun semn. Fred (Fred era călăuza)
zicea că n-avea nici cea mai mică şansă să împuşcăm ceva. Mi-aduc aminte că în
dimineaţa aceea rămăsesem fără şunci. Dar ştiţi, aveam eu o presimţire că tot
ar trebui să ne ducem şi să tragem o raită.”
Helen
parcă îl auzea aievea rostind acele povestiri idioate şi fără sare, toate
încheindu-se în acelaşi fel: „Ei, distanţa era prea mare şi un vînt turbat
bătea dinspre stînga, dar eu tot am ochit, zicîndu-mi în sinea mea că n-are să
iasă nimic. Şi-al naibii să fiu dacă nu l-am doborît! Bineînţeles, n-a fost
vorba decît de noroc."
De
fapt, Hubert n-ar fi vrut ca ascultătorii să creadă că nu fusese vorba decît de
noroc. Astea erau graţioasele lui fasoane de vînător. Helen îşi amintea cît de
nedumerită se întreba pe atunci de ce oare unui vînător nu îi este îngăduit să
recunoască deschis că făcuse vreo treabă aşa cum se cuvine.
Dar
în felul acesta se desfăşura visul, îşi potrivea imaginea pînă ce ajungea să
cuprindă camera întreagă, apoi o umplea cu tumultuoasa vitalitate a marelui
vînător. Pe urmă, după ce întregea visul, îl sfărîma. Zbîrnîitul soneriei
păruse a avea în el o notă neobişnuit de dureroasă. Işi aducea aminte de chipurile
îndurerate şi stînjenite ale bărbaţilor, în vreme ce îi povesteau despre
accident. Visul se isprăvea totdeauna cu imaginea celor care urcau pe treptele
de la intrare trupul neînsufleţit. Un sfîşietor val de durere îi invada
pieptul, şi atunci Helen se cufunda la loc în fotoliu.
Prin
astfel de mijloace îşi păstra bărbatul în viaţă, luptînd cu îndîrjire ca să nu
lase imaginea să i se voaleze în memorie. Fusese măritată doar vreme de trei
luni. Doar trei luni. Se resemnă, rămînînd doar la un simţămînt de tristeţe
deznădăjduită. Ştia bine că încurajează acest simţămînt, dar socotea că e
dreptul lui Hubert, un fel de monument funerar pe care avea datoria să i-l
ridice. Trebuia să reziste tristeţii, dar nu încercînd să scape de ea.
Helen
aşteptase această primă noapte din noua ei casă. Cu buştenii arzînd în şemineu,
cu lumina strălucind în ochii de sticlă ai animalelor, avea de gînd să-şi
întîmpine visul în noua locuinţă.
Joe
se întoarse în dormitor.
−
Foc arde, doamna. Acum chem don'şoara Hilda?
Helen
îşi aruncă privirile pe fereastră. Amurgul cobora dinspre crestele colinelor.
Cîţiva lilieci începuseră deja să salte repezit prin văzduh. Prepeliţele se
strigau una pe alta în drum spre locul unde beau apă, iar departe, în josul
canionului, vacile mugeau îndreptîndu-se domol către şoproanele unde aveau sa
fie mulse. O schimbare se strecura furiş în Helen. Era cuprinsă de un nou
simţămînt de tihnă; se simţea proteguită şi înzăuată împotriva tragediilor care
o hăituiseră atîta vreme. Işi întinse braţele înainte şi îndărăt şi oftă
mulţumită. Joe tot mai
aştepta
în prag.
−
Ce e? intrebă Helen. Domnişoara Hilda? Nu, n-o aduce încă. Masa trebuie să fie aproape
gata. Dacă Hilda nu vrea să vină la masă, am s-o văd după aceea.
Nu
voia s-o vadă pe Hilda. Starea cea noua, de adîncă tihnă, s-ar fi risipit dacă
ar fi văzut-o. Voia să rămînă în lumina stranie a amurgului, să stea şi să
asculte cum se strigă prepeliţele una pe alta în timp ce coboară coastele
tufoase ale colinelor ca să bea apă înainte de căderea nopţii.
Işi
aruncă pe umeri un şal mătăsos şi ieşi în grădină. Părea că tihna alunecă
repede pe coastele colinelor ca s-o învăluie. Intr-o brazdă de flori văzu un
iepure micuţ şi cenuşiu, cu codiţă albă, iar vederea lui o făcu să se înfioare
de plăcere. Iepurele întoarse capul şi se uită la ea cîteva clipe, apoi îşi
văzu de treabă continuînd să roadă ierburile tinere. Deodată, Helen se simţi
nebuneşte de fericită. Ceva încîntător şi pasionant era pe cale de a se
înfăptui, ceva ce aducea o necuprinsă desfătare. Impinsă de bucuria asta
neaşteptată, îi vorbi iepurelui: „Roade
înainte,
n-ai decît să rozi şi florile ofilite. Mîine voi sădi varză pentru tine. Are
să-ţi placă varza, nu, Peter? Ascultă, Peter, pe tine Peter te cheamă? Ce
aiureală, pe toţi iepurii îi cheamă
Peter!
In orice caz, Peter, sunt veacuri întregi de cînd n-am mai făcut planuri de
viitor. Oare nu-i ciudat? Ori e trist? Dar acum mă gîndesc la ceva pentru
viitor. Parca-s gata să plesnesc de-atîtea gînduri de viitor. Şi habar n-am
ce-ar putea fi acel ceva. Nu-i caraghioasă treaba asta, Peter?” Păşi mai
departe şi flutură din mînă către iepure. „Cred că cinerariile ar fi mai bune
de mîncat”, spuse.
Susurul
apei o conduse mai departe pe cărare, pînă la pîrîu. La apropierea ei, un cîrd
de prepeliţe se năpusti în tufişuri, scoţînd strigăte de alarmă ca nişte
bîlbîituri. Lui Helen îi fu ruşine că le speriase. „Veniţi îndărăt, le strigă.
Eu nu vă împuşc. Iepurelui nici nu i-a păsat de
mine.
Ascultaţi, chiar daca aş vrea, n-aş putea să vă împuşc.” Deodată îşi aduse
aminte cum o
luase
Hubert ca s-o înveţe să tragă cu puşca. Avusese o atitudine de solemnitate
religioasă cînd o învăţase cum trebuie să ţină arma şi cum să ochească ţinînd
amindoi ochii deschişi.
„Acum
o să arunc în aer o tinichea, îi spusese pe urmă. Nu vreau să tragi niciodată
într-o ţintă
nemişcată.
Nu face niciun ban vînătorul care trage într-o pasăre aşezată pe crăci.”
Trăsese cu furie în tinicheaua zburătoare, pînă ce îi amorţise umărul, iar în
drum spre casă Hubert o bătuse pe umăr. „Are să treacă multă vreme pînă o să po
ţi dobori o potîrniche, îi spusese. Dar peste ceva vreme s-ar putea să fii în
stare să împuşti iepuri, dacă-ţi sar aproape.” Pe urmă se gîndi la fîşiile
acelea de curea, aduse de el acasă, cu ciorchini de păsări atîrnate de gît. „Cînd
cad singure de pe curea inseamnă că s-au fezandat destul ca să fie bune de
mîncat”, îi spusese cu solemnitate. Si dintr-odată Helen îşi dădu seama că nu
mai vrea să se gîndească deloc la Hubert. Amintirile aproape îi tulburaseră
simţămîntul acela de tihnă.
Se
întunecase. Noaptea era îmbălsămată de mireasma salviei. Auzi cum bucătarul
sună în bucătărie din talanga cumpărată de ea pentru anunţarea meselor. Helen
îşi strînse bine şalul pe umeri, se înfioră şi se întoarse în casă.
In
sufragerie, îşi găsi fata aşezată de cealaltă parte a mesei. Orice urmă a
furiei de după amiază dispăruse de pe faţa Hildei; părea fericită şi foarte
încîntată de ea însăşi.
−
Draga mea! Te simţi mai bine, nu-i aşa? O întrebă Helen.
−
O, da.
Helen
ocoli masa şi îşi sărută fiica pe frunte. Pe urmă, o clipă, o strînse cu putere
la piept.
−
Cînd o să vezi cît de frumos e aici, ai să îndrăgeşti locurile astea. Ştiu eu
că aşa are să fie. Hilda nu răspunse, dar în ochi îi luci o sclipire vicleană.
−
Are să-ţi placă, nu-i aşa, iubito? stărui Helen, în vreme ce se întorcea la
locul ei.
Hilda
parcă păstra o taină.
−
De, poate c-o să-mi placă. Dar poate că n-o să trebuiască să-mi placă.
−
Ce vrei să spui, dragostea mea?
−
Poate că n-o să rămîn aici multă vreme
−
Să nu rămîi aici multă vreme?
Helen
îşi aruncă repede privirile pe deasupra mesei. Era evident că Hilda încerca să păstreze
un secret, dar un secret greu de bănuit.
−
Poate o să izbutesc să fug de-aici şi să mă mărit.
Helen
se lăsă pe speteaza scaunului şi zîmbi.
−
Aha, înţeleg! Sigur că s-ar putea. Totuşi, ar fi preferabil să mai aştepţi
cîţiva ani. Despre cine e vorba de data asta? Iarăşi prinţul?
−
Nu, nu de prinţ e vorba. E un om sărac, dar eu am să-l iubesc. Astăzi ne-am pus
la punct toate planurile. Cred c-are sa vină să mă ia.
Ceva
se trezi în memoria lui Helen.
−
E vorba despre bărbatul care a venit aici azi după-amiază?
Hilda
sări de la masă şi strigă:
−
Nu-ţi mai spun nicio vorbă. N-ai niciun drept să mă întrebi. Aşteaptă numai
puţin... am să-ţi arăt că nu-s obligată să stau în derăpănătura asta de casă.
Alergă
afară din sufragerie şi trînti uşa în urma ei.
Helen
îl sună pe băiatul din casă.
−
Joe, ce-a spus exact omul care a venit azi?
−
Zicea trebuie vede dumneavoastră despre fetiţă.
−
Bine. Ce fel de om era... adică ce vîrstă avea?
−
Nu om bătrîn, doamnă, nu om tînăr. Poate vreo cincizeci de ani, cred.
Helen
răsuflă din adînc. Incă o poveste dintr-acelea, încă o mică dramă gîndită de
Hilda şi pe urmă povestită. Şi ei i se păreau atît de adevărate, biata copilă!
Helen mîncă încet, iar mai tîrziu, în salonul cel mare, se aşeză dinaintea
focului - desprinzînd alene cu vătraiul jăratic din buştenii strălucitori.
Stinse toate luminile. Focul licărea în ochii capetelor împăiate ale vietăţilor
de pe pereţi, iar vechea ei obişnuinţă se înstăpîni din nou. Se trezi
închipuindu-şi cum arătau mîinile lui Hubert, cît de înguste îi erau şoldurile
şi cît de drepte picioarele. După
aceea
făcu o descoperire: cînd gîndurile i se depărtau de mîinile lui, ele dispăreau.
Nu putea să recreeze făptura bărbatului ei. Hubert dispăruse, dispăruse cu
totul. Pentru prima oară după
mulţi
ani, Helen îşi puse palmele peste faţă şi plînse, fiindcă tihna se reîntorsese,
dimpreună cu toate acele gînduri îndreptate spre viitor. Se şterse la, ochi şi
începu să se plimbe încet prin
încăpere,
zîmbind capetelor de pe pereţi, cu ochii nepăsători ai unui străin care nu ştia
cum anume murise fiecare dintre
vietăţi. Salonul arăta şi mirosea altfel. Găsi pe bîjbîite închizătoarele noi
ale ferestrei, şi o deschise larg asupra nopţii. Iar vîntul noptatic veni suspinind
şi îi scăldă umerii goi cu tihna lui răcoroasă. Se aplecă pe fereastra, afară,
şi ascultă.
Atît
de multe sunete stinse veneau din grădină şi dinspre colinele de dincolo de ea...
„Totul colcăie de viaţă, se gîndi. Plesneşte de viaţă.” Treptat, pe măsură ce
asculta, prinse în auz un sunet ca şi cum cineva ar roade ceva, venit din
cealaltă parte a casei. "Dacă o fi vreun castor, atunci trebuie să fie
unul ocupat să doboare un copac. Poate o fi un porc spinos pornit să roadă temeliile.
Arn auzit de aşa ceva. Dar prin părţile astea nu sînt porci spinoşi."
Vibraţiile se transmiteau în pereţii casei.
−
Trebuie să fie vreun animal care roade bîrnele", rosti cu glas tare.
Pe
urmă se auzi o trosnitură slabă. Zgomotul conteni. Helen tresări tulburată.
Porni grăbită pe un coridor şi se opri la camera Hildei. Puse mîna pe zăvorul
masiv de afară şi întrebă: "Te simţi bine, draga mea?" Nu primi niciun
răspuns. Helen trase foarte încet zăvorul şi intră în cameră. Unul dintre
drugii de stejar fusese tăiat şi Hilda dispăruse. Helen rămase împietrită un
moment lîngă fereastra deschisă, privind gînditoare în noaptea cenuşie. Pe urmă
chipul îi păli şi buzele se strînseră, recăpătînd vechiul aspect al suferinţei.
Mişcările îi erau mecanice în vreme ce străbătea coridorul, înapoi către salon.
Se urcă pe un scaun, descuie vitrina cu arme şi luă de acolo o puşcă.
*
Doctorul
Phillips stătea alături de Helen Van Deventer în biroul coronerului. Trebuise
să vină în calitate de medic al copilului, bineînţeles, dar se gîndise şi s-o
ajute pe Helen să nu se sperie. Nu părea speriată. In ţinuta ei de doliu,
gravă, aproape aprigă, arăta la fel de rezistentă
ca
o stîncă spălată de valuri.
−
Şi vă aşteptaţi la un asemenea lucru? întrebă coronerul. Va gîndeaţi că s-ar
putea să se întîmple?
Doctorul
Phillips se uită stînjenit la Helen şi îşi drese glasul.
−
A fost pacienta mea încă de la naştere. Intr-un caz ca acesta, ar fi putut să
se sinucidă ori să omoare pe altcineva, după împrejurări. După cum s-ar fi
putut să trăiască fără să facă vreun rău. Ar fi putut trăi toată viaţa fără să
comită vreun act de violenţă. Nu s-ar fi putut spune dinainte, înţelegeţi.
Coronerul
iscălea nişte hîrtii.
−
Procedeul a fost înfiorător. Desigur, fata nu era sănătoasă şi n-ar avea niciun
rost să căutăm motivele. Motivele ei ar putea să fie nişte fleacuri. Dar a
procedat în chip îngrozitor. Fără s-o ştie nici o clipă. Cu capul în pîrîu şi
puşca alături... Voi da instrucţiuni să se redacteze un verdict de sinucidere. Îmi
pare rău că trebuie să vorbesc aşa de faţă cu dumneavoastră, doamnă Van
Deventer. Probabil că aţi suferit un şoc puternic atunci cînd aţi găsit-o.
Doctorul
o sprijini pe Helen pe cînd cobora scările tribunalului. Ii spuse energic:
−
Nu mai sta aşa. Arăţi de parcă ai fi dusă la execuţie. E mai bine că s-a
întîmplat ce s-a întîmplat, ascultă-mă pe mine. Nu e cazul să suferi atît.
Helen
nu se uită la el, dar îi spuse cu glas stins:
−
Acum ştiu că ai dreptate. In clipa de faţă ştiu ce aşteaptă viaţa de la mine. Ştiu
acum ceea ce am bănuit întotdeauna. Şi am puterea să suport, doctore. Nu-ţi mai
face griji în legătură cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu