Păşunile Raiului (4)

Obîrşia lui Tularecito rămîne învăluită în taină, iar felul cum a fost el găsit alcătuieşte o legendă în care cei din Păşunile Raiului refuză să creadă, la fel cum refuză să creadă în strigoi.

Franklin Gomez avea un slujitor, un indian din Mexic pe nume Pancho - atît, niciun alt nume. O dată la fiecare trei luni, Pancho îşi aduna economiile şi se ducea la Monterey să-şi mărturisească păcatele, să-şi facă penitenţa, să fie absolvit şi să se îmbete, toate în ordinea arătată. Dacă izbutea să nu ajungă-n puşcărie, după ce se închideau cîrciumile Pancho se urca în cabrioleta lui şi adormea. Calul îl ducea pînă acasă, unde sosea chiar la revărsatul zorilor, deci la vremea potrivită ca să mănînce ceva şi să treacă la treabă. La sosire, Pancho totdeauna dormea tun; asta e pricina pentru care a stîrnit atîta vîlvă la fermă atunci cînd, într-o bună dimineaţă, a năvilit în goana mare a calului la arcul vitelor nu numai treaz, dar şi ţipînd cît îl ţinea gura.

Franklin Gomez s-a îmbrăcat şi s-a dus să-l cerceteze pe slujitorul lui de la fermă.

Povestea, cu greu desluşită dintr-o împletitură de nepotriveli, era următoarea: Pancho se întorcea acasă în cabrioletă, treaz-luminat ca de obicei. Pe aproape de casa lui Blake, a auzit plînsetele unui prunc în tufişurile de salvie de pe marginea drumului. A oprit calul şi s-a dus să vadă despre ce e vorba, că doar nu se întîmplă deseori să dai aşa peste copii de ţîţă. Şi, ce mai încoace-ncolo, a găsit un copilaş pirpiriu, culcat într-un luminiş dintre salvii. După mărime să tot fi avut trei luni, zicea Pancho. L-a luat în braţe şi a aprins un chibrit ca să vadă mai limpede ce anume găsise, cînd - grozăvia grozăviilor! - pruncul i-a făcut răuăcios semn cu ochiul şi i-a spus cu glas gros: "Bagă de seamă! Am dinţi foarte ascuţiţi". Pancho n-a rnai vrut să ştie nimic. A aruncat din braţe comedia, a sărit în cabrioletă şi a pornit în galop spre casă, izbind din răsputeri cu coada biciului în calul cel bătrîn şi urlînd ca un cîine.

Franklin Gornez îşi jumuli multă vreme favoriţii. Din fire Pancho nu era un apucat, nici chiar cînd se afla sub stăpînirea băuturii. Insăşi împrejurarea că se trezise din somn dovedea că în tufişuri, acolo, trebuia să se afle ceva. In cele din urmă, Franklin Gomez porunci să i se pună şaua pe cal, porni călare şi se întoarse cu pruncul. De vorbit, pruncul n-a mai vorbit vreme de vreo trei ani; şi, cînd a fost cercetat, s-a dovedit ca nici dinţi n-avea, dar nici unul dintre amănuntele astea nu-l putură convinge pe Pancho că atunci, la prima lor întîlnire, nu rostise acele vorbe crîncene.

Copilaşul avea braţe scurte şi grăsulii, picioare lungi şi mlădioase. Capul mare se prindea fără gît între nişte umeri diform de largi. Faţa teşită, dimpreună cu alcătuirea neobişnuită a trupului, au dat de la sine numele copilului: Tularecito – Broscuţă, deşi Franklin Gomez îi spunea deseori Coiot, fiindcă, zicea Gomez, "pe chipul băieţelului acestuia se poate vedea toată înţelepciunea ce se citeşte pe faţa unui coiot".

− Numai că trebuie să ţineţi seama şi de picioare, de braţe şi de umeri, Senor, îi reamintea Pancho.

Aşa că Tularecito i-a rămas numele. Nu s-a aflat niciodată cine anume părăsise acolo mica făptură prost alcătuită - Franklin Gomez îl primi în patriarhatul fermei lui, iar Pancho îi purta de grijă. Totuşi, Pancho n-a izbutit cu niciun chip să se lecuiască vreodată de-o oarecare teamă faţă de copil. Nici anii şi nici măcar cele mai straşnice penitenţe n-au şters urmările celor dintîi cuvinte rostite de Tularecito.

Copilul se dezvolta repede, dar după al cincilea an creierul nu i s-a mai dezvoltat deloc. La şase ani, Tularecito era în stare să lucreze ca un om în toată firea. Degetele lungi ale mîinilor sale se dovedeau mai îndemînatice şi mai puternice decît degetele multor bărbaţi. Şi la fermă erau folosite degetele lui Tularecito din plin. Nodurile strînse nu-i rezistau multă vreme. Mîinile parcă îi erau făcute anume pentru plantat, înzestrate cu degete delicate neînstare să vatăme o plantă firavă ori să zgîrie coaja unui altoi. Degetele sale neîndurătoare puteau rupe fără efort gîtul unui curcan. Tularecito mai era înzestrat şi cu un dar hazliu. Cu unghia degetului mare izbutea să sculpteze în gresie imagini de animale deosebit de reale.

Franklin Gomez păstra prin casă numeroase chipuri de coioţi, pume, găini şi veveriţe. Imaginea de peste jumătate de metru a unui şoim în zbor planat atîrna în sufragerie, prinsă cu

sîrme de tavan. Pancho, care niciodată nu-l socotise pe băiat chiar fiinţă omenească, rîndui darul acesta pentru sculptură într-un grup mereu mai numeros de însuşiri ce puteau fi cu siguranţă legate de originea lui supranaturală.

Deşi cei din Păşunile Raiului nu credeau în originea diavolească a lui Tularecito, se simţeau totuşi stînjeniţi în prezenţa sa. Ochii îi erau bătrînicioşi şi uscaţi; chipul lui avea ceva de troglodit. Forţa excepţională a trupului, precum şi însuşirile ciudate şi greu de lămurit îl deosebeau mult de ceilalţi copii şi îi făceau atît pe bărbaţi cît şi pe femei să nu se simtă în largul lor.

Un singur lucru izbutea să-l scoată din fire pe Tularecito. Dacă cineva, fie el bărbat, femeie, ori copil umbla fără grijă cu vreunul dintre roadele mîinilor sale sau îl spărgea, devenea furibund. Ochii i se aprindeau în cap şi se arunca asupra pîngăritorului, gata să-i ia viaţa. De trei ori, cînd s-au petrecut asemenea întîmplări, Franklin Gomez l-a legat de mîini şi de picioare şi l-a lăsat aşa pînă ce a revenit la firea lui potolită.

Cînd a implinit şase ani, Tularecito nu s-a dus la şcoală. Vreme de cinci ani, inspectorul şcolar şi directorul şcolii au discutat din cînd în cînd despre cazul ăsta. Franklin Gomez era de acord ca Tularecito să se ducă la şcoală, ba chiar a mers pînă acolo încît de mai multe ori l-a pornit el însuşi, dar la şcoală Tularecito n-a ajuns niciodată. Ii era teamă că şcoala o fi ceva neplăcut, aşa că pur şi simplu dispărea cam cîte o zi întreagă. Abia cînd a împlinit unsprezece ani şi avea umeri de halterofil şi mîini şi antebraţe de sugrumător, forţele reunite ale legii au pus mîna pe el şi l-au băgat la şcoală. După cum ştia Franklin Gomez de mai înainte, Tularecito n-a învăţat absolut nimic, însă numaidecît a dat dovadă de o nouă însuşire. Desena tot atît de bine cum sculpta în gresie.

După ce i-a descoperit îndemînarea, domnişoara Martin, profesoara, i-a dat o cretă şi i-a spus să deseneze pe întreaga suprafaţă a tablei o procesiune de animale. Tularecito a lucrat multă vreme dupa terminarea orelor, iar a doua zi, dimineaţa, pe tablă s-a arătat o uimitoare paradă de animale. Toate animalele văzute vreodată de Tularecito se aflau acolo; toate păsările ce-şi duceau veacul pe coline zburau pe deasupra lor. Un şarpe cu clopoţei se tîra în urma unei vaci; un coiot cu coamă fudul zbîrlită adulmeca urmele unui porc. Se vedeau acolo motani şi capre, broaşte ţestoase şi popîndăi, fiecare redat cu uluitoare amănunţime şi fidelitate.

Domnişoara Martin a fost copleşită de geniul lui Tularecito. L-a lăudat în faţa clasei şi a ţinut cîte o scurtă lecţie despre fiecare dintre vietăţile desenate de el. In taină se gîndea la marea faimă ce şi-o va cîştiga pentru descoperirea şi cultivarea acestui geniu.

− Pot să fac multe, multe altele, o înştiinţă Tularecito.

Domnişoara Martin îl bătu uşurel cu palma pe umărul său larg şi-i spuse:

− Da, da, o să faci. In fiecare zi ai să desenezi. Te-a înzestrat Dumnezeu cu un mare har.

Pe urmă îşi dădu seama de semnificaţia celor abia rostite. Se aplecă şi privi cercetător în ochii

lui duri, repetînd încet: Te-a înzestrat Dumnezeu cu un mare har. Apoi ridică ochii la ceas şi anunţă cu glas hotărît: Clasa a patra, avem aritmetică treceţi la tablă.

Clasa a patra ieşi din bănci, elevii luară bureţii şi începură să şteargă animalele ca să facă loc pentru cifre. Nu mişcaseră bureţii nici de doua ori, că Tularecito se şi năpusti asupra lor. A fost ceva de pomină. Domnişoara Martin, ajutată de şcoala întreagă, n-a putut să-l stăpînească, fiindcă turbatul Tularecito avea forţa unui bărbat, şi încă a unui bărbat înnebunit.

Bătălia ce a urmat a devastat clasa, răsturnînd băncile, vărsînd rîuri de cerneală şi împrăştiind

peste tot buchetul de flori al profesoarei. Hainele domnişoarei Martin au fost făcute ferfeniţă,

iar băieţii cei mari, asupra cărora căzuse povara principală a bătăliei, au ieşit învineţiţi şi bătuţi măr. Tularecito lupta cu mîinile, cu picioarele, cu dinţii şi cu capul. Nu respecta niciun fel de reguli de onoare şi pînă la urma ieşi victorios. Şcoala întreagă, cu domnişoara Martin în

ariergardă, fugi din clădire, lăsînd-o în stăpînirea lui Tularecito. După plecarea celorlalţi, Tularecito încuie uşa, îşi şterse sîngele de pe ochi şi se apucă de treabă ca să dreagă animalele

ce fuseseră nimicite.

Seara, domnişoara Martin trecu pe la Franklin Gomez şi ceru ca băiatul să fie biciuit.

Gomez ridică din umeri.

− Chiar vreţi să-l biciuiesc, domnişoară Martin?

Profesoara era zgîriată pe faţă şi gura i se contracta într-o crispare cruntă.

− Fără nicio şovăială. Dacă aţi fi văzut ce a fost în stare să facă astăzi, nu mi-aţi lua-o în nume de rău. Vă spun eu că merită o lecţie.

Gomez înălţă iarăşi din umeri şi îl chemă pe Tularecito de la baraca slujitorilor. Apoi luă din cui un harapnic greu, pe urmă îl bătu zdravăn peste spinare, în vreme ce Tularecito îi zîmbea blînd domnişoarei Martin. Fără să vrea, domnişoara Martin făcea cu mîna gestul lovirii. După ce se termină, Tularecito se pipăi cu degetele lui lungi şi cercetătoare şi, zîmbind întruna, se întoarse la baracă.

Domnişoara Martin urmări cu groază sfîrşitul pedepsirii şi la urmă strigă:

− Vai, dar e un animal. Parcă ai fi biciuit un cîine.

Franklin Gomez lăsă să i se vadă pe faţă o slabă urmă din dispreţul ce-l avea pentru ea şi îi răspunse:

− Un cîine ar fi chelălăit. Acum aţi văzut cu ochii dumneavoastră, domnişoară Martin. Ziceţi că e un animal, dar fără îndoială e un animal de preţ. L-aţi pus să facă desene şi pe urrnă i le-aţi distrus. Lui Tularecito nu-i place treaba asta... Domnişoara Martin vru să intervină, dar Gomez se grăbi să continue: Broscuţa noastră n-ar fi trebuit sa fie dusă la şcoală. E în stare să muncească; e în stare să facă lucruri minunate cu mîinile lui, dar nu poate învăţa mărunţişurile acelea din lecţiile dumneavoastră. Nu e nebun; e doar una dintre acele făpturi pe care Dumnezeu n-a izbutit să le alcătuiască pînă la capăt. I-am spus şi directorului treburile astea, dar a zis că legea cere ca Tularecito să vină la şcoală pînă ce împlineşte optsprezece ani. Inseamnă încă şapte ani de acum încolo. Broscuţa mea va rămîne şapte ani în

clasa întîi, fiindcă aşa spune legea că trebuie să facă. Eu n-am nicio putere.

− Ar trebui închis, izbucni domnişoara Martin. Fiinţa asta e primejdioasă. Ar fi trebuit să-l vedeţi cum arăta astăzi.

− Nu, domnişoară Martin, ar trebui lăsat în libertate. Nu e primejdios. Nimeni nu se poate îngriji de o grădină aşa cum se îngrijeşte el. Nimeni nu poate mulge o vacă la fel de repede şi la fel de delicat. E un băiat de ispravă. Poate îmblînzi un cal nărăvaş fără să-l încalece; poate dresa un cîine fără să folosească biciul, dar legea spune că trebuie să rămînă în clasa întîi şi să tot repete "O-I, O-I" vreme de şapte ani. Dacă ar fi fost primejdios, ar fi putut uşor să mă omoare atunci cînd l-am biciuit.

Domnişoara Martin simţi că existau şi lucruri pe care ea nu le putea înţelege, şi din pricina asta îl urî pe Franklin Gomez. Simţea că ea fusese meschină, iar celălalt - mărinimos.

A doua zi dimineaţa, cînd se duse la şcoală, se trezi cu Tularecito în faţa ei. Cel mai mic locşor de pe tablă îşi avea animalul lui.

− Vedeţi? întrebă uitîndu-se la ea peste umăr. Mult mai multe. Şi am o carte unde mai sunt şi altele, numai că nu mai găsesc loc şi pentru ele.

Domnişoara Martin n-a mai şters animalele. Lucrările din clasă se făceau în caiete, dar la sfîrşitul trimestrului îşi dădu demisia, spunînd că sănătatea nu-i mai îngăduie să predea.

Domnişoara Morgan, noua profesoară, era foarte tînără şi foarte drăguţă; prea tînără şi primejdios de drăguţă, socoteau oamenii bătrîni de pe vale. Unii dintre elevii din clasele superioare aveau şaptesprezece ani. Existau mari îndoieli că o profesoară atît de tînără şi atît de drăguţă ar putea să păstreze vreo urmă de ordine în şcoală.

Noua profesoară aduse cu sine un nemărginit entuziasm pentru meseria ei. Şcoala fu uluită, pentru că toţi se obişnuiseră cu fete bătrîne, ale căror figuri păreau să arate necontenit că tare le mai dor picioarele. Domnişoarei Morgan îi plăcea meseria de profesoară, şi făcu din şcoală un loc pasionant, unde se petreceau lucruri neobişnuite.

Din capul locului, domnişoara Morgan a fost adînc impresionată de Tularecito. Ştia totul despre el, citise cărţi şi urmase cursuri consacrate lui. Află de încăierare, aşeză alte table pe deasupra celor obişnuite, doar pentru el, ca să le umple cu vietăţi, iar după ce Tularecito îşi încheie parada, îi cumpără din banii ei un bloc mare şi un creion de desen. După aceea Tularecito nu s-a mai necăjit cu silabisirea. In fiecare zi trudea la blocul de desen, şi în fiecare după-amiază înfăţişa profesoarei un animal lucrat de mai mare minunea.

Elevii întîmpinară cu entuziasm înnoirile aduse de domnişoara Morgan. Lecţiile deveniră pasionante, şi pînă şi băieţii care îşi cîştigaseră o faimă de invidiat scoţîndu-i din sărite pe profesori deveniră mai puţin interesaţi de posibilităţile de a da foc şcolii.

Domnişoara Morgan introduse un sistem care îi făcu pe elevi s-o adore. In fiecare după amiază le citea cîte o jumătate de oră. Le citi pe fragmente Ivanhoe şi Talismanul; povestiri cu pescari de Zane Grey, povestiri de vînătoare de James Oliver Curwood; Lupul de mare, Chemarea străbunilor - nu poveşti pentru ţînci cu găina cea moţată şi vulpea şi gîsca, ci pasionante povestiri pentru copiii mari.

Domnişoara Morgan citea frumos. Chiar şi băieţii cei mai îndărătnici fură cuceriţi pînă într-acolo, încît niciodată nu mai chiuleau, de teamă să nu piardă vreun episod, ci stăteau uşor aplecaţi pe coate şi ascultau cu răsuflarea tăiată.

Tularecito însă continua să deseneze cu luare-aminte şi doar din cînd în cînd se oprea şi se uita chiorîş la profesoară, trudindu-se să înţeleagă cum de pot să intereseze pe cineva asemenea nedesluşite povestiri ale isprăvilor unor necunoscuţi. In mintea lui erau relatări ale unor întîmplări adevărate - altminteri pentru ce ar mai fi fost scrise? Lecturile aveau aceeaşi soartă ca lecţiile. Tularecito nu le asculta.

De la o vreme, domnişoara Morgan avu impresia că prea îi răsfăţa pe elevii mai mari. Ei, una, îi plăceau poveştile cu zîne, îi făcea plăcere să se gîndească la acele întregi noroade capabile să creadă în zîne şi deci să le şi vadă. In cercul cunoştinţelor ei de oameni erudiţi şi cu experienţă, adeseori spusese că "o parte din foamea culturală a Americii se datorează negării grosolane şi superstiţioase a existenţei zînelor". Aşa că o vreme consacră jumătatea de oră de după-amiază poveştilor cu zîne.

Atunci, cu Tularecito se produse o schimbare. Treptat, pe măsură ce domnişoara Morgan citea despre spiriduşi, zîne, rusalce şi duhuri, interesul i se trezi, iar creionul lui neobosit îi rămase leneş în mînă. Pe urmă profesoara le citi elevilor despre pitici, despre viaţa şi obiceiurile lor, iar atunci Tularecito lăsă creionul cu totul deoparte şi se aplecă şi el înspre profesoară, ca să-i prindă cuvintele.

După şcoală, domnişoara Morgan trebuia să meargă pe jos o jumătate de milă, pînă la ferma unde îşi găsise gazdă. Ii plăcea să străbată singură drumul, retezînd cu nuiaua vîrfurile scaieţilor şi aruncînd cu pietre în tufişuri, ca să sperie prepeliţele şi să le facă să-şi ia zborul într-un fîlfîit zgomotos. Se gîndea c-ar trebui să-şi găsească un dulău neastîmpărat şi iscoditor, în stare să-i împărtăşească emoţiile, în stare să înţeleagă magia găurilor din pămînt, a urmelor de labe împrăştiate pe frunzele moarte, a ciudatei tristeţi din şuierul pasărilor şi voioşia miresmelor ce se înalţă din tainele pămîntului.

Intr-o după-amiază, domnişoara Morgan s-a căţărat sus de tot pe povîrnişul unei rîpe calcaroase, ca să-şi sape iniţialele pe întinderea albă. La urcuş, şi-a sfîşiat degetul într-un pin, şi-atunci în loc de iniţiale a scrijelit: "Am fost aici şi am lăsat o parte din mine", pe urmă şi-a apăsat degetul sîngerînd peste piatra setoasă.

In noaptea aceea, într-o scrisoare, a scris: „După trebuinţele simple de a fi şi a se reproduce, cea mai puternică dorinţă a omului este să lase vreo urmă după el, o dovadă, poate, a faptului că într-adevăr a existat. Şi lasă dovada existenţei lui înscrisă pe lemn, pe piatră sau pe vieţile altor oameni. Această aprinsă dorinţă sălăşluieşte în fiecare, de la puştanul care scrie cuvinte ruşinoase în closetele publice şi pînă la Buddha, care îşi gravează chipul în conştiinţa unei rase. Viaţa e atît de ireală. Cred că ne îndoim foarte serios de propria existenţă şi ne zbatem în încercări de a dovedi că existăm cu adevarat”. Şi-a păstrat o copie a acestei scrisori.

In după-amiaza cînd citise despre pitici, în timp ce se îndrepta spre casă, ierburile de pe marginea drumului se clătinară o clipă şi capul urît al lui Tularecito se iţi deasupra.

− Vai! M-ai speriat, strigă domnişoara Morgan. Nu trebuia să ţîşneşti aşa, ca din pămînt.

Tularecito rămase pe loc, zîmbind ruşinat şi bătîndu-se pe coapsă cu pălăria. Deodată, domnişoara Morgan simţi că o apucă frica. Drumul era pustiu... citise istorii despre debilii mintali. Cu greutate îşi stăpîni glasul tremurător.

− Ce... ce anume doreşti?

Tularecito zîmbi şi mai larg şi se lovi şi mai tare cu pălăria peste şold.

− Stăteai acolo să te odihneşti sau vrei ceva?

Băiatul se strădui să vorbească, apoi se mulţumi iar cu zîmbetul acela de apărare.

− Bine, dacă nu vrei nimic, atunci eu plec.

Şi, într-adevăr, se pregătea să fugă de acolo.

Tularecito se zbătu din nou.

− Despre ăia...

− Care ăia? întrebă ea cu glas ţipător. Despre care ăia?

− Despre ăia din carte...

Domnişoara Morgan începu să rîdă uşurată şi rîse pînă simţi că i se despleteşte părul la ceafă.

− Vrei să spui... vrei să spui... piticii?

Tularecito încuviinţă din cap.

− Ce vrei să ştii despre ei?

− N-am văzut niciodată vreunul, spuse Tularecito.

Glasul nici nu-i cobora, nici nu se înălţa, ci continua pe acelaşi ton jos.

− Bineînţeles, cred că puţini oameni îi văd.

− Da' ştiam despre ei.

Domnisoara Morgan îşi miji ochii, plină de interes.

− Ştiai? Cine ţi-a povestit despre ei?

− Nimeni.

− Nu i-ai văzut niciodată şi nimeni nu ţi-a povestit despre ei? Atunci, cum ai putut să afli de pitici?

− Ştiam - atît. Poate i-oi fi auzit. Pe ăia din carte îi ştiam, nu-ncape îndoială.

Domnişoara Morgan îşi zise: "Ce rost ar avea să-i spun copilului acestuia ciudat şi neisprăvit că nu există pitici? Oare viaţa nu-i va fi mai bogată şi mai fericită dacă are să creadă în ei? Şi ce rău ar putea să iasă de-aici?" Îl întrebă:

− De căutat, i-ai căutat vreodată?

− Nu, nu i-am căutat niciodată. Îi ştiam, şi-atît. Da' acuma am să-i caut.

Pe domnişoara Morgan situaţia asta o încînta. Iata hîrtie albă pe care să scrii, iată un perete de stîncă în care poţi dăltui. Ar putea să dăltuiască o poveste încîntătoare, ce s-ar dovedi mult mai reală decît ar putea fi vreodată o poveste din cărţi. Îl întrebă:

− Şi unde ai să-i cauţi?

− Am să sap gropi, răspunse cu seriozitate Tularecito.

− Dar piticii nu ies în lume decît noaptea, Tularecito. Noaptea trebuie să-i cauţi. Şi dacă ai să găseşti vreunul, trebuie să vii şi să-mi spui şi mie. Ai să vii?

− Am să vin, făgădui Tularecito.

Il lăsă acolo şi el o urmări cu privirea. Cît ţinu drumul spre casă, şi-l imagină căutînd prin întunecimea nopţii. Imaginile îi plăceau. S-ar putea chiar să-i găsească pe pitici, să trăiască printre ei şi să stea de vorbă cu ei. Cu cîteva cuvinte sugestive reuşise să facă din viaţa lui ceva ireal şi cum nu se poate mai minunat, ceva cu totul deosebit de vieţile stupide din jurul său. Îl invidia din inimă pentru căutările lui viitoare.

Noaptea, Tularecito îşi îmbrăcă haina şi luă o lopată. Bătrînul Pancho dădu peste el tocmai cînd ieşea din şopronul cu scule şi-l întrebă:

− Unde te duci, Broscuţă?

Tularecito se bîţîia de pe un picior pe altul, nemulţumit de întîrziere.

− Mă duc prin noapte, în întuneric. E cumva ceva nou?

− Da' ce te-apucă să iei lopata? N-oi fi vrînd să cauţi aur?

Chipul băiatului deveni sever din pricina gravităţii acelei ţinte urmărite de el.

− Mă duc să sap pentru oamenii cei mici care trăiesc sub pămînt.

De data asta Pancho fu cuprins de-o emoţie plină de groază.

− Nu te duce, Broscuţă! Ascultă-l pe prietenul tau cel bătrîn, pe cel care ţi-e tată întru Domnul, şi nu te duce. Să ştii că în salvie te-am găsit şi din ghearele diavolilor te-am scăpat, dintr-ale diavolilor, neamul tau. Acuma eşti un frăţior al lui Isus. Nu te mai întoarce la ai tăi! Ascultă-l pe un om bătrîn, Broscuţă!

Tularecito rămase cu ochii în pămînt şi combină gîndurile lui vechi cu vestea asta nouă.

Zise, aţîţat:

− Tu ai spus că ei sunt neamul meu. Eu nu-s la fel cu cei de la şcoală sau cu cei de aici. Ştiu bine. Mă simt stingher, despărţit de-ai mei, cei care trăiesc adînc în pămîntul răcoros. De cîte ori trec pe lîngă o gaură de veveriţă, îmi vine să mă tîrăsc în ea şi să m-ascund acolo. Ai mei sunt la fel ca mine şi m-au chemat la ei. Trebuie să mă întorc la ai mei, acasă, Pancho.

Pancho se trase îndărăt şi ridică mîna cu două degete făcute cruce.

− Atunci, fă calea întoarsă la diavol, tatăl tău. Eu nu-s vrednic să lupt cu asemenea răutate. Pentru asta ar trebui un sfînt. Dar, ia aminte! Pînă la urmă fac semnul sfînt împotriva ta şi a neamului tău.

Şi făcu semnul crucii proteguitoare în aer, în faţa lui.

Tularecito zîmbi trist, se răsuci în loc şi, cu paşi tîrşiţi, porni înspre coline.

Gîndul că se întoarce acasă inunda de bucurie inima lui Tularecito. Toată viaţa lui fusese un străin, un surghiunit singuratic, iar acum se întorcea acasă. Ca întotdeauna, auzea şoaptele pămîntului - clinchetul îndepărtat al talăngilor, murmurul prepeliţelor speriate, scheunatul slab al vreunui coiot care n-avea să urle în noaptea aceea, nocturnele milioanelor de insecte. Insă Tularecito pîndea alte sunete: mişcări ale unor făpturi cu două picioare şi glasurile de şoaptă ale seminţiilor ascunse.

O dată se opri în loc şi strigă: "Tată, m-am întors acasă", dar nu primi niciun răspuns.

Se oprea la găurile veveriţelor şi şuşotea la gura lor: "Unde sunteţi voi, cei din neamul meu? Eu sunt, Tularecito, singur, şi m-am întors acasă". Şi nimeni nu răspundea. Mai rău încă, nu simţea că piticii s-ar afla pe aproape. Deşi nu putea să-i vadă, ştia că un cerb şi o căprioară păşteau pe aproape; ştia că un rîs stă pitulat în dosul unui tufiş şi pîndeşte un iepure, dar din partea piticilor nu primea niciun fel de semn.

O lună palidă se ridica dintre coline.

"Acuma animalele au să iasă din bîrloguri să-şi caute hrana, îşi spuse Tularecito cu şoapta ca foşnetul hîrtiei a celor pe jumătate idioţi. Acum au să iasă şi ai mei."

Tufişurile se terminau la marginea unei văişoare, şi o livadă le lua locul. Pomii aveau frunziş bogat şi pămîntul fusese cultivat cu grijă. Era livada lui Bert Munroe. Deseori, pe vrernea cînd locul era pustiu şi stăpînit de duhuri, Tularecito venise aici pe timp de noapte, ca să se întindă pe pămînt la poalele pomilor şi să culeagă stele cu degetele lui prietenoase.

Din clipa cînd păşi în livadă, ştiu că se apropie de casă. Nu-i auzea, dar ştia că piticii sunt pe aproape. De nenumărate ori îi strigă, dar nu veniră.

"Poate că nu le place lumina lunii", rosti el.

La poalele unui piersic mare săpă groapa - largă de trei picioare şi foarte adîncă. Toată noaptea munci acolo, oprindu-se din cînd în cînd să tragă cu urechea, iar pe urmă săpînd adînc şi tot mai adînc în pămîntul rece. Deşi nu auzea nimic, era convins că se apropie de ei. Doar la ziuă conteni cu săpatul şi se retrase în tufişuri, ca să doarmă.

Către jumătatea dimineţii, Bert Munroe ieşi şi se duse să cerceteze o capcană de coioţi, dar dădu peste groapa de la poalele piersicului. "Ce dracu-i asta! exclamă el. Probabil ca nişte copii au vrut să sape un tunel. E lucru periculos. Poate să se surpe peste ei sau să cadă cineva în ea şi să-şi rupă gîtul." Se întoarse acasă, luă o lopată şi astupă groapa.

− Manny, se adresă baiatului mai mic, nu ai săpat tu groapa din livadă?

− Nu! răspunse Manny.

− Bine, da' ştii cine a făcut treaba asta?

− Nu, repetă Manny.

− Ei, cineva a săpat acolo o groapă adîncă. Aşa ceva e primejdios. Să le spui băieţilor să nu mai sape, c-altminteri are să se surpe peste ei.

Veni întunericul, şi atunci Tularecito ieşi din tufărişuri ca să se întoarcă la treaba lui şi să adîncească groapa. Cînd o văzu astupată, mîrîi cu furie, dar îndată i se schimbară gîndurile şi se porni pe rîs. "Ai mei erau aici", zise în culmea fericirii. „Nu ştiau cine vine şi s-au speriat. Au astupat şi ei groapa, la fel cum fac hîrciogii. De data asta am să stau ascuns, iar cînd s-or apuca să astupe groapa, o să le spun cine sunt. Şi-atunci au să mă întîmpine cu toată dragostea."

Şi Tularecito săpă iarăşi groapa şi o făcu mult mai adîncă, pămîntul de deasupra fiind afînat. Cu puţin înainte de ivirea zorilor, se retrase în tufişurile de la marginea livezii şi se aşeză la pîndă.

Inainte de masa de dimineaţă, Bert Munroe ieşi din casă cu gînd să se mai uite o dată la capcană, şi dădu din nou peste groapa deschisă. "Dracii de copii! strigă furios. Nu se lasă nici

morţi, ia te uită! Aş pune gîtul că Manny este totuşi amestecat în treaba asta."

Cercetă groapa cîteva clipe, apoi începu să potrivească pămîntul la loc, cu latul piciorului. Un mîrîit ca de sălbăticiune îl făcu să se răsucească în loc. Tularecito se năpustea asupra lui, sărea ca o broască pe picioarele sale lungi şi rotea lopata ca pe un ciomag.

Cînd Jimmie Munroe veni să-şi cheme tatăl la masă îl găsi căzut peste mormanul de pămînt. Sîngele îi curgea pe gură şi dintr-o rană de pe frunte. Bucăţi întregi de pămînt zburau afară din groapă.

Jimmie crezu că îl omorîse cineva pe taică-său şi acum se pregătea să-l îngroape.

Cuprins de groază, o luă la fugă spre casă şi chemă la telefon cîţiva vecini.

Vreo cinci-şase oameni se adunară în jurul gropii. Tularecito se luptă ca un leu rănit şi rezistă pînă cînd îl pocniră în cap chiar cu lopata lui. Pe urmă îl legară şi îl duseră la închisoare.

O comisie medicală de la Salinas îl examină pe Tularecito. La întrebările medicilor nu răspundea nimic, ci doar le zîmbea cu blîndeţe. Franklin Gomez spuse comisiei tot ce ştia şi rugă să-i fie încredinţat lui sub curatelă.

− Ne este cu neputinţă, domnule Gomez, răspunse judecătorul în cele din urmă. Dumneavoastră ne spuneţi că e un băiat cumsecade. Dar nu mai departe decît ieri a încercat să omoare un om. Inţelegeţi, sper, că nu-l putem lăsa în libertate. Mai devreme sau mai tîrziu tot va izbuti să omoare pe cineva.

După o scurtă deliberare, se hotărî ca Tularecito să fie încredinţat azilului pentru bolnavi mintal periculoşi de la Napa.