Mister Morcovely
este numit consilier militar
– Daţi-mi voie – se înfurie avocatul – voiam să precizez
doar că printre noi nu se găseşte niciun general. Cum credeţi că e cu putinţă
să le ţinem piept fără un singur general?
Cînd se lăsă seara şi întunericul învălui castelul, în
inima cîtorva începu să încolţească unele temeri:
– Şi acum ce-i de făcut? întrebă lelea Lubeniţă. Doar
n-o să rămînem aici în vecii vecilor. Avem şi noi casele noastre, trebuşoara
noastră...
– Nici nu avem să rămînem aici în veci, răspunse
Cepelică. O să începem tratative cu duşmanii. Nu cerem decît libertate pentru
toţi. Cînd vom fi siguri că nimănui n-o să i se întîmple niciun rău, o să
plecăm cu toţii din castel.
– Dar cum o să ne apărăm? sări şi domnul Mazăre. Apărarea
unui castel ca ăsta este o operaţie militară foarte complicată. Se cer
cunoştinţe de strategie, tactică şi balistică.
– Ce-i aia... balistică? se încumetă lelea Lubeniţă.
Ia-o mai uşor, maestre, nu ne mai zăpăci şi dumneata cu cuvinte d-astea sucite.
– În pădure se învîrtesc cel puţin patruzeci de
generali – zise Cepelică – şi totuşi n-au fost în stare să ne prindă.
– În sfîrşit, om trăi şi om vedea, bodogăni domnul Mazăre.
Îl apucase tremuriciul numai la gîndul că vor trebui
să susţină un lung asediu fără un general care să se priceapă în chestiuni de
strategie, tactică şi balistică.
– Nu avem tunuri, îşi dete cu părerea moş Dovleac.
– Nu avem mitraliere, mormăi îngîndurat Pară.
– Nu avem puşti, adăugă şi meşterul Strugure.
– O să avem tot ce ne trebuie, fiţi fără grijă – curmă
Cepelică văicăreala. De altfel, dacă aţi terminat de cinat, de ce nu mergeţi la
culcare?
Plecară să se culce. În patul baronului Portocală se
suiră şapte şi tot mai era loc destul. Neică Afină şi moş Dovleac coborîră în
curte ca să se culce în căsuţa lor, ce se afla jos, lîngă poartă. Jăvroi, care
se instalase în căsuţă, îi primi mîrîind neprietenos, dar cum era un cîine ce
respecta legea, după ce i se dovedi că deţine ilegal imobilul respectiv, se
resemnă să se culce în vechea lui cuşcă. Moş Dovleac se aşeză la fereastră şi
privi afară, în timp ce neica Afină se aşternuse la picioarele lui.
– Ce noapte frumoasă – suspină Dovleac – ce noapte
liniştită. Ia te uită, se văd şi focuri de artificii.
Î ntr-adevăr, ca să distreze contesele, prinţul Lămîie
organizase în pădure jocuri de artificii. Lega de gura tunurilor cîte un
mănunchi de Lamîiaşi şi îi proiecta spre cer. Lămîiaşii rachetă ofereau o
privelişte minunată.
La un moment dat, totuşi, Pătlăgică se apropie de
prinţ şi îi şopti alarmat la ureche:
– Alteţă, vă consumaţi toată armata.
Prinţul opri artificiile cu părere de rău.
– Ce păcat – oftă el întristat.
– Iată – exclamă Dovleac privind prin ferestruica sa –
focurile de artificii au luat sfîrşit.
Prinţul numără ostaşii supravieţuitori, pentru a
continua cu ei urmărirea fugarilor. Îi mai rămăseseră destui, dar era mai
prudent să aştepte zorile.
Porunci să se întindă un cort frumos pentru contese,
care însă de emoţie nu reuşiră să închidă un ochi toată noaptea.
Către miezul nopţii, Pătlăgică ieşi să ia niţel aer şi
totodată să-şi mai liniştească nervii. (A, da, uitasem să vă spun că focurile
de artificii îl cam zdruncinaseră. ,,Ce tîmpenie – pufnea furios cavalerul –
să-ţi faci praf şi pulbere atîţia Lămîiaşi destoinici cu nişte iluminaţii
caraghioase...")
Se urcă pe un dîmb din apropiere, socotind că ar putea
eventual zări focul de tabără al evadaţilor, dacă l-or fi aprins cumva. Care
nu-i fu însă mirarea să constate că toate ferestrele castelului erau luminate.
„Baronul şi tînărul duce îşi fac de cap, – se gîndi
înciudat. Cînd o să-i înhăţăm pe blestemaţii ăştia de fugari şi cazul Cepelică
va fi lichidat, o să-i punem noi niţel la punct pe trîntorii ăştia doi."
Rămase un timp cu privirea aţintită spre castel şi
simţea cum îl cuprinde o furie din ce în ce mai mare.
– Netrebnicii – îi blagoslovea în gînd – pungaşii!...
O să le ducă la sapă de lemn pe nenorocitele astea două de contese zănatice şi
mie n-o să-mi rămînă decît oasele de la ospăţul lor.
Una după alta ferestrele castelului se întunecară. În
cele din urmă rămase luminată una singură.
– Tînărul duce Mandarină – şuieră Pătlăgică printre
dinţi – nu poate să doarmă pe întuneric, îi e frică. Dar ce naiba tot face
acolo? Ia te uită, ce soi de nătărău! Se distrează cu lumina. O stinge, o
aprinde... Secătura, o să strice întrerupătorul. Pînă la urmă o să facă un
scurt circuit şi o să dea foc castelului. Termină! Termină odată! începu să
strige fără să-şi dea seama. Din depărtare părea, într-adevăr, că tînărul duce
se joacă la lumina electrică, ca să-i facă înadins în ciudă. La un moment dat
însă povestea i se păru suspectă.
„Dar dacă sunt semnale?” se gîndi deodată văzînd că
jocul nu se mai isprăveşte.
„Perfect... Dar ce fel de semnale? Cu ce scop?
Adresate cui? Ah, aş da un ban găurit să ştiu ce înseamnă toate astea... Trei
semnale scurte... trei lungi... alte trei scurte... întuneric. Şi din nou: trei
semnale scurte... trei semnale lungi... trei scurte... Fac prinsoare că a lăsat
aparatul de radio deschis şi acompaniază vreun tango, stingînd şi aprinzînd
lumina. N-am ce zice, o distracţie demnă de un măscărici ca el!"
Pătlăgică se întoarse în tabără şi întîlnind pe drum
un dregător ce părea să fie un om învăţat, îl întrebă dacă nu cumva cunoaşte
alfabetul semnalelor.
– Cum de nu – răspunse dregătorul – sînt doctor în
semnalizări, licenţiat al Universităţii din Camerino.
– Şi ce înseamnă un semnal aşa şi aşa? îl întrebă
Pătlăgică descriindu-i semnalul ce venea de la fereastra tînărului duce
Mandarină.
– S... O... S... înseamnă: „Salvaţi sufletele
noastre", tălmăci doctorul. Sau pe scurt: ajutor!
– Ajutor? încruntă din sprîncene Pătlăgică. În cazul acesta nu-i o aiureală a tînărului duce.
Pare-se că vrea să ne comunice ceva. O fi într-adevăr în primejdie....
Şi fără să mai stea pe gînduri o porni cu paşi mari
spre castel.
Ajuns la poarta castelului îl fluieră pe Jăvroi. Se
aştepta să-i sară în întîmpinare din cocheta lui vilişoară, dar îl văzu cu uimire
ieşind cu urechile bleojdite din vechea sa cuşcă.
– Ce-i asta? îl întrebă nedumerit.
– Ce să fie? mîrîi cîinele prost dispus. Respect
legea, asta e! Proprietarii legitimi mi-au arătat hîrtii şi acte în regulă şi
vrînd-nevrînd a trebuit să le cedez locul.
– Care proprietari?
– Un anumit Dovleac şi unul Afină.
– Şi acum unde sunt?
– Unde să fie? răspunse cîinele morocănos. Trag aghioase
în casa lor. Aşa cred, cel puţin, deşi nu prea pricep cum poate să doarmă acolo
moş Dovleac, cînd nu încape în casă decît stînd pe vine.
– Şi cine e la castel?
– O, lume multă! O droaie de invitaţi. Toţi oameni de
rînd, cizmari, scripcari, cepe şi aşa mai departe.
– Vrei să zici Cepelică?
– Da, cred că aşa îl cheamă. Pare-mi-se că tînărul
duce Mandarină e tare supărat. S-a închis în apartamentul său şi n-a mai ieşit
toată seara.
– Asta înseamnă că este prizonier – judecă Pătlăgică,
schimbînd feţe-feţe.
– La rîndul său, baronul Portocală – urmă Jăvroi – s-a
închis şi el, dar nu în odaie, ci în beci. De ceasuri întregi se aude dintr-acolo
un adevărat bombardament de sticle desfundate, de ţi-i mai mare dragul să-l
asculţi.
– Beţiv afurisit, – scrîşni Pătlăgică.
– Ceea ce însă nu pot pricepe în ruptul capului – continuă
dulăul – este că tînărul viconte Cireşel s-a înhăitat cu golănimea asta, uitînd
îndatoririle ce revin rangului său...
Pătlăgică alergă cît îl ţinură picioarele în tabără,
îl trezi pe prinţ şi pe contese şi le aduse la cunoştinţă îngrozitoarea veste.
Nobilele contese ar fi vrut să se întoarcă de îndată la castel, dar prinţul se
împotrivi:
– Petrecerile din noaptea asta au vlăguit oarecum capacitatea
oştirii mele. Nu dispunem de un număr destul de mare de soldaţi ca să încercăm
un atac nocturn. Să aşteptăm zorile.
Trimise apoi după don' Pătrunjel, mare specialist în
aritmetică, şi-l puse să socotească forţele armate rămase după prăpădul făcut
cu focurile de artificii. Don' Pătrunjel făcu rost de cretă şi de o tăbliţă şi
trecînd din cort în cort însemna cu o cruce pe fiecare soldat prost şi cu două
cruci pe dregători şi generali. La sfîrşit trase linie şi făcu adunarea. Erau
în total şaptesprezece Lămîiaşi şi vreo patruzeci de generali, la care se mai
adăugau Pătlăgică, prinţul Lămîie însuşi, contesele, Morcovely, Adulmici, caii
şi el însuşi. Pătlăgică nu vedea la ce anume ar putea folosi caii, dar don'
Pătrunjel îi atrase atenţia că la toate asediile flancurile de cavalerie sînt
de cea mai mare utilitate strategică.
Se iscă o aprinsa discuţie, la sfîrşitul căreia
prinţul Lămîie, pe deplin cucerit, încredinţă lui don' Pătrunjel comanda unui
flanc de cavalerie. Planul bătăliei fu studiat cu ajutorul lui mister
Morcovely, ridicat cu acest prilej la rangul de consilier militar, şi încă
străin.
Ca o primă măsură, Morcovely îi sfătui pe toţi să-şi
mînjească feţele cu vopsea neagră ca să-i sperie pe asediaţi. Prinţul porunci
să desfunde o mulţime de sticle şi după ce le dădură pe gît conţinutul, se
amuză el însuşi să-şi boiască generalii cu dopurile arse.
– Ce cinste deosebită ne faceţi, – ziceau generalii
înclinîndu-se.
Iar prinţul, profitînd de această plecăciune, le
înnegrea şi gîtul.
La răsăritul soarelui operaţia numărul unu era
terminată. Prinţul părea foarte satisfăcut şi insistă să-i înnegrească şi pe
civili, adică pe Pătlăgică şi pe contese.
– Situaţia e foarte gravă – declară el – şi de altfel
nici n-am întrebuinţat încă toate dopurile.
Contesele se supuseră cu ochii scăldaţi în lacrimi. La
orele şapte fix începu atacul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu