Catalepsie
O credinţă
străveche atribuie şerpilor
puterea de a „fascina"
victima prin privirea fixă, rigidă,
a ochilor. Oamenii de ştiinţă,
care au cercetat existenţa acestei puteri, o contestă,
o neagă chiar. Într-adevăr,
şarpele priveşte
fix, rigid, din cauza mobilităţii foarte reduse a
ochilor şi a lipsei de pleoape, care i-ar putea modifica
expresia ochilor. Dar această privire caracteristică
şerpilor e una involuntară,
şarpele nu priveşte
aşa în scopul de a „fascina", de a-şi
imobiliza prada, ci fiindcă nu poate privi altfel.
Ceea ce a dus la credinţa populară este comportarea unor animale mici — şoareci, broaşte, şopîrle etc. — care se văd
deodată în faţa
groaznicului duşman, a şarpelui.
Uneori rămîn încremenite şi
sunt
o pradă uşoară.
Cauza nu e o putere care ar emana din privirea şarpelui,
ci rezidă în şocul
nervos produs de marea spaimă din organismul
viitoarei victime. Catalepsia, adică
starea de paralizie produsă de o spaimă
mare, apare la animalele mici îngrozite
de un şarpe din nemijlocita lor apropiere. Nenumărate
observaţii şi
experimentări au dovedit aceasta. Iată
cîteva
observări personale din lumea vînatului.
Încă
nu se deschisese sezonul de vînătoare
din toamnă. Într-o zi liberă
hoinăream cu puşca
pe cîmp,
ca să mai observ vînatul şi
poate să mai răresc
din răpitoarele care îl primejduiesc. Într-o trifoişte
de curînd
cosită ciuguleau pe jos cîţiva
fazani. Erau şi cocoşi
împodobiţi,
care se plimbau cu coada lungă şi ascuţită
ridicată sfătos,
erau şi făzăniţe
în
haina lor modestă. Din scutul unei tufe de soc îi observam cu plăcere,
destul de aproape. Iată, un uliu porumbar — duşmanul
cel mai temut —
se iveşte năprasnic
zburînd
alături cu pămîntul şi
îndată
prinde un cocoş de pe pămînt. A şi
început
să-l sfîşie
pe loc. Ceilalţi fazani au luat aripi şi
s-au grăbit în scutul unei spinării
încîlcite din marginea
trifoiştii. Dar o fazăniţă
abia a dat să se ridice şi
a căzut la pămînt. Am alergat, am dat
un foc neîndemînatic asupra uliului,
care m-a văzut şi
şi-a părăsit
prada zburînd
fulgerător. Am găsit
cocoşul murind. Dar ce-i cu fazăniţa
de la cîţiva paşi?
Am mers la ea. Stătea răsturnată
pe o latură, nemişcată,
cu ochii deschişi. Eram la un pas şi nu s-a ridicat. Am atins-o
cu mîna
—
parcă aş
fi atins pasăre moartă.
Am luat-o în
mîini;
îi
simţeam bătăile
repezite ale inimii. I-am încercat
picioarele, aripile, gîtul
—
parcă erau de lemn. Vreo cinci minute bune am avut în mîini pasărea
încremenită.
Deodată s-a răscolit,
ca trezită din somn, mi s-a zbătut
în
mîini.
Am aşezat-o pe pămînt. Îndată,
ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, s-a avîntat în zbor şi
a dispărut şi
ea în
tufărie. Încremenise „piatră",
în
groaza morţii. Se pare că această
fazăniţă
era... mai slabă de nervi. Din întreg grupul numai ea a încremenit. Asupra
celorlalţi fazani apariţia
duşmanului a avut efectul normal: încercarea de a scăpa
în
zbor şi a se ascunde. La biata făzăniţă
nu era o încercare
de camuflare sau o manevră de a se „face moartă",
ci un şoc nervos, involuntar, care i-a provocat starea
de catalepsie. Desigur, uliul ar fi putut-o prinde uşor
în
această stare de neputinţă.
*
Cercetătorii
susţin că
în
stare de catalepsie, păsărilor
li se relaxează pielea în jurul rădăcinii
penelor, care atunci se smulg foarte uşor.
Poate de aici păcăleala
unor vînători
tineri, fără experienţă,
care au prins de coadă cocoşul
de munte sau fazanul „mort",
şi au rămas
în
mînă
cu coada. Şi spaima unei răniri
uşoare poate provoca încremenirea. Iată
o întîmplare cu un cocoş
de munte. Ori cu cîtă
grijă m-am apropiat, cocoşul,
care cîntase
înteţit
în
crucea unui molid înalt,
m-a simţit. S-a oprit din versul cîntecului, şi-a
netezit penele înfoiate
şi acum stătea
atent, cu capul ridicat, gata să-şi
ia zborul. Depărtarea era mare, împuşcătura
cu alice nesigură. M-am lăsat
ispitit de nădejdea norocului şi
am tras. Aşteptam ca sau să
plece în
zbor cocoşul, sau să
se prăbuşească
îndată.
Nici una, nici alta. Cocoşul meu rămîne nemişcat
pe cetina lui. Mă grăbesc
să trag şi
din ţeava stîngă.
Cartuşul prost nu ia foc. Cocoşul
tot în
creanga lui, ca unul împăiat,
fixat acolo. Asta-i minune! A auzit împuşcătura,
trebuie să mă
fi şi văzut,
nu-i lovit, de ce nu pleacă? Mă
scormonesc prin buzunar după cartuşe
ca să încarc arma, cu ochii la pasărea
din zare. N-apuc să încarc şi
cade cocoşul, venind la pămînt încet din cetină
în
cetină. Nu era mort, dar nici nu se zbătea.
Stătea cu picioarele întinse, cu capul înălţat.
L-a ridicat paznicul şi mi l-a adus la
picioare, înţepenit.
Nu-i nimic mai penibil decît
să omori un vînat rănit.
Am lăsat treaba asta în seama paznicului, să-l
înţepe
el în
ceafă cu lama briceagului. Cînd să
facă această
operaţie, deodată
cocoşul sare în picioare, şi
dacă paznicul Ion nu se arunca asupra lui să-l
prindă, dus ar fi fost. S-a trezit din încremenire după
vreo cinci minute bune de la focul de armă.
Era un cocoş tînăr,
nepotrivit pentru împăiat,
bun la bucătărie.
La cabană, jumulit, i-am căutat
rana. N-avea decît
una: o ştersătură
de alice pe la carnea groasă din coapsă.
Rană cu totul neînsemnată,
abia sfîşiind puţin
pielea. Cu ea, pasărea putea să
plece în
dragă voie, dar spaima a împietrit-o acolo în cetină,
a scăpat apoi creanga din picioare, a căzut
şi a mai rămas
timp de cîteva
minute în
starea de înlemnire.
*
După
cum înaintează
desprimăvărarea,
mă scol tot mai de dimineaţă
şi îmi prelungesc tot mai mult drumul pînă
la servici. Am norocul să pot intercala în acest drum un ocol nu
prea mare printr-o alee splendidă,
cu arbori mari, bătrîni, în crengile cărora
totdeauna e viaţă, cîntec, mişcare.
Într-o asemenea dimineaţă,
pe la mijlocul lui martie, m-am oprit lîngă
un castan bătrîn din acel parc ca să
ascult dialogul unei perechi de grauri care tocmai sosiseră
acasă. Se aşezaseră în
vîrful
copacului, unul lîngă
celălalt, şi
desigur că îşi
spuneau vorbe de dragoste şi făceau
planuri de căsnicie. Soarele apucase să-i
cuprindă şi
le străluceau metalic penele negre, în care stropiturile albe
păreau ţinte
de argint bătute des.
Cum stăteam
atent, privind spre prietenii mei, aud la spate fîlfîit de aripi şi
mă întorc. Un biet porumbel se strecurase printre
crengile copacilor, căzînd la pămînt. În urma lui, piratul văzduhului,
uliul porumbar. Porumbelul, fără
să fi fost ajuns de duşman,
s-a lăsat lîngă
mine, lipindu-se de zidul de împrejmuire
al parcului. Uliul a făcut o curbă
frumoasă, a luat înălţime
şi a dispărut.
Porumbelul stătea
nemişcat, cu gîtul întins, într-o încremenire. Văzîndu-l că
rămîne aşa
vreo două-trei minute, am făcut
un pas, apoi m-am aplecat spre el, I-am atins cu mîna şi
în
urmă I-am luat în palmă.
Era ca o bucată de lemn. Nu i se mişcau
nici ochii, deschişi mari, rotunzi. Pasărea
era împietrită.
După ce l-am aşezat din nou pe pămînt, porumbelul a început să-şi revină. S-a ridicat, a zburat încet şi stîngaci pînă la o creangă joasă a copacului de lîngă mine. Apoi a plecat, dînd impresia unei păsări foarte obosite. Porumbelul n-a fost prins şi n-a fost rănit de uliu. Starea în care ajunsese cred că era urmarea groazei de moarte prin care trecuse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu