De-ale lui Zoscenko (28)

HAINELE DE LUCRU

Uite c-am văzut-o şi p-asta, măi fraţilor! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîş la haine. Cică-s prea murdare şi nu cadrează...

Ca să vezi ce-a păţit pe chestia asta Vasili Stepanîci Konopatov. El în persoană. L-au scos afară pe brînci, măi fraţilor, din restaurant. Uite unde-am ajuns!

Păi să vezi. Vasili Stepanîci, cum a intrat pe uşă, cum a simţit că ceva nu e-n regulă; prea se uita urît portarul la costumaşul lui. Costumaşul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă. Dar nu asta importă. Ceea ce l-a supărat din cale-afară pe Vasili Stepanîci a fost felul cum l-au tratat. Să-i dea lacrimile nu alta.

Îi zice portarului:

— Ce te chiorăşti aşa la mine? Nu ţi-o fi plăcînd costumaşul? Te-oi fi obişnuit cu plastroanele?

Portarul îl apucă de cot şi nu-l lasă să intre.

Vasili Stepanîci se smuceşte şi unde ţipă odată:

— A-a! Nu lăsaţi pe un muncitor să intre în restaurant? Nu vă place costumul?

Vezi bine, s-a strîns lumea. Se uită la el. Va­sili Stepanîci face gălăgie:

— Da - zice - e adevărat, cetăţeni, n-am plastron la cămaşă şi nu mi se bălăngănesc crava­tele la gît... Şi poate că nu m-am mai spălat pe gît de trei luni - zice. Dar poate că eu - zice - muncesc în producţie şi n-am vreme să tot schimb încolo şi-ncoace costumaşele.

În vremea asta au tăbărît şi ospătarii, zor-nevoie să-l scoată afară pe Vasili Stepanîci. Javra aia de portar îi mai dă şi el cîte-un genunchi în fund, ca să nu zăbovească prea mult în uşă.

Vasili Stepanîci Konopatov făcea spume la gură. L-au podidit lacrimile, zău!

— Tovarăşi - zice - fraţilor! Păi treabă-i asta în construcţia muncitorească-ţărănească? Adică, dacă omul n-are plastron, nici nu mai ca­pătă de mîncare?...

Ce mai - tărăboi mare. Vezi bine, era încăl­cată ideologia. Ăi din jur au început să-i îmbrîncească pe ospătari. Unul a pus mîna pe o sticlă, altul pe un scaun.

Patronul ţipă ca din gură de şarpe. I-e teamă, fireşte, să nu i se închidă localul pentru scandal.

În vremea asta, cineva din orchestră a dat fuga după miliţie.

Apare şi miliţia. Şi mi-l ia pe Vasili Stepanîci Konopatov şi mi-l urcă într-o birjă.

Vasili Stepanîci nu se lasă nici aici.

— Fraţilor - ţipă - ce-i asta? Păi, dacă şi miliţia dă mîna cu patronul şi azvîrle în stradă un om pe motiv de haine, mai bine - zice - mă duc la burjuii din America decît să îndur una ca asta!

Aşa că mi l-au dus pe Vasea Konopatov la mi­liţie şi l-au băgat la zdup.

Toată noaptea, bietul de el, n-a închis un ochi. Abia dacă a aţipit şi el un cesuleţ spre ziuă. Di­mineaţa, ăia îl trezesc şi-l duc la şef.

Şeful zice:

— Poţi să pleci, tovarăşe.

— După ce m-au insultat, acum pot să plec... Nu le-a plăcut costumaşul, hai? Şi dacă iau eu o birjă şi mă duc la Sovnarkom să mă plîng?

Şeful miliţiei zice:

— Nu mai umbla degeaba, tovarăşe. La noi aşa e regula - zice - persoanele în stare de ebrietate nu sînt admise în restaurante. Şi dum­neata ai mai şi vărsat pe scară.

— Cum aşa? întreabă Konopatov. Care va să zică, nu din cauza costumului m-au dat afară?

Şi atunci parcă i s-a luminat mintea.

— A - zice Vasili Stepanîci - eu credeam că din cauza costumaşului. Dar dacă - zice - din cauză că eram beat, atuncea înţeleg. Sînt de acord. Nu discut.

Şi Vasea Konopatov i-a strîns mîna şefului, şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat.