O poveste a lui Brătescu-Voineşti

Puiul    
Sandi, să asculţi pe mămica
    Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grîu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo cîteva zile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fin şi şi-a făcut un cuib pe un moşoroi de pămînt, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte zile de-a rîndul a ouat cîte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea, doar că în loc să stea în coteţ, sta afară în grîu.Şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se mişca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă.

     După trei săptămîni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi de mătase, şi au început să umble prin grîu după mîncare. Prepeliţa prindea cîte o furnică, ori cîte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mîncau numaidecît. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor şi cînd îi striga: „Pitpalac!“ repede veneau lîngă ea. Odată, prin iunie, cînd au venit ţăranii să secere grîul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit cînd s-a simţit strîns în palma flăcăului, numai el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrîn, care s-a rugat pentru el:

—     Lasă-l jos, măi Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cît luleaua?!

Cînd s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mîngîiat şi i-a spus:

—     Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Cînd te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.

Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grîului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, cînd era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, cînd se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei. Incet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, cînd se îngîna ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios, din pricina hereţilor, care dădeau tîrcoale pe deasupra miriştii.

     Mama lor îi aşeza la rînd şi îi întreba: „Gata?“ „Da“, răspundeau ei. „Una, două, trei!“ Şi  cînd zicea „trei“, frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lîngă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curînd, cînd o trece vara. ,,Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi rîuri şi marea."

*

Intr-o după-amiază pe la sfîrşitul lui august, pe cînd puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau.

„Nero! înapoi!“ s-a auzit un glas strigînd. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vînător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vînătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pămîntul, şi cu niciun preţ să nu se mişte.

—     Eu o să zbor; voi să rămîneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles?

Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptînd în tăcere. Se auzea fîşîitul unui cîine care alerga prin mirişte şi din cînd în cînd glasul omului:

—     Unde fugi? Înapoi, Nero!

Fîşîitul se apropie — uite cîinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii ţintă înspre ei.

—     Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Cîinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vînătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încît văd cum i se urcă o furnică pe carîmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După cîteva clipe prepeliţa zboară ras cu pămîntul, la doi paşi de la botul cîinelui, care o urmăreşte; vînătorul se depărtează strigînd: „Înapoi! Înapoi!“ Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte cîinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încît cîinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar cînd socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar.

 In vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le  poruncise mă-sa, zboară; vînătorul îi aude pîrîitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura pînă în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vînătorul, cunoscînd desimea lăstarului şi văzînd că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dînsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.

Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din cînd în cînd se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vînătorului strigînd „Apporte!“

Mai tîrziu căruţa s-a depărtat înspre vînător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decît cîntecul greierilor; iar cînd s-a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemîndu-i din capul miriştei: „Pitpalac! pitpalac!“

Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat - lipsea unul.

—      Unde e nenea?

—      Nu ştim, a zburat.

Atunci prepeliţa desperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultînd din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: „Piu! piu!“...

Cînd l-a găsit, cînd i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el...

De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plînşi cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, cînd ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:

—      Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetăţi mari şi rîuri şi marea?

—      Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plîngă.

Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste cîtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-au mutat în nişte pîrloage din marginea lăstarului.

     In locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorîte, a început să cadă brumă şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rîndunici întîrziate zburînd în rasul pămîntului, ori pîlcuri de alte păsări călătoare. Iar în tăcerea nopţilor friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergînd toate în aceeaşi parte, către miazăzi.

In inima bietei prepeliţe era o luptă sfîşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănă toşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămîie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi, a hotărît-o. Decît să-i moară toţi puii, mai bine numai unul. Şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărîrea, a zburat cu puii zdraveni, pe cînd ăl rănit striga cu deznădejde:

—     Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

A încercat să se tîrască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii pînă au pierit în zarea despre miazăzi.

Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducînd cu dînsul un ger aprig.

*

La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig. După durerile grozave de pînă adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră  crîmpeie de vedenii... mirişte... un carîmb de cizmă pe care se urcă o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreu-
nate ca pentru închinăciune