Dincolo de gard

R de la rachetă

Era acolo un gard, de care ne lipeam feţele, simţind cum vântul se face mai cald — ne agăţam de gardul acela şi uitam cine suntem sau de unde venim, visând în schimb cine am putea fi şi unde am putea pleca…

Şi totuşi eram nişte băieţaşi, şi ne plăcea să fim nişte băieţaşi; trăiam într-un orăşel din Florida şi ne plăcea acest orăşel; ne duceam la şcoală, iar şcoala ne plăcea destul de mult, ne căţăram în copaci, jucam fotbal şi ne iubeam părinţii…

Dar, nu ştiu cum se face, în fiece oră, în fiece zi a săptămânii, era câte un minut sau câte o clipă când ne gândeam la flăcări şi la stele şi la gardul în spatele căruia adăstau… şi atunci iubeam mai presus de orice rachetele.

    Gardul. Rachetele.

În fiecare sâmbătă dimineaţă…

Băieţii se întâlneau acasă la mine.

N-apuca bine soarele să răsară, că ei se porneau pe zbierete până când vecinii simţeau nevoia să scoată pe găurile de ventilaţie câte o armă cu gloanţe paralizante, poruncindu-le băieţilor să tacă, dacă nu vor să se prefacă în statui vreme de o oră — ia să vedem, vă convine?

— Suiţi-vă într-o rachetă, vârâţi-vă capetele în reactor! strigau atunci băieţii, bineînţeles de după gardul grădinii noastre. Bătrânul Wickard, vecinul nostru, era un foarte bun ţintaş cu pomenita armă.

În dimineaţa aceea de sâmbătă, o dimineaţă rece şi ceţoasă, zăceam în pat şi mă gândeam cum o feştelisem în ajun la examenul de semantică de la şcoală, când am auzit deodată, de sub fereastră, chiotele băieţilor. Nu era nici şase dimineaţa, peste Atlantic mai pluteau încă vălătuci groşi de ceaţă, iar vibratoarele aparatelor meteorologice de la colţurile străzilor abia începuseră să vâjâie, emiţând radiaţii pentru a alunga ceaţa; le auzeam gemetele plăcute, catifelate.

M-am dus la fereastră şi mi-am scos capul afară.

— O.K., piraţi ai spaţiului! Porniţi motoarele!

— Hei! îmi strigă Ralph Priory. Adineauri am auzit că astăzi se lansează un nou program! Zborul spre lună, cu o rachetă dotată cu un motor nou, XL-3, care învinge gravitaţia într-o oră!

— Buddha, Mohamed, Alah şi alte zeităţi reale şi semimitologice! exclamai eu, depărtându-mă de fereastră cu atâta repeziciune, încât toţi băieţii se prăbuşiră în iarbă sub presiunea zborului meu.

M-am vârât într-un costum spaţial, mi-am pus ghetele, mi-am agăţat capsulele cu hrană sintetică la buzunarul, din şold — căci ştiam că nu vom avea parte de mâncare, şi nici măcar răgazul să ne gândim la ea pe ziua de azi — ci va trebui să ne umplem burta cu pastile când o să înceapă să ne ghiorăie maţele — şi m-am azvârlit în liftul-aspirator, pentru a coborî cele două etaje.

Pe gazon, cei cinci băieţi îşi muşcau buzele, ţopăind de colo până colo, încruntaţi.

— La capătul şinei e un marţian cu ochi de purice! le strigai eu, mânându-i cu o viteză de cinci mile pe oră.

În timp ce locomotiva cilindrică ne purta, şuierând, spre Rachetodromul aflat la o depărtare de vreo douăzeci de mile de orăşel (o călătorie de câteva minute), am simţit că am purici în burtă. Un băiat de cincisprezece ani nu are ocazia să asiste prea des la spectacolele cele mari; aproape în fiecare săptămână, erau lansate îndeobşte rachete mici, continentale. Acesta era însă un program grandios, printre cele mai grandioase… Luna, şi dincolo…

— Mi-e greaţă! îmi spuse Priory, atingându-mi braţul.

— Şi mie, îi răspunsei, înghiontindu-l la rândul meu. Ia ascultă, băiete, nu-i oare sâmbătă ziua cea mai potrivită din săptămână?

Am schimbat cu Priory zâmbete largi, pline de subînţelesuri. Ne-am pus de acord. Ceilalţi piraţi erau în regulă. Sid Rossen, Mac Leslyn, Earl Marnée — ştiau să se descurce, ca toţi băieţii, iubeau şi ei rachetele, dar aveam sentimentul că n-ar fi în stare să facă ceea ce eu şi Ralph aveam să facem într-o bună zi. Ralph şi cu mine doream stelele, mai mult decât am fi dorit câte un pumn de diamante alb-albastre.

Zbieram şi noi cu ceilalţi, râdeam cu ei, dar în mijlocul zbieretelor şi râsetelor, eu şi Ralph rămâneam tăcuţi. Cilindrul se opri deodată, scrâşnind, şi nimeni nu mai zbieră, nu mai râse şi nu mai alergă; toţi tăceau acum, înaintând încet, cu Ralph în frunte, şi toţi se îndreptau în aceeaşi direcţie, spre gard, ca să se agate de şipcile lui, fără să privească înapoi. Când am ajuns cu toţii acolo, uriaşa rachetă ieşi din baldachinul ei de material plastic, ca dintr-un imens cort de circ interstelar, şi porni pe traiectoria-i luminoasă înspre punctul de foc; giganticul piedestal pe care era montată părea un stol de păsări-reptile din preistorie, ce-l hrăneau şi-l curăţau pe-acest monstru de foc, înainte de a-l trimite spre cerul unde avea să se mistuie ca-ntr-o vatră.

Mi s-a tăiat brusc răsuflarea. N-am mai tras aer în piept până-n clipa când racheta a ajuns departe pe pajiştea de beton, urmată de tractoarele ca nişte cărăbuşi acvatici şi de cilindrii enormi în care se ascundeau oameni; de jur împrejur maşinişti îmbrăcaţi în costume de azbest trebăluiau la tot felul de maşini, bâzâind, cârâind şi sporovăind în nişte radiofoane invizibile şi imperceptibile, deşi noi le puteam auzi şoaptele în mintea şi în inima noastră.

— Dumnezeule! exclamai eu într-un târziu.

— Dumnezeule milostiv! zise şi Ralph, lângă cotul meu.

Ceilalţi repetară formula.

Era şi cazul. O sută de ani de vise alese şi puse laolaltă pentru a făuri cel mai îndrăzneţ, mai frumos şi mai fulgerător dintre toate visele. Fiece linie era un foc solidificat, perfect, o flacără îngheţată, iar gheaţa asta aştepta să se topească acolo, în mijlocul unei câmpii de beton, gata să se deştepte cu un muget, să sară în sus şi să-şi izbească de Calea Laptelui superbul şi stupidul cap, făcând să se prăvale stelele într-un vârtej de meteori incandescenţi. Simţeai că ar fi în stare să izbească nebuloasa „Sacului de cărbuni” drept în mijloc, pentru a-şi croi drum pe cer.

M-a atins şi pe mine, m-a atins atât de tare, încât am simţit ce înseamnă să doreşti aprig un lucru şi să suferi văzând că dorinţa nu ţi se împlineşte. Iar când astronauţii au pornit pe pistă în ultimul vehicul, fără să facă niciun zgomot, trupul meu s-a dus cu ei şi a intrat în ciudata lor armură albă, şi în coifurile lor bulbucate. Ce mândri şi nepăsători păreau! Ai fi zis că ieşiseră în formaţie la un meci de fotbal magnetic, pe unul din terenurile locale, pentru antrenament. Ei însă porneau spre Lună, se duceau acolo o dată la câteva săptămâni, iar mulţimile care obişnuiau să asiste nu mai erau de faţă, numai noi, băieţii, îi mai sâcâiam la plecare.

— Tii, ce n-aş da să merg cu ei! exclamai eu. Aş da orice!

— Ei, zise şi Mac, mi-aş da permisul pe-un an la locomotiva cilindrică!

— Da, zău aşa!

Pentru noi, băieţii, era o ocazie rară — împărţiţi cum eram între jocurile acestei dimineţi şi artificiile foarte reale şi spectaculoase ale după-amiezei.

Apoi, pregătirile se terminară. După ce combustibilul fu încărcat în rachetă, oamenii se depărtară în goană de ea, ca nişte furnici care fug de un zeu de metal iar Visul se trezi şi, cu un ţipăt, ţâşni spre cer. Şi dispăru numaidecât, nelăsând altceva decât un abur tremurător şi fierbinte în văzduh, pe pământ şi în inimile noastre. În locul unde fusese adineauri, nu se vedea decât o cicatrice arsă şi o dâră de fum ca un nor cumulus.

— S-a dus! exclamă Priory.

Şi am început cu toţii să respirăm din nou, cu repeziciune, îngheţaţi acolo, pe pământ, de parcă am fi fost atinşi de gloanţele paralizante ale unei puşti gigantice.

— Aş vrea să cresc repede, am zis atunci. Aş vrea să cresc repede, ca să pot zbura cu racheta.

Mi-am muşcat buzele. Eram atât de tânăr! La o vârstă ca asta nu poţi pretinde să lucrezi în spaţiu. Trebuie să fii ales. Ales.

În cele din urmă, cineva — cred că Sidney — spuse:

— Hai să mergem la televizor acum.

Toţi încuviinţară, afară de mine şi de Priory. Noi am spus nu, iar ceilalţi au plecat, râzând pe nerăsuflate, sporovăind şi lăsându-ne pe mine şi pe Priory cu ochii ţintă la locul unde fusese nava.

Din pricina lansării ei ne pierise cheful pentru orice altceva.

Din pricina ei, aveam să dau greş la examenul de semantică, de luni.

Dar nu-mi păsa.

În asemenea momente eram recunoscător providenţei pentru inventarea alimentelor concentrate. Când stomacul ţi se reduce la un ghem de senzaţii, nu-ţi vine să-ţi tragi un scaun la o masă pe care se serveşte un prânz cald. Câteva tablete înghiţite în grabă înlocuiau perfect prânzul, fără ajutorul poftei de mâncare.

Toată ziua m-am gândit la rachetă, până noaptea târziu. În nopţile următoare starea mea s-a înrăutăţit atât de mult, încât a trebuit să recurg la aparatul de masaj şi la muzica lui Ceaikovski, pentru a închide ochii.

— Ascultă, tinere, îmi spuse profesorul în lunea aceea, dacă lucrurile continuă aşa, va trebui ca la următoarea şedinţă a consiliului psihologic să te propun pentru altă clasă.

— Îmi pare rău, bâiguii eu.

Profesorul îmi aruncă o privire aspră.

— Ce fel de problemă te frământă? Trebuie să fie una foarte simplă şi de care eşti conştient.

— Da, domnule, sunt conştient, răspunsei eu, clipind din ochi. Dar nu-i deloc simplă. E foarte complexă. Pe scurt, e vorba de rachete.

— Va să zică, R de la Rachetă? zâmbi profesorul.

— Cred că da, domnule.

— Nu putem permite însă, tinere, ca problema asta să-ţi stingherească activitatea şcolară.

— Credeţi că am nevoie de un tratament hipnotic, domnule?

— A, nu! protestă profesorul, cercetând o fişă cu numele meu scris deasupra.

Simţeam un pietroi în stomac.

— Ştii, Christopher, îmi spuse profesorul privindu-mă ţintă, eşti cel mai bun din clasă.

Rămase pe gânduri o clipă, închizând ochii.

— Va trebui să ne ocupăm de o mulţime de alte lucruri, încheie el. Apoi mă bătu pe umăr şi adăugă: Bine, continuă-ţi treaba. Nu-ţi face griji.

Şi se depărtă.

Am încercat să-mi văd de treabă, dar degeaba — nu puteam să mă concentrez. În ziua aceea profesorul nu m-a slăbit din ochi şi s-a tot uitat la fişa mea, muşcându-şi buzele. Pe la orele două după-amiază a format un număr la receptorul de la pupitrul lui şi a discutat ceva cu cineva, timp de cinci minute.

N-am putut auzi ce-şi spuneau.

Dar când a pus la loc receptorul în furcă, s-a uitat la mine ţintă, cu o lumină stranie în ochi.

Un amestec de invidie, admiraţie şi milă. Avea o expresie niţeluş cam tristă, dar parcă şi fericită.

Da, ochii lui exprimau foarte mult. Dar restul feţei sale nu exprima nimic.

Mă făcea să mă simt ca un sfânt şi totodată ca un diavol.

În după-amiaza aceea, devreme, am plecat de la şcoală spre casă împreună cu Ralph Priory. I-am povestit lui Ralph ce se întâmplase, iar Ralph a încruntat din sprâncene, cum face el de obicei.

Începusem să mă cam neliniştesc. Ralph îmi împărtăşea neliniştea, sporind-o astfel.

— Ia spune, Chris, crezi c-o să te elimine?

Locomotiva cilindrică se opri în staţie cu un şuierat. Am coborât şi am pornit agale.

— Nu ştiu, răspunsei eu.

— Ar fii o mare porcărie, spuse Ralph.

— Poate că am nevoie de o săpuneală psihiatrică zdravănă. Nu mai merge să-mi neglijez studiile în felul ăsta.

În faţa casei mele ne-am oprit şi ne-am uitat o clipă la cer.

— Stelele nu se văd ziua, spuse Ralph, dar noi le putem vedea, nu-i aşa, Chris?

— Aşa e.

— O să fim împreună, nu, Chris? Nu te pot da afară acum, fir-ar ai naibii! Suntem camarazi. N-ar fi corect.

N-am spus nimic, pentru că în gâtlejul meu nu era loc pentru altceva decât un nod enorm.

— Ce-i cu ochii tăi? mă întrebă Ralph.

— A, m-am uitat prea mult la soare. Intră în casă, Ralph!

Când am dat drumul la duş în baie am început să chiuim, dar chiotele noastre nu prea erau convingătoare — nici măcar când am dat drumul la apa rece.

În timp ce ne uscam la ventilatorul cu aer cald, m-am gândit la o sumedenie de lucruri. Literatura, îmi spuneam, e plină de oameni care se bat cu nişte duşmani crunţi, puternici. Ei pun la bătaie inteligenţa şi forţa lor împotriva tuturor piedicilor, până când înving sau sunt înfrânţi. Eu, însă, nu aveam în faţa mea nici un adversar vizibil. Conflictul se desfăşura în întregime în capul meu, lăsându-mi vânătăi şi răni pe care nu le putea vedea nimeni în afară de mine însumi şi de un psiholog. Era totuşi la fel de dureros.

— Ascultă, Ralph, i-am spus în timp ce ne îmbrăcam, eu duc un război.

— De unul singur? întrebă el.

— Nu te pot amesteca şi pe tine, pentru că e un război personal. De câte ori nu mi-a spus maică-mea: „Nu mânca atâta, Chris, ochii ţi-s mai mari decât stomacul!”

— De un milion de ori mai mari.

— Două milioane. Ei bine, Ralph, parafrazează. Tradu cuvintele astea în felul următor: „Nu mai vedea atâta, Chris, mintea ta e prea mare pentru trupul tău…” E un război între o minte care tânjeşte după nişte lucruri pe care trupul meu nu i le poate da.

— Înţeleg ce vrei să spui când afirmi că-i un război personal, rosti Priory, calm, scuturând din cap. În cazul ăsta, Christopher, sunt şi eu în război.

— Ştiam eu. Mă gândesc că ceilalţi băieţi au să renunţe cu timpul. Dar nu cred că noi doi, Ralph, vom renunţa vreodată. Cred că vom aştepta mereu.

Şedeam în mijlocul terasei superioare, luminată de soare, a casei şi încercam să verificăm nişte probleme pe caietele noastre de exerciţii. Priory nu se putea concentra. Nici eu de altfel. Priory dădu glas gândului pe care eu nu cutezam să-l rostesc:

— Chris, Consiliul pentru astronautica îşi selecţionează cadrele. Nu te poţi prezenta. Trebuie să aştepţi.

— Ştiu.

— Aştepţi din momentul când eşti îndeajuns de matur ca să simţi că îţi îngheaţă stomacul la vederea unei rachete trimise spre Lună, până când ţi se trec toţi anii, şi cu fiecare lună care trece speri că într-o dimineaţă un elicopter albastru va coborî din ceruri, pentru a ateriza pe gazonul tău, şi că din el va ieşi un astronaut elegant care va porni cu pas repejor pe alee şi va suna la poartă.

— Aştepţi elicopterul acela până la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Atunci, în ultima zi a celui de-al douăzecilea an de viaţă, bei şi râzi în hohote, spunând că, zău, tot nu-ţi puneai la inimă treaba asta.

Şedeam amândoi acolo, adânciţi în gânduri.

— Nu vreau s-ajung la o astfel de deziluzie, Chris, urmă Priory. Am cincisprezece ani, întocmai ca şi tine. Dar dacă voi ajunge la vârsta de douăzeci şi unu de ani fără ca un astronaut să sune la poarta casei unde locuiesc, atunci…

— Ştiu, ştiu. Am stat de vorbă cu oameni care-au aşteptat degeaba. Şi dacă o să păţim şi noi la fel, Ralph, ei bine, o să ne îmbătăm amândoi şi pe urmă o să ne angajăm ca hamali la încărcarea vreunui cargou cu destinaţia Europa.

— Ca hamali, îngână Ralph, pălind.

Pe palier se auziră paşi repezi şi catifelaţi — era maică-mea.

— Bună, doamnă! o întâmpinai eu, surâzând.

— Hello. Hello, Ralph.

— Hello, Jhene.

Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani, în ciuda faptului că mă născuse şi mă crescuse, şi a faptului că lucra la Biroul guvernamental de statistică. Era o femeie subţire şi zveltă, veşnic cu zâmbetul pe buze; înţelegeam de ce o iubise atât de mult tata pe când trăia. Să ai un părinte e mai bine decât nici unul.

Priory se ridică în picioare. Bietul de el, fusese crescut într-un institut de pediatrie!

Jhene se apropie de Ralph şi-i atinse faţa cu mâna, spunându-i:

— Arăţi prost. Ce-i cu tine?

— Nimic, absolut nimic, răspunse Ralph, izbutind să surâdă.

Jhene n-avea nevoie de vreun îndemn.

— Poţi rămâne la noi peste noapte, Priory, îi spuse. Te vrem printre noi. Nu-i aşa, Chris?

— Bineînţeles.

— M-aş întoarce la institut, spuse Ralph, cam cu jumătate de glas, pe cât mi s-a părut. Dar fiindcă mă rugaţi, şi fiindcă Chris are nevoie de ajutor pentru lecţia de semantică de mâine, o să rămân şi-o să-l ajut.

— Eşti foarte generos, îi spusei.

— Dar mai întâi, am de făcut câteva comisioane. Mă întorc într-o oră.

După plecarea lui Ralph, maică-mea mă privi cu atenţie, apoi îşi trecu degetele prin părul meu, cu un gest delicat.

— Se întâmplă ceva, Chris.

Inima mea refuza să se destăinuie. Aştepta. În cele din urmă deschisei gura, dar Jhene continuă să vorbească:

— Se întâmplă ceva, undeva. Azi am primit la birou două telefoane. Unul de la profesorul tău, iar celălalt de la… nu pot spune de la cine. Nu vreau să spun nimic, până nu se întâmplă…

Inima mea începu din nou să vorbească, încet şi cu aprindere:

— Atunci nu-mi spune nimic, Jhene. Telefoanele alea…

Jhene îmi prinse mina între palmele-i calde şi catifelate şi-mi spuse, privindu-mă ţintă:

— Eşti atât de tânăr, Chris! Îngrozitor de tânăr!

Nu i-am răspuns.

— Nu ţi-ai cunoscut niciodată tatăl, urmă ea cu ochii strălucitori. Aş fi vrut să-l cunoşti. Ştii ce era, Chris?

— Da. Lucra într-un laborator de chimie, mai tot timpul sub pământ, la mare adâncime.

Maică-mea rosti pe un ton ciudat:

— Da, Chris, tatăl tău lucra adânc sub pământ, şi nu vedea niciodată stelele.

Simţeam că-mi urlă inima în piept.

— O, mamă, mamă…

De ani de zile nu-i mai spusesem „mamă”.

A doua zi dimineaţă, când m-am trezit, odaia era plină de soare, dar canapeaua pe care dormise Priory era goală. Am tras cu urechea. Nu l-am auzit bălăcindu-se sub duş, şi nici uscătorul electric nu bâzâia. Priory plecase.

I-am găsit bileţelul prins cu un ac pe uşa glisantă:

„Ne vedem la amiază, la şcoală. Maică-ta m-a rugat să-i fac un comision. A primit azi-dimineaţă un telefon şi mi-a spus că are nevoie de ajutorul meu. Cu bine, Priory”.

Priory să-i facă un comision Jhenei?! Ciudat! Jhene primise un telefon dimineaţa devreme…

M-am întors în odaia mea şi m-am aşezat pe canapea. În timp ce şedeam acolo, am auzit glasurile unor băieţi care mă strigau de pe terenul de tenis.

— Hei, Chris! Ai întârziat!

Mi-am scos capul pe fereastră.

— Vin acum.

— Nu, Chris.

Era maică-mea. Avea un glas liniştit şi cam straniu. M-am întors spre ea: stătea în spatele meu, chiar în pragul uşii, cu faţa palidă, trasă, marcată de suferinţă.

— Nu, Chris, repetă ea, încet. Spune-le să se ducă singuri, fără tine, azi.

Băieţii continuau, cred, să facă gălăgie afară, dar eu nu-i auzeam. Eram atent doar la mine şi la maică-mea, firavă, palidă şi sfioasă, în pragul odăii mele. Undeva departe, vibratoarele meteorologice începură să bâzâie şi să geamă.

M-am întors încet la fereastră şi m-am uitat în jos, la băieţi. Erau trei şi priveau în sus, cu gurile pe jumătate deschise într-un fel de zâmbet şi cu aparatele de semantică în mâinile lor butucănoase.

— Ascultă, începu unul dintre ei — era Sidney.

— Îmi pare rău, Sid. Îmi pare rău, băieţi. Duceţi-vă fără mine. Nu pot veni azi. Ne vedem mai târziu, da?

— Salve, Chris!

— Da’ ce, eşti bolnav?

— Nu, dar… Duceţi-vă fără mine, băieţi. Ne vedem mai târziu.

Simţeam că mi se opresc vorbele în gât. M-am întors cu spatele la feţele lor întrebătoare, aţintite în sus, şi m-am uitat la uşă: maică-mea nu mai era acolo. Coborâse în tăcere scările. I-am auzit pe băieţi depărtându-se, fără prea mult zgomot, spre staţie.

În loc să iau liftul, am coborât încet scările.

— Unde-i Ralph, Jhene? o întrebai pe maică-mea.

Deşi se prefăcea că-i absorbită de pieptănarea lungului ei păr bălai cu un pieptene vibrator, îmi răspunse:

— L-am expediat. Nu voiam să fie şi el aici în dimineaţa asta.

— De ce nu m-am dus azi la şcoală şi-am rămas acasă, Jhene?

— Te rog să nu mă întrebi, Chris.

Înainte de a mai putea spune ceva, am auzit un vuiet în aer. Răzbea chiar prin pereţii insonorizaţi ai casei, ca o săgeată de muzică scânteietoare şi mă făcea să vibrez.

Am tras aer în piept. Teama, nesiguranţa şi îndoiala se spulberară numaidecât.

În clipa când am auzit sunetul acela, m-am gândit la Ralph Priory. O, Ralph, dac-ai putea să fii şi tu aici! Nu-mi venea nici mie să cred că-i adevărat. Nu-mi venea a crede că aud aievea nota aceea, deşi o auzeam cu întreaga mea fiinţă, cu trupul şi cu sufletul, nu doar cu urechile.

Sunetul se auzea acum mai aproape. Mi-era teamă să nu se depărteze. Dar nu se depărta, ci dimpotrivă, scăzând în intensitate, coborî în vecinătatea casei noastre, într-un vârtej de petale mari de lumină şi umbră; am ştiut atunci că era un elicopter de culoarea cerului. Încetă să mai huruie, iar în tăcerea aşternută, maică-mea se aplecă înainte, încordată, lăsând din mână piaptănul şi ţinându-şi răsuflarea.

În aceeaşi tăcere, am auzit nişte paşi grei pe rampa de jos. Nişte paşi pe care-i aşteptasem îndelungă vreme. Nişte paşi pe care mă temeam că n-o să-i aud niciodată.

Cineva atinse soneria.

Şi am ştiut atunci cine era.

Dar singurul gând ce mi-a trecut prin minte a fost: „Mă, Ralph, ce naiba ţi-a venit să pleci tocmai acum, când se-ntâmplă toate astea? Ce ţi-a venit?”

Omul arăta de parcă s-ar fi născut cu uniforma aceea pe el: îi era lipită pe trup ca un al doilea strat de piele, o piele de culoarea sării, smălţată ici-colo cu câte un punctişor sau o linioară albastră. O uniformă cât se poate de simplă şi totuşi perfectă, în spatele căreia stătea întreaga forţă musculară a Universului.

Numele lui era Trent. Vorbea pe un ton hotărât, într-un fel firesc, mergând drept la subiect.

Eu stăteam acolo, nemişcat, iar maică-mea stătea în celălalt capăt al încăperii, arătând ca o fetiţă speriată. Stăteam şi ascultam. Îmi amintesc doar câteva frânturi din conversaţia lor:

— …Gradele supreme, IQ. Percepţia A-l, curiozitatea triplu-A. Entuziasmul e necesar pentru durata lungă a învăţământului, opt ani…

— Da, domnule.

— …Discuţii cu profesorii de semantică şi psihologie…

— Da, domnule.

— …Şi nu uita, domnule Christopher…

Domnule Christopher!

— …Şi nu uita, domnule Christopher, că nu trebuie să ştie nimeni că ai fost selecţionat de către Consiliul pentru astronautica.

— Nimeni?

— Mama şi profesorul dumitale ştiu, desigur. Dar nimeni altcineva nu trebuie să afle. S-a înţeles?

— Da, domnule.

Trent zâmbi liniştit, stând acolo, cu mâinile-i mari pe şolduri.

— Îţi vine să întrebi de ce, nu-i aşa? De ce nu trebuie să le spui prietenilor dumitale? O să-ţi explic. E o formă de protecţie psihologică. Noi selecţionăm în fiecare an circa zece mii de tineri din miliardele care alcătuiesc populaţia globului. Din cei zece mii vor ieşi, cu opt ani mai târziu, trei mii de cosmonauţi de diferite specialităţi. Ceilalţi trebuie să se întoarcă în sânul societăţii. N-au reuşit, dar nu are rost ca lumea să ştie asta. În general, sunt eliminaţi încă în primele şase luni, dacă e cazul să fie eliminaţi. Şi e greu să te întorci şi să-ţi înfrunţi prietenii, spunându-le că n-ai fost în stare să treci examenul la cea mai importantă profesie din lume. Iată de ce ne străduim să facem mai uşoară întoarcerea. Mai e însă şi un alt motiv. Tot unul psihologic. O jumătate din farmecul copilăriei îl constituie sentimentul superiorităţii asupra altor copii, gândul că eşti mai tare decât ei într-un fel sau altul. Interzicându-ţi să le spui camarazilor dumitale, noi îţi luăm o jumătate din plăcerea prilejuită de primirea în rândurile astronauţilor. În felul acesta ştim limpede dacă ai dorit să zbori în spaţiu din motive frivole, sau de dragul zborurilor spaţiale. Dacă îţi alegi această carieră împins de înfumurare eşti pierdut. Dacă o alegi pentru că nu poţi altfel, eşti fericit.

Şi, întorcându-şi capul spre maică-mea, îi spuse:

— Îţi mulţumesc, doamnă Christopher.

— O întrebare, domnule, îi spusei eu. Am un prieten. Ralph Priory. Locuieşte la un institut de pediatrie…

— Nu-ţi pot spune, fireşte, cum e cotat, dar e pe lista noastră, îmi răspunse Trent. E prietenul dumitale? Fireşte, ai vrea să fii cu el. O să-i verific dosarul. E la un institut, spui? Asta nu e bine. Dar o să vedem…

— Dacă aţi vrea! Mulţumesc.

— Vino sâmbătă la cinci după-amiază să mă vezi la rachetodrom, domnule Christopher. Până atunci, tăcere!

Ieşi, salutându-ne. Dispăru apoi în cer cu elicopterul.

Maică-mea veni repede lângă mine si-mi şopti: O, Chris, Chris!

Am rămas multă vreme îmbrăţişaţi, vorbind în şoaptă — ea îmi tot spunea ce bine o să fie pentru amândoi, dar mai ales pentru mine, ce cinste era — la fel ca pe vremuri, când oamenii posteau, şi făceau jurăminte, şi se duceau la biserică, şi tăceau, şi se rugau să fie vrednici de credinţa lor, trăind aidoma călugărilor şi preoţilor multor religii, în locuri depărtate, de unde se întorceau apoi în lume, pentru a duce o viaţă exemplară şi pentru a propovădui credinţa. Acum era la fel, dar într-o anumită privinţă acesta era un cin mult mai important, iar eu urma să fac parte din el; şi chiar dacă nu voi mai fi fiul ei, voi fi al întregii lumi, voi fi tot ceea ce îşi dorise tatăl meu să fie, dar nu apucase sau nu avusese norocul să devină…

— Aşa e, aşa e! şoptii eu. Îţi făgăduiesc că o să… Apoi adăugai, stăpânindu-mă: Dar spune-mi, Jhene, cum… cum o să-i comunicăm lui Ralph? Ce facem cu el?

— Îi spui că pleci, atâta tot, Chris. Foarte simplu. Nu-i spui mai mult decât atât. O să înţeleagă.

— Bine, Jhene, dar tu…

— Da, o să mă simt singură, Chris, îmi tăie ea vorba surâzând cu blândeţe. Dar o să am munca mea, şi-o să-l am pe Ralph.

— Vrei să spui că…

— Îl iau de la institut. O să locuiască aici, după plecarea ta. Asta voiai să-ţi spun, nu-i aşa, Chris?

Am dat din cap cu o senzaţie ciudată, parcă eram paralizat tot.

— Da, asta am vrut să-mi spui.

— O să fie un fiu bun. Aproape la fel de bun ca tine, Chris.

— O să fie straşnic!

I-am spus lui Ralph Priory că plec în Europa, ca să învăţ timp de un an într-o şcoală de acolo şi că maică-mea doreşte ca el să locuiască la noi, până la întoarcerea mea. I-am spus toate astea repede, cu un glas precipitat, de parcă mi-ar fi ars limba. Iar când am terminat, Ralph veni la mine şi-mi scutură mâna, apoi o sărută pe maică-mea pe obraz şi spuse:

— Voi fi mândru, foarte mândru.

În chip ciudat, Ralph nu mai întrebă nimic, nici despre motivele plecării, nici despre destinaţia ei, nici despre durata absenţei mele. Singurul lucru pe care-l putu spune, fu:

— Ne-am distrat grozav, nu-i aşa?

Şi nu mai scoase o vorbă, ca şi cum n-ar fi avut curajul să spună mai mult.

Era vineri seară, după un concert dat în amfiteatrul din centrul oraşului, şi ne întorceam toţi trei acasă — eu, Priory şi Jhene — râzând.

Nu-mi făcusem bagajul. Priory îmi atrase atenţia asupra acestui lucru, în treacăt, fără să insiste. Eu, însă, n-aveam nevoie să-mi fac bagajul, căci toate nevoile mele personale aveau să-mi fie asigurate de altcineva, în următorii opt ani.

Profesorul meu de semantică mă chemă la telefon, ca să-mi ureze noapte bună.

Apoi ne-am dus la culcare. Înainte de a adormi, m-am tot gândit că fusese ultima noapte petrecută cu Jhene şi cu Ralph. Da, chiar ultima.

Şi nu eram decât un băiat de cincisprezece ani!

Apoi, pe întuneric, chiar înainte să adorm, Priory se răsuci încet pe canapeaua lui şi, întorcându-şi spre mine fata solemnă, îmi şopti:

— Chris…

Tăcere.

— Chris, eşti încă treaz?

Era ca un ecou stins.

— Da.

— Tu nu mai aştepţi, nu-i aşa, Chris?

Înţelegeam ce vrea să spună. Nu-i puteam răspunde. I-am spus:

— Sunt groaznic de obosit, Ralph.

Se trase înapoi, se culcă la loc şi-mi şopti:

— Aşa m-am gândit, că tu nu mai aştepţi. E grozav, Chris! E grozav!

Şi întinzând mâna spre mine, mă ciupi de braţ, uşor.

Pe urmă, am adormit amândoi.

Era sâmbătă dimineaţă. Băieţii zbierau pe-afară; glasurile lor umpleau ceaţa matinală. L-am auzit pe moş Wickard deschizând gaura de ventilaţie şi scoţându-şi afară arma cu gloanţe paralizante.

— Tăceţi! strigă bătrânul către băieţi, dar nu părea supărat.

Era tabietul lui de sâmbătă dimineaţă. Îi auzeam pe băieţi chicotind.

Priory se trezi şi mă întrebă:

— Chris, să le spun că astăzi nu te duci cu ei?

— Nu le spune nimic!

Jhene se depărta de uşă, merse la fereastră şi, aplecându-se, strigă — părul bălai îi părea prins într-o bentiţă de ceaţă:

— Hei, băieţi, Ralph şi Chris coboară numaidecât!

— Ce-nseamnă asta, Jhene? exclamai eu.

Jhene se apropie de noi şi ne spuse:

— O să vă petreceţi sâmbăta întocmai aşa cum vi-o petreceaţi de obicei, adică împreună cu ceilalţi.

— Mă gândisem să stau cu tine, Jhene.

— Ce fel de sărbătoare ar mai fi, acum?

Jhene ne servi micul dejun, apoi ne sărută pe obraji şi ne împinse afară pe uşă, drept în braţele băieţilor.

— Băieţi, azi nu mergem la rachetodrom.

— De ce să nu mergem, Chris?

Pe feţele lor se citea o adâncă nedumerire. Era pentru prima oară că nu voiam să merg cu ei acolo.

— Glumeşti, Chris!

— Sigur că glumeşte.

— Ba nu glumeşte deloc, spuse Priory. Vorbeşte cât se poate de serios. Şi nici eu nu vreau să merg. Mergem în fiecare sâmbătă. Devine ceva obositor. Las’ că mergem săptămâna viitoare.

— Păi…

Deşi era limpede că sunt nemulţumiţi, nu se duseră singuri: fără noi nu mai era, cică, nici o plăcere.

— La naiba, o să mergem săptămâna viitoare! Sigur că da. Ce-ai de gând, Chris?

Le-am spus ce aveam de gând.

Ne-am petrecut dimineaţa jucând nişte jocuri la care renunţasem de multă vreme, apoi ne-am fâţâit într-un vagonet pe nişte linii vechi şi ruginite de cale ferată, ne-am plimbat într-o pădurice din afara orăşelului, am fotografiat nişte păsări, am înotat, iar în tot acest timp eu mă gândeam la un singur lucru: că e ultima zi.

Am făcut tot ce făceam de obicei sâmbătă — toate prostiile — şi nimeni în afară de Ralph nu ştia că eu voi pleca. Ora cinci se apropia din ce în ce. La patru, le-am spus „la revedere” băieţilor.

— De ce aşa devreme, Chris? Ce faci astă-seară?

— Treceţi pe la mine la opt, le răspunsei. Mergem să vedem noul film cu Sally Gibberts.

— Fain!

Eu şi Ralph ne-am dus acasă.

Maică-mea nu era acolo, dar îşi lăsase o parte din fiinţa ei, zâmbetul, glasul şi cuvintele, imprimate pe o rolă de audio-film pe patul meu; am luat rola, am vârât-o în aparat şi am proiectat filmul pe perete — părul bălai, faţa albă şi cuvintele ei rostite cu o voce potolită:

„Nu-mi plac despărţirile, Chris. M-am dus la laborator pentru o lucrare suplimentară. Noroc. Toată dragostea! Când te voi revedea, vei fi un bărbat”.

Asta era tot. Priory aştepta afară, în timp ce eu urmăream filmul — de patru ori mi l-am pus. „Nu-mi plac despărţirile, Chris. M-am dus la laborator… Noroc. Toată dragostea…”

Făcusem eu însumi un film în ajun. L-am lăsat în aparatul de proiecţie, unde-l pusesem. Filmul spunea doar „la revedere”.

Priory mă însoţi o jumătate din drum. Nu voiam să-l las să se urce cu mine în vehiculul care avea să mă ducă la rachetodrom. I-am spus, strângându-i mâna cu putere:

— Ne-am distrat bine azi, Ralph.

— Da. Ei, Chris, ne vedem sâmbătă viitoare, ce zici?

— Aş vrea să pot spune „da”.

— Spune „da”, oricum. Sâmbătă viitoare — pădurea, băieţii, rachetele, moş Wickard şi puşca lui…

Am râs amândoi.

— Desigur. Sâmbătă viitoare, devreme. Ai… ai grijă de mama noastră, da, Priory?

— E o întrebare stupidă, nătângule!

— Aşa e.

— Chris!

— Da?

— O s-aştept. Aşa cum ai aşteptat şi tu, deşi acum nu mai trebuie să aştepţi. O s-aştept.

— Poate că n-o s-aştepţi mult, Priory. Sper că nu.

I-am împuns braţul. Mi l-a împuns şi el pe-al meu.

Portiera vagonului se închise. Vehiculul se urni, lăsându-l în urmă pe Priory.

Am coborât la rachetodrom. Până la clădirea administraţiei erau vreo cinci sute de iarzi. Mi-au trebuit parcă zece ani ca să-i străbat.

— Data viitoare când te voi vedea, vei fi un bărbat…

— Să nu spui nimănui…

— O s-aştept, Chris…

Vorbele astea îmi clocoteau în inimă, nu voiau să iasă de acolo, iar ochii mi-erau împăienjeniţi.

M-am gândit la visele mele. Cu racheta spre Lună. Nu va mai fi doar o parte din mine, o parte a visului meu. Voi fi eu însumi o parte din acest vis.

Umblând aşa, mă simţeam mic, mic de tot.

Racheta spre Londra tocmai îşi lua zborul, în cursa de după-amiază, în vreme ce eu coboram pe rampă spre birouri. Rampa vibra, făcându-mi inima să se înfioare.

Începusem să mă maturizez, îngrozitor de repede.

M-am uitat la rachetă, până când cineva pocni din călcâie, salutându-mă în grabă:

— C. M. Christopher?

— Da, domnule, îngăimai eu. La datorie, domnule.

— Pe aici, Christopher. Pe poarta aceea. Pe poarta aceea, şi dincolo de gard…

De gardul acela, de care ne lipeam feţele, şi de care rămâneam agăţaţi, sub vântul din ce în ce mai cald, uitând cine suntem şi de unde venim, pentru că visam cine am putea fi şi unde am putea ajunge…

Gardul acela, unde stătuseră nişte băieţi cărora le plăcea să fie băieţi, şi care locuiau într-un orăşel ce le era drag, după cum le erau dragi şi şcoala, şi fotbalul, şi părinţii…

Nişte băieţi care, în fiece oră, în fiece zi, în fiece săptămână se gândeau la flăcări şi la stele şi la gardul înapoia căruia adăstau… Nişte băieţi care iubeau mai presus de orice rachetele…

Mamă, Ralph, o să ne revedem! O să mă întorc!

Mamă!

Ralph!

Şi trecui dincolo de gard.

Ray Bradbury