Micul Cantemir și cireșul

Puiul de vulpe pe care micul Cantemir îl primi în dar de la nevasta frumoasă a pădurarului nu ştia să vorbească. Era spre sfârşitul iernii. Nici până la mijlocul lui aprilie el nu reuşi să înveţe vreun cuvânt. Micul Cantemir îşi spuse, că, probabil, acesta este adevărul despre vulpi, deşi el nu văzuse vreo vulpe mută. E drept, băiatul nu văzuse până în această primăvară niciun fel de vulpe. Dar în cărţile pe care le citise, vulpile vorbeau româneşte şi erau atât de viclene, încât reuşeau să înşele cu uşurinţă corbi, urşi şi alte vietăţi, ba chiar şi oameni. Oamenii câştigau întotdeauna; cu toate acestea, vulpile continuau să-i înşele în alte poveşti. Iată un amănunt la care micul Cantemir nu se opri.
,,Vulpile, îşi spunea el, au alte obligaţii. Cred că numai cele foarte înţelepte ajung să vorbească şi nu tocmai una foarte înţeleaptă s-o fi lăsat prinsă de nevasta pădurarului. Sau poate abia spre bătrâneţe reuşesc şi ele să îndruge vreo vorbă, două, iar pentru asta trebuie multă răbdare". Puiul adus în traista vărgată cu roşu, verde, negru semăna cu un căţel. Botul însă se ascuţea mereu, iar ochii străluceau atât de puternic, încât micul Cantemir se gândi să-l folosească noaptea în loc de lanternă. De când îşi dorea el o lanternă care să nu semene cu o lanternă!

Într-o seară, după căderea întunericului, micul Cantemir ieşi din casă cu gând să mai dea o raită pe la culcuşul puiului de vulpe. Nu era lună. O singură stea, departe, cea mai de sus. Puiul de vulpe dormea în cuşca verde a câinelui Bob. În jurul gâtului avea o cureluşă subţire, prinsă cu o sfoară de belciugul uşii. Câinele Bob lipsea, fusese trimis la ţară, la bunici, era cam bolnav, trebuia să schimbe puricii şi să facă o cură de aer.

Nu era frig, era o primăvară începută bine. Abia apucă băiatul să facă trei paşi şi întunericul se pierdu treptat în lumina unui soare de lapte, ascuns privirilor. Această lumină făcu nepreţuite pietrele drumului şi gardurile se legănau moi şi acoperişurile caselor cântau stins şi se uneau între ele ca nişte valuri inofensive, iar pământul pe care călca băiatul deveni atât de elastic, încât fiecare pas era un zbor şi o cădere încetinită, şi se auzeau fluiere de os, fluiere de fag, fluiere de soc şi un cimpoi cu foalele din piele de drac şi multe clopote de aramă fierbinte şi clopote de argint îngheţate. Prin nouri de sare şi ger ajungea muzica aceasta în urechile băiatului, sunete reci şi misterioase, ecoul celor mai adânci depărtări.

Acum băiatul se afla sub cireşul de lângă poarta grădinii şi văzu cum, începând de la vârful vârfului, cireşul se acoperă cu brumă albă. Dar frig nu se simţea. Iar bruma se întindea stăruitoare, fără lăcomie, de neînlăturat însă şi, ajunsă la poale, se întoarse cu altă putere spre vîrf, cuprindea mereu mai groasă creangă cu creangă. Băiatul alergă câţiva paşi înapoi. Muzica ce aţi ascultat-o cu el se desfăcu în acorduri lungi de orgă, şi întorcând capul, micul Cantemir zări în stânga, acolo unde era Polul Nord, un cub de gheaţă verde, mult mai limpede ca apa. La o măsută de sticlă, cu picioare de aur, răsucite la capetele de jos, Andersen, cu faţa lui prelungă şi bună, scria poveşti, în timp ce foaia de hârtie acoperită cu rune negre era luminată de un sfeşnic cu flacără rece. Lângă el se afla orga de sticlă la care cânta o laponă mică, mică. Degetele ei pluteau pe clape, uşoare ca aburul aurorei boreale; avea plete negre şi breton retezat chiar deasupra sprâncenelor;

- Hei, băiete, spuse deodată cireşul.

Micul Cantemir vru să răspundă că acum e ocupat, l-ar interesa mai degrabă lumea nouă pe care o văzuse şi ar fi dat orice să-şi poată trece mâna pe luciul părului de lac al micii lapone. Dar când se întoarse, limba lui, parcă tăiată, nu-l mai asculta şi nu mai voi să-l ajute la făcutul cuvintelor.

In faţa lui, bruma groasă, care acoperise în întregime coroana cireşului, se desfăcea în milioane de stele, milioane de artificii aprinse odată cu un singur chibrit. Iar fiecare stea se făcu o floare albă şi în fiecare floare albă se topi un sunet rece, tot mai stins, ultimul sunet de orgă.

-- Băiete, spuse încă odată cireşul. Nu te mira de nimic: începe, vezi bine, am înflorit. Asta se întâmplă în fiecare an. N-ar fi mare lucru. Dar acum e altceva. Ia aminte: începe; mai bine zis a început. Eşti dintre cei norocoşi. Cere-mi numaidecât ce ai de cerut! Repede. Trebuie să plec la consiliu...

Limba micului Cantemir se dezmorţi. Cuvintele se îngrămădiră atît de multe în gura lui, că primele douăzeci şi nouă ieşiră împreună. Se auzi un fel de mmmcccaabbbunddiiiiirunsttualllmeooo, cît se poate de de caraghios. Cu toată graba lui, cireşul dădu drumul unui râs aşezat, de grosimea zidului cetăţii Crăciuna.

Băiatul se pomeni băgat până la gât într-un morman de floare albă, floare obişnuită de cireş. .

-- Băiete, băiete, îşi tot sălta umerii grei bătrânul cireş, cum ai auzit că ai de luat ceva, ţi-a venit graiul cât ai zice peşte. Ia spune: peşte!

-- Peşte, spuse el.

-- Ia spune de-a-ndăratelea, să văd, ştii ?

-- Etşep, zise într-o suflare băiatul.  

-- Bravo, bravo, băiete! N-ar fi rău să înveţi limba asta şi de la coadă la cap (pentru ca s-o ştii mai bine de la cap la coadă, cum se cuvine), poate ai să ajungi poet.

-- Eu vreau să mă fac inginer, zise micul Cantemir.

-- Am spus poate, făcu cireşul. Nu e obligatoriu; dar cine te crede? Slăbiciunea...

-- Sunt şi slabi? se miră băiatul.

-- Când nu iau untură de peşte...

Cireşul îşi scoase o rădăcină lungă, noduroasă şi se scărpină în creştet. Micul Cantemir reuşi să-şi elibereze o mână. De altfel nu stătea rău, era ca în pilota de puf, minus îndemnul mătuşilor sale: „Închide ochii şi dormi". Ca şi cum s-ar putea dormi şi fără să închizi ochii! ,,Scărpinatul ăsta nu-mi spune nimic, gândi micul Cantemir. Aş avea chef, moşule, nu ştiu de ce, să presar bile de rulment pe treptele scării şi să calci tu pe una şi să vezi cum ajungi jos. Am aşa un chef...

Pentru vârsta lui, acest băiat citise atât de mult,  încât îi trecuse odată prin cap să se lase chiar de şcoală, fiindcă ştia destule. Hotărâse însă, în cele din urmă, s-o termine şi încă primul! În definitiv, tot o începuse.

Şi nu era singurul.

„Te-aş face să întârzii la consiliu, moşule. Consiliu, frumos cuvânt, până acum n-am observat asta. Consiliu seamănă cu Pompiliu. Anton... ştie toată clasa că aşa îl cheamă pe Pompiliu. Dar consiliu şi mai cum?!? UiIisnoc! Uilipmop! Ce fac? Nu cumva am devenit poet şi va trebui să iau untură de peşte? "

Acest din urmă gând îl îngrozi pe micul Cantemir şi el strigă:

-- Nu!

-- Nu ştiu ce-ai vrut să spui cu acest nu, zise cireşul, dar eu sunt foarte grăbit. Rămâne cum ne-am înţeles. Mă întorc. Eu sunt un cireş de onoare, un cuvint de-al meu contează mult.

-- Un cuvânt sau o cireaşă ? întrebă micul Cantemir.

-- Un cuvânt sau o cireaşă totuna-i, ce te bagi în vorba celor mari, nu vezi că eşti abia un copil? Ce-i obiceiul ăsta ? Ia vezi că mă supăr rău de tot!

„Mi-ar trebui nişte bile nu mai mari ca mazărea", gîndi băiatul.

Cireşul se scutură din vârf până la rădăcină. Nu căzură flori. Ar mai fi vrut băiatul să audă muzica ciudată pe care o ascultase. Vine acum spre el? Nu ce auzea, acum era poate ecoul ecoului ei rătăcit -- poţi şti? - pe drumul norilor vineţi sau al norilor portocalii, pe drumul apelor, pe drumul de ceaţă, ocolind fiecare stea odată, iar luceferii de două ori şi Calea Laptelui întreagă.

Şi nimic din ce aţi văzut până acum.

Acolo unde se uita băieţaşul, se vedea prin lumina soarelui de lapte cuşca verde a câinelui Bob, dar câinele Bob visa acum pisici negre şi speriate, visa în odihna lui de la ţară un ciolan cu măduvă proaspătă, niciun concurent, şi mai visa o prietenă sinceră şi înţelegătoare, cu botul alb şi urechile mici, abia pătată pe şale cu galben şi cenuşiu, cu labe moi şi ochi candizi. În locul câinelui Bob, la umbra casei lui, stătea acum puiul de vulpe adus de Maria cea frumoasă, stăpâna pădurii şi a pădurarului. Puiul de vulpe dormea. Şi el visa. Ziua şi noaptea strigau în el străbunii trăiţi în păduri şi morţi acolo, umblând în libertate şi călcând după pofta inimii lumea jivinelor, iarna, vara, toamna, primăvara, cântând la lună şi făcând ospeţe şi nunţi lungi în poieni ascunse pe veci străinilor, în bucurie şi desfătare, da, aceşti străbuni strigau din depărtarea sîngelui şi puiul de vulpe îi auzea cu sângele, cu ochii, cu şira spinării, cu măruntaiele, iar în dinţii lui ascuţiţi chemarea străbunilor trimitea fulgere scurte şi dureroase.

Dar el tăcea, bea lapte dulce de vacă blândă şi se îmblânzea mereu şi se linguşea sub mâna omului, torcea ca pisicile şi se zbenguia ca iezii, iar omul îi dădea crezare.

-- Am plecat, zise cireşul. Ţine minte, băiete, ţine minte...

-- Ia şi asta, strigă băiatul. Mi-e prea cald.

-- Ai dreptate, spuse cireşul. Era să uit.

Sprinten ca un acrobat, cireşul se aplecă, în jurul lui se iscă un vînt slab şi băiatul se mişca acum în voie, numai mirosul florii de cireş plutea stăruitor.

Din "Intâmplari din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiță
Cap2