Nu mai stiu exact in ce deceniu ceausist se difuza la radio o emisiune numita "Teatru radiofonic". Nu pot spune ca ascultam cu regularitate aceasta emisiune, insa uneori se mai nimerea sa dau peste cate o piesa de teatru si chiar sa am rabdarea s-o urmaresc pana la sfarsit. Imi aduc acum aminte de una dintre ele, in care era vorba despre un acrobat, un artist al mersului pe sarma intre doua cladiri foarte inalte. Omul refuza sa fie asigurat in vreun fel; isi risca pur si simplu viata de fiecare data, dar, cum se zice azi, era viata lui si facea ce dorea cu ea.
La un moment dat, a inceput sa se antreneze pentru o aventura extraordinara, nemai auzita si nemai vazuta. Anume, parcurgerea distantei dintre cele doua cladiri, la inaltimea obisnuita, dar fara nicio sarma. Ei bine, cum se antrena el? Intai de toate a inceput sa foloseasca sarme din ce in ce mai subtiri. Daca la inceput mergea pe un adevarat odgon, dupa niste luni de zile a ajuns sa mearga pe o sarma cat atza dentara de groasa. Urmatorul pas a fost sa puna piciorul pe sarma putin mai lateral, ca sa zic asa, prin urmare sarma nu-i mai trecea pe mijlocul talpii, ci mai spre degetul mic (respectiv catre cel mare la celalalt picior). Tot antrenandu-se, a ajuns sa calce pe sarma aia aproape fara s-o atinga cu talpile, contactul facandu-se undeva in extremitatea lateralelor. Si, in stadiul acesta, omul nostru a inceput sa-i explice unui amic de-al lui ca in curand va urma pasul decisiv, cand va pune piciorul foarte, foarte aproape de sarma, dar in afara ei.
La un moment dat, a inceput sa se antreneze pentru o aventura extraordinara, nemai auzita si nemai vazuta. Anume, parcurgerea distantei dintre cele doua cladiri, la inaltimea obisnuita, dar fara nicio sarma. Ei bine, cum se antrena el? Intai de toate a inceput sa foloseasca sarme din ce in ce mai subtiri. Daca la inceput mergea pe un adevarat odgon, dupa niste luni de zile a ajuns sa mearga pe o sarma cat atza dentara de groasa. Urmatorul pas a fost sa puna piciorul pe sarma putin mai lateral, ca sa zic asa, prin urmare sarma nu-i mai trecea pe mijlocul talpii, ci mai spre degetul mic (respectiv catre cel mare la celalalt picior). Tot antrenandu-se, a ajuns sa calce pe sarma aia aproape fara s-o atinga cu talpile, contactul facandu-se undeva in extremitatea lateralelor. Si, in stadiul acesta, omul nostru a inceput sa-i explice unui amic de-al lui ca in curand va urma pasul decisiv, cand va pune piciorul foarte, foarte aproape de sarma, dar in afara ei.
Nu stiu cum s-a terminat piesa, dar idea asta cu pasitul alaturi numai un pic, un pic de tot, mi se pare geniala.
Ce mai exemplu de infinit!
RăspundețiȘtergereCaci asta e: distanta dintre sarma si locul "numai un pic" de langa sarma, e infinita...
ca si distanta dintre viata de-aici si viata "numai un pic" de dincolo...
hihihi
Frumos spus.
RăspundețiȘtergere