Mofturile corecților politic

Una din marile găselniţe ale românilor alfabetizați este aia care spune că poveştile noastre sunt pline de violenţă, cruzime etc. Exemplul cel mai frapant care se livrează în cursul discuţiilor este cel al morţii lupului din "Capra cu trei iezi", care lup cade într-o groapă plină cu jăratec, unde este mistuit de flăcări. Cei care comentează astfel de chestii par a nu-şi aminti întâmplările asemănătoare petrecute în cărţi ale copilăriei scrise în ţările „civilizate”. Iată, spre exemplu, pagina în care Mark Twain descrie moartea lui Joe Indianul, în cartea pentru copii „Aventurile lui Tom Sawyer”:

Vestea se răspândi ca fulgerul şi  vreo  douăsprezece  bărci  încărcate  cu  oameni porniră  îndată spre  peştera  lui  McDougal,  iar  vaporaşul  ticsit  de  lume,  îl urmă peste puţin. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecătorul Thatcher.

Când fu descuiată uşa, o privelişte înfiorătoare se desprinse din penumbra văgăunii. Joe Indianul zăcea întins pe jos, mort, cu faţa aproape de crăpătura uşii - ca şi cum ochii lui ar fi fost aţintiţi până în ultima clipă asupra luminii şi voioşiei vieţii de afară. Tom era mişcat, căci ştia din proprie experienţă cât trebuie să fi suferit ticălosul acela. Îi era milă şi totodată îl năpădi un simţământ de uşurare şi de siguranţă, care îl făcea să-şi dea seama abia acum cât de mare fusese povara spaimei ce-i apăsa sufletul, din ziua în care îşi ridicase glasul împotriva fiorosului bandit.

Pumnalul lui Joe Indianul zăcea în apropiere, cu lama frântă în două. O parte din grinda  cea mare, de temelie, a uşii fusese făcută aşchii-aşchii, cioplită  până  în  partea  cealaltă,  cu migăloasă  trudă—zadarnică trudă, deoarece  stânca  muntelui  alcătuia, dincolo de grindă, un prag de cremene, în care cuţitul neputincios se frânsese. Dar chiar să nu fi existat acel obstacol de piatră, şi tot zadarnică i-ar fi fost truda, căci Joe Indianul nu s-ar fi putut strecura pe sub uşă, măcar de-ar fi tăiat grindă în întregime - şi asta o  ştia  prea  bine.  Aşa că  nu  crestase  lemnul  decât  ca  să  facă  ceva,  ca  să-i treacă timpul,  timpul apăsător, şi să-şi ocupe cu ceva mintea chinuită.  

De obicei, la intrarea peşterii se găseau cel puţin cinci-şase capete de lumânări  lăsate înfipte în crăpăturile peretelui de turiştii care plecau; acum nu se vedea nici unul. Captivul le culesese pe toate şi le mâncase. Se străduise să prindă şi lilieci, şi prinsese câţiva, pe care-i mâncase în întregime, nelăsând decât ghearele. Nenorocitul murise de  foame. Aproape de el se afla o stalagmită, înălţată încetul cu încetul, de-a lungul veacurilor, de picurul unei stalactite de deasupra ei. Captivul retezase vârful stalagmitei şi pe ciotul ei aşezase o piatră în care scobise o adâncitură, ca să prindă stropul nepreţuit  ce  cădea  o  dată  la  douăzeci  de minute,  cu regularitatea  oarbă  a  unui  mecanism  de ceasornic;  o  linguriţă  în  douăzeci  şi patru  de ore. Picătura cădea pe  vremea  când piramidele abia se înălţau, când  era  asediată Troia,  când  se  puneau  temeliile  Romei, când Isus era răstignit pe cruce,  când  William Cuceritorul  întemeia  imperiul  britanic, cădea  pe  când Columb  rătăcea  pe întinsul mărilor şi  pe  când  lumea  abia  auzise  de măcelul de la Lexington. Mai cade şi acum şi va mai cădea când toate faptele povestite mai sus vor fi pogorât în după-amiaza istoriei, în penumbra tradiţiei şi se vor fi topit în noaptea fără de sfârşit a uitării. Oare picătura aceea de apă a căzut cu răbdare timp de cinci  mii  de  ani, ca să astâmpere odată  şi  odată,  la  nevoie, setea  unei  biete  fiinţe  omeneşti ? Şi oare ce-i va mai fi dat să facă timp de zece mii de ani de acum încolo? Dar asta nu are nicio însemnătate. Mulţi ani s-au  scurs  de  când  nefericitul metis  a cioplit piatra ca să prindă în scobitura ei nepreţuitul strop de apă, dar turistul care vine să  vadă  minunile din peştera lui McDougal priveşte  şi  azi  încă  îndelung,  cu  uimire, tulburătoarea  piatră şi  stropul  de  apă  ce  picură  pe  îndelete.  "Ceaşca  lui  Joe  Indianul" este cel mai minunat lucru pe care-l poţi vedea, dintre toate minunăţiile peşterii. Cu ea nu se poate măsura nici măcar "Palatul lui Aladin".

Oricine se poate întreba de ce ar fi faza asta mai puţin îngrozitoare decât cea cu lupul. După mine e mult mai îngrozitoare, pentru că la Twain e vorba de un om, fie el şi indian. În afară de asta, lupul cade în foc şi arde de viu - chestie de câteva minute, câtă vreme dincoace este descrisă pe îndelete agonia întinsă pe multe, multe zile a unui om, în aşa fel încât numai unui individ total lipsit de suflet nu i s-ar face milă.
P.S Eu știu răspunsul pe care îl au în mânecă acești comentatori: „dacă americanii scriu povești violente și crude, nu înseamnă că așa trebuie să scriem și noi”. Foarte corect, numai că nu de aia am adus aici pagina lui Twain ci ca să exemplific faptul că și americanii (dar și angolezii, rușii, birmanezii etc) au scris și scriu despre bine și rău, care sunt cărămizile din care se construiește orice fel de literatură, inclusiv aia pentru copii. Bine și rău care pot lua forme de natură să le producă frisoane alfabetizaților cu fițe. De la ei a pornit flagelul corectitudinii politice, concept cu efecte la fel de grave asupra creierelor copiilor noștri precum comunismul.