Cărți pentru copii

Din cauza nemernicului de computer, a tabletelor lui Steve Jobs, a Internetului, a tuturor device-urilor gadgeturilor şi celorlaltor simulacre de viaţă reală, nu mai am posibilitatea de a face exact acele cadouri la care mă pricepeam: cărţile. Oh şi cât de mult îmi plăcea să merg la ziua cuiva, ori să pun sub brad cărţi alese cu grijă, care să fie citite cu interes şi nu puse pe un raft plin de mileuri şi bibelouri pentru a se îngălbeni acolo.
Când Maria era mică - mică, mă gândeam cu emoție la anii care urmau să vină, când fetiţa mea va începe să citească şi eu îi voi alege cărţi numai una şi una. Îmi făceam planuri, umblam prin librării şi prin anticariate ca să găsesc cărţile copilăriei mele, am strâns ca un hârciog, în timp, cam tot ce ar fi putut-o ajuta pe Maria să îşi construiască un univers al ei, plin de frumuseţe şi fantezie. Mă gândisem şi ce trebuie să evit, ca nu cumva, citind ea cărţile astea, să ajungă, peste ani, ca mine şi să plângă după copilăria pierdută.
Dar vai, iată-mă azi posesor al unui munte de cărţi pe care Maria nu le deschide niciodată. Mai și citeşte, ce-i drept, dar cu totul altceva: Ursuleţul Paddington, Pongwiffy, Vrăjitoarele lui Roald Dahl (cel cu Tales of the Unexpected), Araminta Nalucila şi alte chestii de care în general nu am auzit. Slavă Domnului că le citeşte, singura problema e că nu ştiu ce scrie în ele. Şi sunt puţin îngrijorat - nu pentru ce scrie acolo ci pentru ce nu scrie. Mi-e teamă că anumite valori sunt ocolite cu bună ştiinţă: de exemplu, dragostea faţă de natură, ori interesul pentru istorie. Cred că trebuie să citesc şi eu cărţile alea. Chiar mă gândesc să încep cu Araminta Nalucila - seria Paddington nu cred să aibă probleme, primul volum e din 1958.
Dar, la urma urmei, poate că bat câmpii. Nu exclud nici varianta asta. Ştiu de când eram de 15 ani că ăştia care au sărit de 40 nu mai înţeleg nimic.