Manele

Am mers anul trecut la o sindrofie, cu familia, la o prietenă de-a soţiei - Laura, care are un băieţel căruia îi sărbătoreşte întotdeauna ziua de naştere undeva la o casă cu curte. Am fost de multe ori acolo şi eu, cel puţin, m-am simţit bine, înconjurat de mâncăruri sârbeşti şi ascultând muzică sârbească. Doar băutura era scoţiană, ceea ce iarăşi mi-a convenit. Numai că, de data asta, a apărut şi un tip din aia care nu-mi plac mie.
Omul venise într-un grup de câţiva băieţi care fuseseră invitaţi de-a valma. Şi, după ce a băut suficient, s-a apucat să pună un CD pe care-l avea la el şi care - zicea - conţine cea mai tare muzică din câte s-au pomenit. Bun, până la urmă a reuşit să pună CD-ul şi mi-a fost dat să aud şi eu muzica aia. Manele, desigur, nu era nimic altceva decât cele mai sinistre manele. Aşa că am proferat ceva chestii şi am ieşit. Ei bine, tipul m-a auzit şi a ieşit după mine. L-am măsurat puţin din priviri şi mi-am zis că nu ar avea multe şanse dacă ar sări la mine. Dar tipul nu pentru aşa ceva ieşise, ci pentru a-mi spune că sunt depăşit, că aia e muzică adevărată, că el o ascultă mereu şi că face toate lucrurile astea pentru că el e tânăr. Aha, mi-am spus, deci ăsta era mesajul. Tipul era tânăr, deci eu eram un bătrân retrograd, care nu pricepe evoluţia muzicii de la Bach la manele. A mai zis câteva chestii din acelaşi registru, după care s-a băgat înapoi la manelele lui. Eu unul am rămas în stradă până am apreciat că s-a isprăvit cu discul ăla, după care m-am introdus şi eu. Într-adevăr, se auzea din nou sârbească, aşa că m-am pus pe înfulecat pljeskavica şi pe băut whisky.