Pomenirea

Saptamana trecuta, la pomenirea de un an pentru mama, cum stateam eu in biserica rezemat de un zid si asteptam sa inceapa slujba, m-am trezit cu tanti Florica langa mine. Mi-a zis ca pomenirea se face abia dupa liturghie, ca ea a uitat, cand am vorbit la telefon, sa-mi spuna sa vin mai tarziu, ca e Sfantul Ion si se face liturghie etc. Ii tot dadea cu treaba asta asa ca eu, cu perversitatea care ma caracterizeaza, am inceput sa ma arat foarte nemultumit ca nu mi-a spus, ca eu trebuie sa plec la Timisoara, ca liturghia se termina la 12 si afara ninge si ca daca stiam alta era socoteala (care-o fi fost aia, habar nu am).

Am mai facut si tot felul de figuri, am mers inainte si inapoi, ca sa subliniez marea nemultumire pe care mi-a provocat-o aflarea vestii si ca sa inteleaga precis tanti Florica proportiile dezastrului pe care l-a provocat. Apoi, biata femeie a dat-o pe partea unde se pricepe cel mai bine: "lasa mama, ca-i bine, a vrut Dumnezeu sa te mai tina in biserica, si-asa n-ai mai intrat de cand erai copil". I-am spus cam asa: "am intrat duminica de duminica dupa 89, numai ca am fost la Manastire, nu aici". Cum insa o tinea pe-a ei, m-am grabit sa schimb vorba. Am intrebat-o daca poate sa ma lamureasca intr-o chestiune, anume cine ii mai pomeneste pe cei care au murit acum 500 de ani, ca aproape nimeni nu mai stie cine au fost stra-stra-stra-...-stra bunicii lui. Eu de exemplu habar n-am cine au fost strabunicii mei din partea lui tata. "Pe astia ii pomeneste Dumnezeu", mi-a zis tanti Florica. "N-ai vazut cum zice popa? Il pomeneste pe fiecare cu tot neamul lui cel adormit". Si atunci, fara nicio explicatie, mi-a venit in minte gandul cel rau: "te pomeni ca-i pomeneste si pe maimutoii din care ne tragem..." Sincer sa fiu, nu mi-a convenit deloc acest gand. Eu nu cred in teoria lui Darwin, sunt adeptul creationismului, doar ca nu sunt neaparat de acord cu facerea lui Adam din lut si a Evei din coasta lui Adam. Inclin sa cred ca totul a fost candva creat, dar nu stiu cum si nu-mi bat capul sa aflu, pentru ca stiu ca n-am nicio sansa. Totusi, gandul ala m-a deranjat.

Mai tarziu, s-a intamplat inca ceva, de-a dreptul sinistru. Era spre sfarsitul slujbei si ma apropiasem de mesele pe care stateau insirate colivele. Eram multi acolo, fiecare cu cosul lui, cu pachete, sticle de vin, fructe si ce-o mai fi fost. In fata mea era un rand de babe din cele pe care le vezi mereu daca intri in biserica. Doua dintre ele mi-au atras atentia in mod deosebit. Erau atat de zbarcite, scofalcite, descarnate si pamantii, incat nu am putut sa nu ma gandesc la niste mumii. Nu stiu ce tot aveau sa-si spuna, dar se aplecau mereu una catre cealalta, aproape atingandu-si fruntile. Si atunci, tot asa, fara niciun preaviz, mi-a venit in minte un gand ca dintr-o mlastina: "ce-ar fi ca babele astea doua sa inceapa sa se sarute?" Oh, ce cumplit! Mi-am ridicat ochii spre crucea din varful iconostasului si am stat asa pana aproape de sfarsit, doar sa nu le mai vad pe babele alea si sa nu ma mai strabata ganduri ca cele dinainte.

Sunt sigur ca cei priceputi la treburi de genul asta, cum ar fi tanti Florica, o sa-mi explice ca acolo a fost vorba de diavolul in persoana, care, nemultumit ca eu m-am dus la biserica si am respectat randuielile cu pomenirea pentru mama, s-a apucat sa-mi trimita ganduri ca acelea. Eu unul nu stiu daca e asa sau nu. Ce stiu insa, e ca niciodata pana atunci nu am mai avut astfel de imagini, cu toate ca am vazut poate sute de babe clevetitoare conversandu-se, cu sau fara lumanari in maini. Si ce mai stiu cu siguranta e ca de cele mai multe ori cand am mers la biserica, in anii mei sinaieni, impreuna cu Luminita, intram prieteni si, la iesire, ne certam.