Mama - o proză a lui Dimitrie Anghel

Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cât de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău. In fața mării, unde am stat privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăşte linia curbă a mării, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer te-a adus, desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visând uneori, au coborît paşii tăi, de bună seamă. Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, a trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta... 

Neputința

Am fost la vechiul apartament de pe strada București - primul apartament în care am locuit după ce m-am mutat la Timișoara. Acolo am văzut pentru întâia oara zâmbetul Mariei - incredibilul zâmbet al bebelușului, cel care e bucurie pură, fericire, dăruire necondiționată. Acolo am trăit cei mai frumoși ani - cei în care aveam copil mic, în care pregăteam seară de seară vănița și spălam mica piele de înger, anii în care devenisem expert la înfășat și la plimbat cu căruciorul, la răzuit morcovi pentru supă, la preparat ceaiul și, mai târziu, la inventat povești cu animale.

Alaptarea

Mama, tata si cu mine.
Cele mai vechi amintiri, din camera asta le am.

O poezie care a venit pe cand intindeam mana sa iau o gutuie

O spaima

Ingerul travestit in demon

semanand cu un demon travestit in inger

a intins brusc mana catre inima mea.

Tata, tu esti acolo, ai state vechi, il cunosti.

Pune o vorba buna, aranjeaza lucrurile,

Te rog, nu-l lasa sa ma ia!  

Mama, tu care viata fara sa clipesti ti-ai fi dat

pentru copilul tau, Dumnezeul tau

da-ti moartea la schimb pentru mine, te rog, nu mai astepta!

Ingerul rau, semanand cu un demon bun

si-a intins aripa cu miros de pucioasa catre sufletul meu.

Oh, cine din lumea aceasta sau din cealalta

mai poate face pentru mine ceva?

Niste poze aparute din adancuri

Maine foarte devreme plec spre Timisoara, drept pentru care in seara asta a trebuit sa-mi fac, cum se zice, bagajul. Cautand eu anumite hartii de care am nevoie, am dat peste o cutie de lemn, destul de mica, plina cu tot felul de lucrusoare din alea care starnesc nostalgia - poze, scrisorele, insigne etc. Printre ele, un mic album fotografic, cu copertele imbracate intr-un material asemanator cu panza de sac, dar avand o tesatura cu mult mai fina. Lipit pe el, un ciobanas facut din placaj si vopsit, cam cum erau diversele figurine pe care le decupam la traforaj pe cand eram pionier. Inauntru.....

Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.

Cum am devenit hot de biciclete (9)

Conflictul dintre tata şi Ponor era mai vechi decât mine. Incă din anii 50, tata, sosit la Sinaia ca tânăr medic stagiar, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia medicului Casei Regale, Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. 

Busea și oracolul

Zilele astea mi-am mutat niște calabalâc într-un loc unde să nu deranjeze pe nimeni. Cu prilejul ăsta, am descoperit două caiete de-ale mamei, din cele pe care aveau elevii obiceiul să le împrumute colegilor și prietenilor ca să scrie câte ceva în ele. Mai târziu am avut și eu așa ceva - pe vremea mea unui astfel de caiet i se zicea oracol. 

Cele două caiete sunt din 1943 și 1944, când mama avea, așadar, 11 - 12 ani. Pe ultima pagină din primul caiet, găsesc niște rânduri scrise de bunica mea maternă, căreia cunoscuții îi spuneau Valea - de la Valeria. Eu și mama îi ziceam Busea, chiar nu mai știu de unde și până unde. Uite ce i-a scris Busea lui mama:

Ademenitoarele primejdii

Mă văd mergând, aproape adolescent, pe aleea cea mare din parcul Sinaii, cu pas întins şi cu sufletul plin de ceva nedesluşit, ceva care-mi dădea încredere că aş putea face orice lucru, cât de nebunesc. Lângă mine îl văd pe Nicu, cel mai bun prieten al meu, călcând apăsat, cu hotărâre, parcă emanând prin toţi porii forţa de nestăvilit a vieţii care-i clocotea în piept. „Sunt gata, sunt pregătit, numai să se ivească ocazia şi chiar în clipa aceea voi trece la acţiune” - spunea el fără cuvinte. Mergeam năvalnic, spre întâlniri neprevăzute, îi ceream lumii să ţină cont de prezenţa noastră, să vină la întâlnire, pentru că de data asta nu mai era de glumă - eram NOI, cei cu care nu se putea nimeni măsura, cei care aveam să învingem.

Cum am devenit hot de biciclete (2)

In dormitor, mai era patul cel mare, în care dormeau părinţii mei, un dulap masiv şi misterios şi o bibliotecă. Pe jos, un covor de un albastru spălăcit, cu un model simetric oarecare şi înzestrat, pe două dintre laturi, cu franjuri. Franjurile nu erau un simplu ornament, ci o parte fundamentală a covorului. Trebuiau periate cu o grijă deosebită, nu doar fiindcă printre ele se puteau ascunde firimituri de pâine şi, implicit, gândaci flămânzi, dar era esenţial să rămână paralele şi orientate perpendicular pe latura covorului. Mult mai târziu, aveam să înţeleg că orientarea franjurilor era păstrată cu atâta grijă tocmai pentru ca, la cel mai mic deranj produs de cineva, acela să poată fi acuzat de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de munca mamei. Acuzele nu erau violente, se rezumau la oftaturi cu subânţeles. Deoarece obiceiul descălţatului la intrare era interzis în casa noastră, datorită prostului său gust, caracteristic “ţopârlanilor”, oricine trecea pe la noi ajungea să tulbure, cumva, ordinea desăvârşită a franjurilor. Mama nu spunea nimic, dar, după ce invitaţii plecau, arbora o anumită expresie, ofta ca o regină, după care îngenunchea şi aranja zecile de franjuri unul câte unul.

Intrebări naive

Există un site (simpatie.ro), pe care se înscriu o mulţime de doamne, domnişoare şi domni care-şi aleg nick-uri de genul yubyreata, giubilan şi altele tot atât de fermecătoare, apoi îşi anunţă intenţia de a cunoaşte persoane de sex opus între anumite vârste, de exemplu între 19 şi 36 de ani. Persoanele respective pun şi poze cât mai elocvente, în aşa fel încât cei interesaţi să-şi poată face o idee cât mai exactă asupra calităţilor pe care le deţin ele. Mă întâlnesc uneori cu site-ul asta, din cauză că umblu pe anumite forumuri care au parteneriate cu el. De câte ori întru pe aceste forumuri, mă întâmpina una din pozele celor care caută parteneri şi mai mereu, cu prilejul asta, îmi amintesc de mama.

Floarea Timpului

Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:

Dark side

Mă întreb dacă „Dark side of the moon” este sau nu cel mai bun album al tuturor timpurilor. Nu ştiu de ce mi-a venit aşa, brusc, din străfunduri, gândul la Pink Floyd.
Când eram pe la vreo 15 ani, ascultam Europa liberă în fiecare duminică, mai precis emisiunea lui Radu Theodoru „Metronom - by request”. Aveam muzica mea, îmi plăceau anumite trupe, anumite piese etc.
Într-o zi, a trecut pe la noi un unchi din Bucureşti, al cărui nume nu l-am ştiut niciodată, dar căruia îi spuneam Nimbus. Habar nu am de la ce i se trăgea, dar asta era porecla lui. 

Cel mai mare scriitor din lume

28 ianuarie 1881 - ziua în care a murit cel mai mare scriitor din istorie - Feodor Mihailovici Dostoievski. Îmi aduc aminte cum o întrebam pe mama, pe vremea când,ca orice copil de 7 - 8 ani, eram pasionat de clasamente: „Cine a fost cel mai mare scriitor din lume, Dostoievski sau Shakespeare?” Eu țineam cu englezul, nici nu mai știu de ce, dar mama mi-a zis: „eeeei, greu de spus, dar cred că Dostoievski”. Au trecut anii și am ajuns și eu la concluzia ei. Ba chiar mi-am făcut idol în viață din Mîșkin, personajul principal din romanul „Idiotul”.

În cinstea celui mai mare scriitor din lume, urc aici o povestire de-a lui,intitulată „O întâmplare penibilă”. Oh, ce povestire... nu cumva s-o ratați!

O carte crudă

La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.

Surpriza din cartea lui Cioran

Când eram copil, îmi era o frică teribilă de păianjeni. Îmi amintesc că odată am scăpat o bilă sub pat și, când m-am aplecat să mă uit după ea, am zărit un păianjen monstruos, mult mai mare decât cei obișnuiți, care stătea nemișcat exact acolo unde podeaua se unea cu peretele. N-aveam lanternă, am încercat să luminez cu un chibrit, dar degeaba. Al naibii păianjen nu se mișca deloc, doar aștepta să bag eu mâna după bilă, ca să se repeadă și să mă muște. M-am sucit, m-am învârtit, dar nu mai puteam să fac nimic altceva. Mă gândeam că dacă monstrul stă acolo unde e, aș putea să găsesc un obiect lung, pe care să-l împing sub pat ca să-l strivesc. Așa că din minut în minut mă tot uitam: acolo era, nemișcat, în așteptare. Dacă ar fi plecat, ar fi fost terifiant, pentru că m-aș fi gândit tot timpul că s-a ascuns foarte bine, așteptând noaptea ca să iasă și să mă atace. Dar el stătea bine-merci acolo unde îl văzusem.

Clara și Răzvan

Una dintre poveştile de groază care mi-au înspăimântat copilăria era legată de o anume Clara, care locuia, împreună cu Răzvan - soţul ei, la parterul casei din strada Pompieri. Oamenii aceia erau tare ciudaţi. Răzvan fusese militar, se vedea asta după întreaga lui ţinută: şapcă de nazist, pantaloni cu vipuşcă, veston cu nasturi argintii, cizme gri până sub genunchi, mănuşi negre. Un ochi îi era acoperit, ca la piraţi. Avea o motocicletă cu ataş cu care pleca zilnic undeva, n-am aflat niciodată unde. Când se întorcea, intra în casă şi nu mai ieşea de-acolo până a doua zi. Spre seară însă, de cele mai multe ori o bătea pe Clara. Nu ştiu ce-i făcea, dar uneori o auzeam urlând că lupii la lună. Lovituri nu se puteau desluşi, aşa că nu ştiam de ce urlă. Poate îi strângea degetele cu uşa, ori o ardea cu ţigara... n-am idee, cert e că femeia urla de parcă ar fi fost un animal din pădurea primordială. 

Prin hublou

Oare nu este cu adevărat uimitor că fiecare casă în care am trăit este vie în amintirea mea, de parcă aș locui în continuare acolo și, dacă aș vrea, tot ce aș avea de făcut ar fi să scot cheia din buzunar și să intru așa cum am făcut-o de atâtea mii de ori? Știu și acum fiecare ungher din apartamentul unde am stat cu toții, pe strada Carpați, înghesuiți în două camere: mama, tata, Babaca și cu mine. E suficient să închid ochii și să-mi imaginez că parcurg, ca într-un joc pe computer, spațiile care pe atunci mi se păreau uriașe, ca să văd fiecare obiect așezat acolo unde l-am lăsat: rafturile încropite de Babaca în „vestiar”, farfuriile cu motive țărănești puse de tata pe pereții sufrageriei, covorul cu modele albăstrii și franjuri care trebuiau să fie mereu curățate și pieptănate...

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Prajiturile nefacute ale mamei

Inainte de a muri, mama avea obiceiul sa zica, din cand in cand, lucruri de genul: "cand o sa ma fac bine, sa vezi ce prajituri bune o sa-i fac eu Mariei". Ori noi stiam cu totii ca boala ei este ireversibila si ca nu o sa se mai vindece. Dar ce puteam sa facem - incuviintam si spuneam ca abia asteptam momentul acela. 

Ma gandesc uneori, cu spaima, ca ma aflu si eu in situatia asta. Si eu imi spun, mereu, ca o sa-mi revin din marasm, din depresie, din sentimentul acut al lipsei oricarui sens. "Ei, o sa treaca si asta, cum au trecut atatea" - imi zic. Dar in acelasi timp, celalalt, fratele meu geaman interior, parca se aude susurand: "asta nu mai trece".