In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Mai tarziu, in anii studentiei, cand am locuit la Marga, in apartamentul ei de trei camere, ea pleca intotdeauna inaintea mea, ca sa ajunga la birou, iar eu continuam sa trandavesc. Auzeam, dincolo,  tocurile care izbeau tandru si ferm in parchet, indreptandu-se catre bucatarie si recunosteam momentele dupa felul pasilor, dupa intervalele mai lungi sau mai scurte dintre ei: "acum pune ibricul, acum aprinde o tigara, acum imi scrie un bilet"... Asteptam ghemuit sub patura, pana cand bocanitul se muta in preajma usii de plecare - "acum isi pune pardesiul si fularul in culorile toamnei, acum deschide usa - gata, a iesit, incuie si o ia pe scari in jos".

Au trecut anii, m-am casatorit si bocanitul tocurilor s-a mutat la Sinaia. In diminetile duminicilor de toamna, ascuns sub plapuma de unde tocmai iesise Luminita, ascultam pasul ei moale, cautand pantofii pe care ii duceam mereu la cizmarie ca sa li se puna "flecuri", intuiam momentul in care pielea lor se freca fin de pielea piciorului, apoi stiam exact unde se duc - la baie, la bucatarie, apoi la masa din sufragerie, unde se bea cafeaua. Incepeam sa fac ochi, ma intindeam si prelungeam momentul pana cand Luminita, de dincolo, ma striga: "Hai, Raul, ca e trecut de noua" si asta insemna ca daca nu ma ridic din pat o sa intarziem la biserica.

A mai trecut un sfert din viata mea si destinul m-a dus catre a doua casnicie, la Timisoara. Acolo bocanitul a incetat, stateam intr-o garsoniera, nu aveam camera cealalta, cand unul dintre noi dormea celalalt mergea pe varfuri, ca sa nu-i strice somnul. Apoi ne-am mutat in doua camere si a venit Maria. Lili statea acasa in vreme ce eu plecam la lucru. Abia dupa cativa ani, cand ne-am mutat din nou si Maria era deja mare, a aparut si bocanitul tocurilor, dar nu in camera cealalta, ci in dormitor, unde tineam toate hainele in dulapuri inalte pana la tavan.

Acum, in diminetile germane, ma trezesc primul, cobor la bucatarie si pun de cafea, apoi intru la Maria si o trezesc "hai, fetita scumpa, e ora 7". Pana fierbe apa, pregatesc cele doua mici tartine pentru scoala, tai in opt felii marul care tine doctorul departe, apoi imi torn cafeaua, ma asez la masuta mea din sufragerie si astept. Lili coboara si ea, in papuci, o aud cum bate fiecare treapta cu talpa, se duce la aparatul ei de facut espresso, ia cana si iese in curte sa se bucure de aerul proaspat. Si intre timp, dincolo, in dormitorul Mariei, se aude fosnetul cearceafurilor, tarsaitul papuceilor, apoi susurul apei la baie, pe urma foiala din fata dulapului de haine si, in sfarsit, bocanitul toculetelor pe parchet, tot mai vesel, tot mai aproape, amintindu-mi fara gres ca nimic in lumea aceasta nu trece cu adevarat, pentru totdeauna.