Am făcut eforturi să improvizăm
un Crăciun '43 cât mai autentic cu putinţă. Ba chiar plantasem un pin într‑o
veche ladă de muniţii...
PROPAGANDA SOVIETICĂ ÎN PRIMA LINIE
În domeniul propagandei, ruşii dădeau dovada de un
extraordinar spirit inventiv. Uneori ne înşirau nişte minciuni atât de
gogonate încât niciun om normal nu le‑ar fi înghiţit, dar noi nu mai eram
oameni normali şi chiar şiretlicurile cusute în mod evident cu aţă albă — sau
ar trebui să spun cusute cu aţă roşie? — îşi făceau efectul. Ele stârneau în
noi fermentul îndoielii şi al urii, ne adânceau starea de deprimare, astfel
încât autorii lor culegeau roade bogate.
Şi nici nu mai pomenesc de oamenii
care treceau de partea cealaltă sau se lăsau prinşi de bunăvoie, uneori cu
întreaga unitate, cu subofiţeri cu tot. Aceştia totuşi încă puteau fi număraţi
cu uşurinţă. În ceea ce ne privea aproape pe toţi, disciplina prusacă şi
propaganda lui Goebbels despre grozăviile „paradisului sovietelor" ne
ţineau laţul în jurul gâtului. Chiar şi fără asta, ultimele rămăşiţe ale
bunului‑simţ ne‑ar fi reamintit — ţinând seama de felul în care armatele
germane pustiiseră U.R.S.S. — că ruşii ar fi trebuit să fie al naibii de
cumsecade pentru a ne primi cu braţele deschise, aşa cum ne promiteau oratorii
lor.
Ceea ce vreau să spun în primul
rând este că propaganda sovietică avea un efect paralizant asupra oamenilor,
care preferau să se abţină să dezerteze. Îi lăsa cu mintea răvăşită, inaptă
pentru orice raţionament sănătos.
De altfel, erau atât de binevoitori
încât găseau argumente şoc. Degeaba ne tot spuneam că era vorba pur şi simplu
de propagandă - era, în orice caz, o propagandă bine fundamentată: aveau
„dovezile" lor.
Iată un exemplu, difuzat de zeci de
megafoane:
— Camarazi nemţi! Alăturaţi‑vă prietenilor
voştri sovietici! De ce să degeraţi în tranşeele voastre? Veţi găsi la noi casă
şi masă. Fete drăguţe şi devotate vor veghea să nu vă lipsească nimic. Veţi
primi raţii de trei ori mai mari decât cele pe care naziştii catadicsesc să vi
le dea! Caporalul Freiburg va veni acum, din nou, la acest microfon, să vă
confirme adevărul spuselor noastre. Se află la noi de doi ani. A vizitat toate
lagărele noastre pentru prizonierii de război şi a avut posibilitatea să constate
că nu seamănă cu nimic din ceea ce îşi închipuie lumea în mod obişnuit.
Lagărele noastre sunt instalate în mari hoteluri sau în mari tabere de vacanţă,
şi nici o cameră nu este ocupată de mai mult de două perechi deodată: doi
bărbaţi şi două femei. Dar iată‑l pe caporalul Freiburg, care va vorbi el
însuşi despre traiul său în Rusia Sovietică...
În acel moment alt glas turui vesel:
— Salut, camarazi din Regimentul 27
blindate. Aici caporalul Jürgens Freiburg, din regimentul 369 grenadieri.
M‑am năseut la 20 mai 1916 la Leipzig şi locuiam la nr. 7, pe Adlerstrasse, la
Dresda. Am căzut prizonier la ruşi în august 1941 şi de atunci trăiesc mai bine
decât am trăit vreodată în Germania. Am vizitat aproape toate lagărele din Rusia şi pot afirma că fiecare om are tot ce‑şi
poate dori...
Timp de un ceas bun, descrise acel
Eden în care trăia, între altele, meniul pe o săptămână, meniu care cuprindea
bunătăţi precum caviarul, friptura de porc, de gâscă şi de porumbel, încât ne
lăsa gura apă doar auzindu‑le numele.
Într‑o seară au ridicat un uriaş
ecran de cinema pe parapetul tranşeei lor,
şi au proiectat pentru noi un film care ne‑a tabolnăvit sau ne‑a lăsat
pe jumătate nebuni.
Doi soldaţi germani fuseseră
prinşi. Am intrat, în urma lor, în încăperi frumoase unde aşteptau mese uriaşe
încărcate cu merinde, filmate în prim plan şi din toate unghiurile posibile.
Mulţi dintre noi salivau şi mestecau în gol fără să‑şi dea seama, şi cred că
dacă proiecţia ar fi durat mai mult, întregul Regiment 27 blindate s‑ar fi năpustit
la asaltul ecranului.
Scena următoare se petrecea într‑o
încăpere luxoasă dominată de prezenţa unui pat mare în mijloc. O fată drăguţă
se dezbrăca încet în faţa unul infanterist neamţ. Îşi dădea jos veşmânt după
veşmânt, unduind şi răsucindu‑se cu graţie înaintea soldatului. Când a ajuns
complet goală i‑a dezbrăcat pe soldat şi apoi a urmat o şedinţă de pornografie
a cărei perversitate ar putea fi cu greu egalată. O tăcere înăbuşită plutea
peste tranşeele germane. Mulţi oftau sau scoteau în mod inconştient sunete
ciudate. Era, în acelaşi timp, ceva îngrozitor şi demn de milă.
— Bravo, Ivan, bravo! Pune iar
aceeaşi chestie! Bis! Bis!
Toată tranşeea urla şi aplauda în
cadenţă.
Apoi difuzoarele bubuiră şi toţi
tăcură.
— Camarazi! Nu vă lăsaţi ucişi pentru
o cauză care nu‑i a voastră! Să vină SS‑iştii şi eroii de salon ai lui Goering,
care trăiesc pe picior mare în ţările ocupate, să lupte în locul vostru pentru
Hitler şi clica lui! Voi, adevăraţii veterani ai armatei germane, meritaţi mai
mult decât josnicia asta. Alăturaţi‑vă nouă, veniţi cu noi! Aceia dintre voi
care vor vrea să se înroleze în Armata Roşie şi să lupte pentru adevăratele lor
drepturi vor fi primiţi în rândurile noastre cu gradul lor actual... Dar pentru
asta trebuie să vină acum! Nu aşteptaţi să fie prea târziu...
Uneori ne demonstrau, la modul
obiectiv şi fără comentarii, în ce fel Hitler îşi încălcase, una după alta,
toate frumoasele sale promisiuni. Alteori un
medic sovietic ne explica cum să simulăm, ba chiar să contractăm într‑adevăr
anumite boli.
— Camarazi, aruncaţi armele şi
veniţi alături de noi! Ar fi absurd să continuaţi să luptaţi. Porcii de nazişti
se folosesc de voi. Nu ştiţi oare că o treime din Wehrmacht o duce ca‑n rai în
ţările ocupate, al patrulea an consecutiv şi mănâncă până când le plesneşte
burdihanul, în vreme ce voi crăpaţi aici de foame şi de frig? Nu ştiţi
că altă treime din Wehrmacht stă liniştită în Germania şi se culcă cu nevestele
şi iubitele voastre, în vreme ce voi înduraţi toate lipsurile cu putinţă în
patria cea marc a camarazilor voştri ruşi?
— Ascultaţi! Ascultaţi asta!
Şi toate căştile nemţilor zburau în
sus, ca să arate acordul nostru plin de entuziasm cu o declaraţie atât
de demnă de crezare.
O întreagă divizie saxonă a
schimbat tabăra, în frunte cu colonelul ei. În sectorul vecin cu al nostru, un
regiment de rezervă originar din Thuringia a trecut în no man's land cu
toţi ofiţerii săi.
De altfel, se întâmpla şi ca
dezertorii ruşi să vină la noi, sau ca prizonierii germani să ajungă în liniile
noastre după ce evadaseră, cum făcusem eu însumi. Bineînţeles, nici vorbă de
mari hoteluri în istorisirile lor, nici de mari tabere de vacanţă. Majoritatea,
exact ca şi mine, văzuseră de toate, fuseseră uneori trataţi omeneşte, alteori
supuşi la chinuri de neînchipuit. În anumite lagăre, ruşii încercaseră într‑adevăr
să realizeze ţelul propagandei lor şi să‑i convertească pe prizonierii de
război la idealurile şi doctrina socialismului. În unele nu făceau nici cel mai
mic efort în acest sens, în vreme ce în altele se arătaseră cu adevărat
sălbatici, adesea însufleţiţi de o dorinţă de răzbunare pe care nu pot găsi în
mine puterea s‑o condamn. De exemplu, felul în care ruşii erau măcelăriţi
atunci când SS‑ul intra în acţiune sfidează orice raţiune, orice descriere şi,
când pentru naziştii învinşi a sunat ora socotelilor, învingătorii atât de
greu încercaţi şi‑au răscumpărat pe pielea lor mulţimea de suferinţe şi de
chinuri. Nu încerc nici să înfrumuseţe anumite tragedii, nici să gasesc scuze
ori explicaţii. Vreau doar să semnalez că nu e greu să aduni dovezi despre ceea
ce a fost numit, printr‑un eufemism, „obiceiurile ruseşti", dar cu acest
fel de dovezi s‑ar putea demonstra că „obiceiurile ruseşti" au existat,
într‑o măsură mai mare sau mai mică, în toate armatele.
Eram uneori martorii unor fapte
care ne lăsau muţi de uimire. În timpul unui atac, de exemplu, câţiva dintre
ultimii noştri „soldaţi" de şaisprezece‑şaptesprezece ani fuseseră luaţi
de ruşi. In aceeaşi dimineaţă i‑au trimis înapoi, după ce le‑au tăiat
pantalonii de la uniformă, astfel încât păreau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi.
Pe spatele unuia dintre ei era
prins cu ace acest mesaj edificator:
Armata Roşie nu luptă împotriva
copiilor. Vi‑i înapoiem pe aceştia pentru a‑i trimite înapoi la mămicile Iar,
care‑i vor putea înţărca mai bine decât noi.
Şi povestea cu bătrânul
subofiţer...
În Compania a 3‑a aveau un subofiţer în vârstă. Într‑o zi,
nenorocitul a primit o telegramă prin care era informat…
(LIPSĂ ÎN ORIGINAL)
Furios şi disperat, bătrânul
subofiţer a dezertat, dar, spre uimirea noastră fără margini, s‑a întors a doua
zi spunându‑ne că permisia pe care şefii lui i‑o refuzaseră îi fusese acordată
personal de comandantul diviziei ruseşti din sectorul de front din faţa
noastră. La început am crezut că‑şi pierduse minţile, dar ne‑a arătat o
scrisoare parafată adresată colonelului nostru şi un set complet de ordine de
permisie ruseşti, completate şi semnate în regulă, pentru cincisprezece zile, fără
să punem la socoteală drumul dus şi întors al trenurilor pe care trebuia să le
ia. Von Barring mi‑a transmis, mai apoi, textul scrisorii adresate colonelului
von Lindenau, Iată‑l:
"Stimate colonele,
Suntem profund surprinşi că treburile merg atât de rău în Armata Germană
încât vă este imposibil să acordaţi o permisie unui biet suborfiţer care a
pierdut totul. Dar Armta Roşie îi dăruieşte prizonierului ei cinsprezece zile
de permisie şi cu aceaeşi ocazie, îl scuteşte de a se întoarce. Ştiu, stimate colonel
von Lindenau, că probabil îl veţi pedepsi pe acel subofiţer pentru a fi
„fraternizat" cu inamicul. Dar aş putea oare să vă sugerez să închideţi
măcar o dată ochii la ce s‑a întâmplat şi să aveţi grijă ca acest nenorocit să
poată pleca într‑adevăr în permisie acasă? Nu este suficient de pedepsit prin
pierderea întregii sale familii, ucisă în timpul acelui bombardament al
Berlinului?
Stepan Konstantinovici Radion
General‑locotenent
Comandant al Diviziei 61 infanterie
din Armata Roşie"
Această scrisoare şi ordinele de
permisie ruseşti au fost înmânate comandantului nostru de divizie, general‑locotenent
von Rechtnagel, astfel încât să hotărască în cazul subofiţerului neamţ care
plecase să ceară o permisie de la ruşi! Timp de câteva zile întreg Regimentul
23 blindate a aşteptat neliniştit verdictul. În fiecare seară, ruşii ne
întrebau prin megafon dacă subofiţerul obţinuse în sfârşit permisia şi de
fiecare dată trebuia să le răspundem că nu. Se încheiaseră rămăşaguri. Cei mai
mulţi dintre noi erau de părere că omul va fi împuşcat. Erau pur şi simplu
obligaţi să‑l pedepsească. Acest deznodământ nu putea fi evitat decât cu
condiţia ca întregul regulament al armatei să fie rescris!
În sfârşit, lucrurile s-au rezolvat:
bătrânul subofiţer obţinuse permisia şi arestul de rigoare timp de trei zile
pentru că‑şi părăsise postul fără ordin, sancţiune ce avea să intre în vigoare
la întoarcerea lui din permisie.
E de la sine înţeles că ruşii aveau
şi alte mijloace, mult mai tari, de a face propagandă. Erau, de exemplu, aşa‑numitele
„transmisiuni radiofonice", care începeau prin parodierea vreunui program
de radio german, adesea grosolană, dar eficace şi uneori spirituală... Era apoi
„concertul ascultătorilor". O voce experimentată de crainic de radio
anunţa suav:
— Şi acum, la cererea multor
ascultători, veţi auzi o primă compoziţie specială pentru instrumente uşoare...
Drept care vreo douăzeci de
mortiere de calibru mic şi de mitraliere făceau bucăţi parapetul tranşeei
noastre, împroşcând‑ne cu pământ şi cu pietre.
— Şi acum, dragi ascultători, iată
o improvizaţie pentru orgile lui Stalin
Şi atunci începea un tumult de
sfârşit de lume, în vreme ce proiectilele‑rachetă ale faimoaselor „orgi"
cădeau peste noi ca ploaia, în tunetul exploziilor asurzitoare.
— Şi ca să terminăm acest festival
în apoteoză, vă ofeerim acum un potpuriu de melodii variate interpretate de
întreaga noastră orchestră simfonică...
Ah, glasul acela ironic, insinuant!
Tot sectorul tremura de spaimă cât
ţinea uraganul care se năpustea peste capetele noastre. Îngrămădiţi pe fundul
tranşeelor, îi supravegheam pe cei de lângă noi, gata să‑i doborâm la primul
semn de nebunie.
În armata germană existau mai multe unităţi de voluntari
ruşi. În afară de celebra divizie de trădători a generalului Vlasov mai aveam
câteva regimente de cazaci ce se dedau la cele mai înspăimântătoare atrocităţi
asupra ruşilor care, în timpul luptei, cădeau din întâmplare în mâinile lor.
Totuşi, unitatea cea mai îngrozitoare dintre toate era un batalion de femei. Harpiile
acelea dezbrăcau prizonierii, îi legau de un pat sau de o masă şi îi excitau
până când ajungeau, vrând‑nevrând, în situaţia să le satisfacă poftele
sexuale. Apoi, în timpul dezmăţului, tăiau penisul victimei şi i‑l îndesau în
gură sau îi zdrobeau testiculele cu ciocanul. Porta a fost martor la o
asemenea scenă şi, în aceeaşi noapte, a doborât şapte dintre bacantele
înspăimântătoare cu puşca lui cu lunetă.
Când ruşii puneau mâna pe vreun
cazac sau pe una dintre Flintenweiber[1], le‑o întorceau cu
vârf şi îndesat.
Cele mai groaznice exemple de
sadism se înmulţeau şi câştigau teren din aproape în aproape, ca o invazie de
ciuperci otrăvitoare. Erau, de asemenea, mulţi ucraineni înrolaţi în
batalioanele independente SS şi alţii înrolaţi individual în unităţile germane,
cunoscuţi sub numele de „Hiwis", prescurtarea de la Hilfswillige: voluntari.
Cu cât războiul se apropia de sfârşitul inevitabil şi, pentru ei, cu atât mai
înspăimântător, cu atât flăcăii aceştia erau mai sălbatici şi mai greu de
stăpânit. Din calcul sau din convingere pariaseră pe calul care avea să piardă
şi descoperirea târzie a greşelii lor îi transformase cu încetul în fiare turbate.
Bineînţeles, se întâmpla ca unii
dintre aceşti dezertori ruşi, sătui de disciplina nemţească, să încerce să se
întoarcă în armata sovietică. Ce se întâmpla atunci cu ei n‑am reuşit
niciodată să aflăm. Fără îndoială că erau spnâzuraţi pentru înaltă trădare.
Apoi ruşii au pus brusc capăt acestui dute‑vino. Ni i‑au trimis înapoi pe toţi
dezertorii ruşi şi ucraineni, survolând pur şi simplu poziţiile germane şi
aruncându‑i pe nepoftiţi din avion, dar fără paraşută! În buzunarul fiecăruia
se găsea un plic galben, conţinând un „aviz de expediţie" întocmit astfel:
„Circa 174 Poliţie Militară returnează prin prezenţa:
Voluntarul SS Boris Petrovici Turgoiski, născut la Tiflis pe 18 martie 1919,
care a dezertat din Batalionul 18 SS la data de 27 decembrie 1943 la Lebed.
A fost făcut prizonier de Regimentul 12 puşcaşi al Armatei Roşii.
Dezertorul este înapoiat armatei germane prin grija locotenentului
Borovici, pilot al Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii.
PROCES‑VERBAL DE PRIMIRE
Prezentul proces‑verbal constată livrarea în condiţii bunea
dezertorului:
Gradul...
Numele...
Unitatea...
Rugăm a tăia, a completa şi a înapoia acest proces‑verbal celei mai
apropiate unităţi a Armatei Roşii."
Asemenea atrocităţi aveau asupra
moralului nostru efectul unui anestezic. Eu însumi mă simţeam repede copleşit
de resemnarea posacă a camarazilor mei, de încredinţarea lor că eram cu toţii
pierduţi şi că nimic nu mai avea însemnătate din moment ce toţi oamenii, fără
excepţie, nu erau decât nişte animale pline de cruzime.
Căpitanul von Barring s‑a apucat de băut
[1] În traducere literală,
„femeie cu puşcă" (germ.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu