Covorul violet
Băiatul se sculă
înainte de miezul nopţii şi se uită pe fereastră. In pridvor, calul lui de lemn
lepădase căpăstrul şi mânca, plin de lăcomie, ciuperci.
- E-hei, zise băiatul,
paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci
te-ndeşi!
Ciocăni în fereastră
şi calul, speriat, se lipi de perete şi începu să sforăie. Sus, în cer, luna,
bucălată şi pusă pe gâlceava, trăgea de codiţe o stea verde.
- Proasto, să nu te
mai prind că-ţi bagi botul în copca pe care-am facut-o în Dunăre!
Steaua, fiindcă fusese
prinsă asupra faptului, tăcea şi-şi trosnea degetele subţiri şi nevăzute. „Dacă
nu termină cu obiceiul ăsta prost, o să-i rupă luna urechile", se gândi
băiatul. Se ridică în picioare, în pat, smulse scara făcută din câteva frânghii
de lemn, înfiptă în ghiveciul cu muşcate, o potrivi pe perete, se urcă pe ea
şi, printr-o spărtură a tavanului de lemn, scoase din pod patru nuci. Le
sparse, tăvăli miejii prin sare şi-i mancă. Era o noapte de la sfârşitul lui
februarie, liniştită, în casă mirosea uşor a frunză de salcie, iar afară, pe
Dunăre şi în stuf plutea un vânt necunoscut.
- In noaptea asta o să
se întâmple ceva ce n-am mai văzut, se pomeni băiatul vorbind, şi trecu din nou
la fereastră.
Şi, ce să vezi?! Calul
de lemn coborâse din pridvor şi bea apă din copca făcută de lună. „Aoleu, ce-o
să-i tragă luna două picioare în burtă!" Şi-i păru bine c-o să-l audă
icnind de durere. Şi, într-adevăr, în
clipa aceea, văzu cum
luna se schimbă într-o fată îmbrăcată într-un voal lung, care coboară încet
prin văzduh către morile cu aripi de lemn de pe grindul din stânga casei.
„Fugi, vru să-i strige
el calului, fugi, că-ţi taie calea şi-i vai de tine!"
Dar nu putu să spună
nimic. Din copcă ieşise un pitic caraghios, cu şalvari turceşti, cu cizme roşii
şi cu scufie cu ciucuri.
„Mi-l îneacă!" se
sperie băiatul, dar se linişti imediat, fiindcă îşi aduse aminte că un cal de lemn pluteşte foarte
bine pe apă. Piticul făcu două tumbe şi sări în şaua umplută cu iarbă de mare. Apucă
frâul, suci calul şi-i dădu pinteni. Şi calul porni în galop spre grindul unde
stau comorile.
- De ce-ai furat calul
băiatului? îl întrebă luna pe pitic, şi mii de stele, în jurul ei, începură să
se rotească uşor, făcând să se legene stuful din marginea Dunării. Du-te şi
adu-l aici pe băiat. Vreau să-i arăt cel mai frumos lucru, fiindcă el le-a
salvat pe lebede, surorile mele.
Auzind-o, băiatul îşi
trase hainele pe el, încălţă bocancii, îşi puse şapca şi ieşi în pridvor. In
câmpie zăpezile pieriseră, iar pe Dunăre, două turme de capre băteau cu
frunţile în gheaţă. Piticul veni, ţinând calul de căpăstru, şi îngenunche pe
ultima treaptă a scărilor, lângă cele patru luntri pe care le scosese din
adăpost şi le reparase cu o zi înainte bunicul băiatului.
- Domnule, spuse el,
am ordin să mergi cu noi, să-ţi arătăm de unde vine primăvara.
- Sunt gata, spuse
băiatul şi se urcă în şaua sub care ţinea ascunse coperţile abecedarului.
Şi când să pornească,
se opri să întrebe:
- Dar, dumneata,
domnule pitic, cum ai să te ţii de noi?
- Nicio grijă, pot să
mă atârn de coada calului, dar mai bine fac tumbe. Pe unde mă răstorn eu,
creşte iarba. Uite ... şi, azvârlindu-se în mâini, făcu un salt de vreo
douăzeci de metri, şi-n urma lui crescu o
pajişte cu iarbă
fragedă şi cu ghiocei violeţi.
Băiatul râse, apoi
calul lui zbură spre grind şi acolo el se înclină în faţa lunei şi ea-şi
flutură părul blond, lung până la coapse, şi-ntinzând mâna, îl mângâie pe
obraji. Stelele, vreo două mii, sau mai multe, se mişcară, sunându-şi cerceii
de cleşter, şi el se găsi dintr-o dată în mijlocul lor, şi ele începură să
cânte un cântec minunat, şi steaua lui verde, aceea cu care vorbea în fiecare
seară, înainte de culcare, veni şi i se aşeză pe umeri şi-i spuse:
- Tu eşti prietenul
meu, dar nu ştiu cum te cheamă.
-Bănică, răspunse
băiatul, dar nu mai avu timp să-i spună şi altceva, fiindcă luna întinse
braţele şi pomi, în zbor, spre valea cu migdali şi smochini, şi ei toţi
trebuiră s-o urmeze.
Şi pe unde treceau,
gheaţa se rupea, stuful se ridica şi începea să se legene şi de sub frunzele
vechi se deştepta iarba.
Valea cu migdali era
largă - sus, în muchea malului, era un zid de sălcii, dincolo de el o vie
îngropată şi, mai departe, câmpia cu grâu - şi luna, scuturându-şi voalul, făcu
să se întindă o lumină neînchipuită, caldă şi primitoare, şi-i făcu semn lui
Bănică să vină lângă ea. El o privi şi i se păru că ea n-are trup, că e făcută
numai din raze.
-Aici, vorbi ea, în
migdalii şi în smochinii ăştia sunt închise bucuriile primăverii. Eşti primul
om care vede cum le dau drumul să umple câmpiile şi munţii.
Şi, zicând, se apropie
de-un migdal, îl sărută şi trunchiul se desfăcu şi din el, ca dintr-o lădiţă
vrăjită, ieşiră o puzderie de fluturi: albi, roşii, galbeni, care se răspândiră
în lumină, tulburând-o cu aripile ca-ntr-un vis. Şi fiecare migdal arunca în
înălţimi multicolore roţi de fluturi.
Bănică, pe calul lui
de lemn, privea şi râdea şi ochii lui albaştri scânteiau de bucurie.
- Acum, spuse luna, o
să dau drumul păsărilor, şi-şi trecu mâna peste creştetul smochinilor, şi o
mulţime fără seamăn de păsări ţâşni, beată, în văzduh.
Erau atât de multe,
încât stuful se încâlcea sub trecerea lor. Şi toate ciripeau gălăgioase şi
înghiţeau lacome aerul rece, tulburător al nopţii de la Dunăre. Stele şi păsări
şi fluturi, într-un amestec nemaipomenit, se roteau între hotarele văii. Luna,
în picioare pe un dâmb, era cea mai frumoasă dintre toate fetele câte sunt.
- Acum să se dechidă
florile, spuse ea, şi dintr-odată toţi copacii înmuguriră şi crengile se
acoperiră cu flori alb-liliachii prin care începură să umble albinele.
Piticul, care şezuse
tot timpul în apropierea ei, dădu fuga pe mal, aduse două nuiele de salcie.
Luna le luă în mâinile ei şi-l încinse pe Bănică peste şolduri.
- Să creşti înalt şi
cu mijlocul subţire şi să fii mlădios ca salcia primăverii!
- Iţi mulţumesc, zise
băiatul, de-acum înainte am să te salut în fiecare seară de la geamul meu. Şi
dacă o să ai vreodată nevoie de-un cal, poţi să mi-l ceri, ţi-l împrumut fără
să stau pe gânduri. E un cal puternic, mănâncă ciuperci cu ghiotura.
Luna se aplecă, îl
sărută pe frunte şi într-o clipă sui, cu alaiul de stele, în cer, unde e locul
ei. Calul ajunse în pridvor şi băiatul în patul din odaie, iar lângă pat,
Piticul.
- Bănică, îi zise
Piticul, eu sunt de acum în slujba ta.
-Ah, domnule Pitic,
păi să-ţi plătesc simbria. Uite, spuse el, scoţând un pol de aur pe care i-l
dăduse bunică-sa, ţine arvuna. Şi acum eu o să adorm, iar dumneata o să-mi
trimiţi un vis frumos!
- Bine! spuse Piticul
şi suflă uşor peste genele băiatului.
Bănică adormi. Atunci
Piticul se strecură afară din casă, urcă malul, trosnind cu potcoavele de la
cisme prin dâra de gheaţă de sub garduri şi se duse la cârciumă. Aici, lumina
stinsă şi uşa încuiată. Asta-l înfurie. Vreme de patru luni, cât timp ţinuse
iarna, nu pusese un strop de rachiu în gură şi nici acum n-avea noroc.
- Păcat că n-am iarba
fiarelor cu mine, cu un singur fir aş fi făcut să sară toate zăvoarele.
Se uită pe cer,
ferindu-se să de ochii cu Luna, şi, pricepând că mai e mult până la ziuă, se
hotărî să pătrundă înăuntru prin gaura cheii. Târsoaga de barbă îi atârna până
aproape de genunchi. O desfăcu în două, înnodă capetele la spate şi încercă să
se prelingă uşor în odaie. Strecurase capul şi mâinile, dar picioarele nu voiau
să-l asculte. „Cizmele, se gândi el, au botul întors şi e greu să le trag cu
mine". Ieşi în drum, desprinse două cuie din gard şi pironi cizmele în
prag. „Aşa, ca să n-aveţi chef s-o porniţi singure la plimbare şi să mă lăsaţi desculţ!"
La a doua trecere, fierul îi arse tălpile goale - „poate să mi se întâmple
orice pe lume, numai în lanţuri să n-ajung, că tare rece şi neprietenos e
fierul!" - iar când calcă pe podelele spălate cu gaz, lunecă şi se opri în
tejghea. „Bun, zise el, frecându-şi cucuiul, asta aduce noroc" şi scoase
din buzunar polul de aur pe care i-l dăduse Bănică. Polul lumina ca o lampă de
buzunar.
- Ah, lumânare
fermecată! glăsui Piticul şi se caţără pe perete şi citi lista de preţuri.
In schimbul banului cu
care venise putea să bea pe săturate sirop de zmeură, patru degete de rachiu şi
să şi mănânce pe deasupra roşcove si covrigi. „La sirop renunţ, beau izmă
verde".
Luă o sticlă din raft
şi-şi turnă o măsură într-o cupă de argint - din acelea în care piticii adună
rouă de pe flori - şi o dădu peste cap. Sângele-i luă foc şi barba i se deznodă
singură şi i se umflă pe falei ca răvăşită de vânt. „Domnule, se gândi el, bine
ştiu să mai trăiască oamenii!" şi imediat înghiţi a doua măsură. O pulbere
de scântei se răsuci în el şi dincolo de uşă cizmele săriră din piroane şi
începură să ţopăie. Jucau singure şi jucau în draci, şi Piticul începu să râdă
în hohote. Toată chestia îi plăcea la nebunie. Smulse tingirea pusă pe aragaz
cu fundul în sus şi începu s-o bată cu degetele, mărunt şi repede. Şi cizmele
săltau acum până la streaşină şi se izbeau în tocuri şi potcoavele ţăcăneau.
- Călcaţi-vă una pe
alta pe bot, să se înmoaie pielea şi intraţi aici.
-După zece minute de
trântă şi tăvăleală, ciubotele zburară înăuntru pe gaura cheii, şi pintenii cu
rozetă se desprinseră de la tureatcă şi se agăţară de gleznele Piticului.
-Aşa, încălţările mele
scumpe, faceţi-vă de cap! strigă el, răsturnat pe un scaun, şi pintenii îl
furnicau plăcut prin călcâie.
După a treia măsură,
Piticul simţi în măruntaie o foame de lup şi desfăcu o ladă să ia o roşcovă sau
un biscuit. Dădu acolo şi peste patru păpuşi de turtă dulce, fete cu părul
lung, curgându-le spre şolduri, zugrăvite cu roşu în obraji şi cu cingători
albastre care se încheiau într-un inel cu oglindă.
- Ah, surioarelor
frumoase, a venit primăvara, nu vreţi să ieşiţi la joc? Nu sunt hoţ, am pus pe
masă un pol de aur!
Ele se luară de mâini
şi urcară pe tejghea. Polul de aur se răsfrânse în oglinzile rotunde. Cizmele,
aurite, făceau plecăciuni. Fetele se porniră să cânte şi se prinseră în horă.
- Bătuta! strigă
Piticul şi-şi pocni pintenii, şi ăştia începură să zornăie ca tobele cu
clopoţei şi fetele intrară într-o goană zănatică.
Pintenii sunau din ce
în ce mai întărâtaţi, fetele săltau şi chiuiau, iar pe podele cizmele goneau
bezmetic, izbindu-se de pereţi şi dându-se peste cap.
Piticul înălţă cupa şi
strigă:
- Beau pentru
dumneavoastră, doamnelor. Eu sunt Piticul straja întâi din garda Lunii. De ieri
sunt în slujba lui Bănică, e singurul om care-a văzut cum vine primăvara, mi-a
dat un pol de aur şi eu îl voi duce în împărăţia de cleştar. Izmă verde e o
sabie ...
In clipa aceea,
printr-o crăpătură a obloanelor pătrunse în odaie o rază de lumină. Piticul
împinse sticla şi, încet, astupându-şi pintenii cu palmele, ca să nu mai sune,
se strecură spre uşă. Cizmele veneau după el - pâş, pâş - şi urechile le
tremurau.
- Salt înainte!
comandă Piticul şi sări în gaura cheii.
Trecu printre pereţii
broaştei, ferindu-se să nu ia rugină pe coate, şi sări în drum. Luna ardea
învăpăiată. Speriat, Piticul ţâşni într-o parte şi intră într-un butoi de bere
gol. „Dacă nu m-a văzut, mă leg să satur cu iarbă proaspătă toţi iepurii de pe
malul Dunării", îşi spuse el trăgând în nări mirosul puternic de orz,
îmbibat în doagă. Şi începu să calce repede coastele butoiului, iar butoiul se
desprinse de lângă perete şi se rostogoli pe drum, hodorogind, şi cizmele
galopau pe de lături şi săreau de-un metru de la pământ când nimereau câte o
fâşie de gheaţă, fiindcă Piticul le găurise cu cuiele smulse din gard. O
bătrână, care se sculase din zori ca să meargă cu tămâie la cimitir, privi
năucă toată goana asta, răsturnă jarul şi se întoarse acasă şi căzu în genunchi
la icoană. Născocire neagră, avea să spună, dar de ce sunau în butoi nişte plăcuţe
de alamă şi cântau doi clopoţei? Fapt este că Piticul, de bucurie că nu-l
descoperise Luna la cârciumă, gonind pe coastele butoiului, bătea pintenii cât
putea mai tare şi bătea în ei şi cu cupa de argint. După vreo două sute de
metri, acolo unde drumul se înclină şi cade în Dunăre, butoiul o luă ameţitor
la vale - înăuntru Piticul sălta în cap şi în picioare şi se umplea de cucuie,
şi se rostogoli în ape, în dreapta casei unde dormea Bănică. Piticul,
dezmeticindu-se, scoase o mână afară şi-o încleşta de parmalâcul casei. Casa
lunecă spre Dunăre, târând cu ea şi curtea şi şurile de paie. De frică, Piticul
îi dădu drumul şi casa se retrase pe locul ei dinainte.
-Ah, zise Piticul,
ieşind şi încălecând pe butoi, băiatul îmi poruncise să-i trimit un vis. Ia să-l
legăn ca să-l fac să râdă prin somn!
Şi întinzând mâinile,
apucă din nou parmalâcul şi trase. Casa veni cu talpa în malul apei, şi el o
purtă înainte şi înapoi, de zece, de douăzeci de ori, şi sus în odaia lui,
băiatul se trezi şi se uită pe fereastră. „Ce noapte, îsi spuse el, casa
noastră cară apă din Dunăre şi-o varsă în brazdele de ceapă!" Deodată îl
observă pe Pitic şi observă şi jocul lui. Nu spuse nimic. Deschise uşurel
fereastra şi când casa mai coborî o dată la Dunăre, sări pe butoi strigând:
- Ei, Piticule, eu te
plătesc şi dumneata-mi strici somnul?!
- Cizmele, strigă
Piticul. Uite-le, fug. Domnule, se atârnă de Bănică, ajută-mă, fără cizmele
mele de mătase roşie, o să fiu dat afară din garda lunii.
- Le voi smulge
urechile! ameninţă băiatul şi fluieră lung de trei ori şi calul de lemn veni în
marginea Dunării, tremurând nerăbdător.
Bănică se aruncă în
şa, Piticul se îngrămădi la spatele lui, şi calul porni la galop. Piatra suna
sub copite, vântul şuiera pe la urechi. Drumul era în pantă, pe de lături
valuri de iarbă tânără, Calul s-ar fi
oprit să rupă o gură,
dar Piticul îl simţise şi-l gâdila sub burtă cu un fir de paie, facându-l să
gonească din ce în ce mai iute. Sus, în muchea dealului, intrară într-un val de
negură. Lui Bănică ii păru rău că nu-şi luase şi sabia, ar fi învârtit-o o dată
şi-ar fi destrămat întunericul.
- Nu mai văd drumul,
spuse calul, trebuie să ne suim în înalturi...
- Mergi printre alea
două şiruri de flori violete, îi spuse Piticul.
- Sunt brânduşe,
răspunse calul.
- Da, aprobă Piticul,
au răsărit din sămânţa pe care am ascuns-o în căptuşeala cizmelor. Azi-noapte
am fost la cârciumă, am fixat cizmele în două cuie, ca să n-o ia la sănătoasa,
şi-acum sămânţa curge prin găuri şi din fiecare bob creşte o floare. Trebuie să
ne grăbim, n-am pus decât două degetare de sămânţă. Tu nu ştii, Bănică, şi nici
tu, Calule, că cizmele mele erau cuminţi şi mă ascultau... Dar m-a-nvăţat un
prieten să le cos câte două urechi de căţel şi-acuma uite ce păţesc.
- Ai ciuntit căţeii?
se supără Bănică.
- Da de unde! spuse
Piticul. Eram sub o foaie de lobodă când ai tăiat tu cu bunicul urechile
căţeilor tăi, ca să se facă răi, şi-am cules sfârcurile din iarbă şi le-am
cusut la cisme cu fir de arnică fermecat. Din ziua aceea, dacă nu le ţin în
picioare, o iau razna după iepuri.
-Păi, să căutăm prin
buruienile de anul trecut, spuse calul, pe-acolo se ascund iepurii.
Cele două şiruri de
brânduşe coteau la stânga, pe după un şir de plopi, şi tot se duceau, calul se
scutură şi o porni la trap. Bănică se aplecase în şa şi mângâia florile cu
palma.
- Domnule Pitic, sunt
răcoroase şi fragede, acuma au ieşit!
- Vai de mine, o să mă
pună luna la regim de pâine şi apă, un sfert de pâine ş-o cană de apă, pentru
că trebuia să le semăn într-o poiană unde vin nişte fete să se scalde în izvor!
- O să te ajut să le
muţi, am un căruţ, înham caii la el, şi-o să le ducem acolo. Pot să-ţi spun că
degeaba am tăiat urechile căţeilor atunci, n-a ieşit nimic ... sunt blânzi,
toată ziua-i bâzâie musca la nări...
Dar nu isprăvi. Câinii
lui apărură deodată la un cot al drumului şi săriră în pieptul calului, calul
se trase înapoi şi se ridică în două picioare. Piticul căzu peste cap şi de
frică se sui într-un pom şi se legă
cu centura de creanga
din vârf.
- Leu şi Dumitre!
strigă băiatul, dar câinii, negri ca nişte lupi, se repezeau în salturi să rupă
burta Calului, şi Calul, nechezând sălbatic, sărea şi bătea cu copitele.
-Nu-l mai juca,
Bănică, spuse Leu gâfâind, vreau să muşc carne din el. Cu tine n-avem nimic, pe
el vrem să-l pedepsim, fiindcă de două ori ne-a fărâmat cuşca în picioare.
Bănică se ridică în
scări, Calul o făcu vijelios la stânga şi băiatul se aruncă fulgerător pe
spinarea lui Leu şi-l apucă zdravăm de urechi. Şi ce să vezi? Sfârcurile
urechilor se desprinseră şi-i rămaseră în mâini. In clipa aceea, Leu se făcu
blând şi începu să se gudure.
-Ne-ai învins! strigă
Dumitru şi veni şi-şi puse capul în pământ.
Bănică observă că avea
urechile întregi şi-i smulse şi lui sfârcurile. Amândoi câinii începură să
plângă ca proştii şi Calul veni şi suflă asupra lor şi ei nici măcar nu
mârâiră. Dădeau din coadă şi aşteptau.
- Ehei, zise Bănică,
acum să vă judec eu! Domnule Pitic, pofteşte jos să vezi ce palme le dau.
-Vai, strigă Piticul,
alea sunt urechile cizmelor mele! Mi-aţi distrus cizmele.
-N-am făcut nimic rău,
Bănică, se apără Leu. Noi doi dormeam lângă pragul casei şi aşteptam să se facă
ziuă şi deodată simt că mă izbeşte o talpă în frunte şi hap, muşc, ceea ce n-am
mai făcut niciodată. Simt că e urechea mea de pe vremuri. O potrivesc cu laba, se
lipeşte. II strig pe Dumitru şi fugim de scoteam limba până prindem perechea
aia de cizme şi ne luăm urechile. Cum ni le-am pus, ni s-a şi urcat sângele la
cap, ne-am făcut răi. Eu i-am tras un cap în burtă lui Dumitru, el mi-a sfâşiat
blana. Ne-am oprit, n-avea rost să ne mâncăm între noi. Hai să mâncăm cizmele,
am zis eu.
- Aoleu, sări Piticul,
nu mai primesc altele până la vara viitoare, am să umblu desculţ, ca un
nenorocit!
- Nu te pripi, domnule
Pitic, Dumitru n-a vrut să le mănânce, a înghiţit odată un şomoiog de vase şi
nu-i mai trebuie. Nu mâncăm cizmele, mi-a zis, vreau să mănânc pisica şi calul
din pridvor. Tocmai plecasem ca să trecem la fapte ...
- O să pun pământ pe
voi, hotărî Bănică.
- Da, stăpâne, zise
Calul, spune-mi să-i omor şi să-i arunc în groapa de lut.
- Iertare! clănţăniră
câinii într-un glas.
- Domnule, se rugă
Piticul, întâi să ne spună unde sunt cizmele.
-Zac într-o poiată
plină cu brânduşe, spuse Leu. Dumitru n-a vrut să le mănânce, dar un pic tot
le-a scărmănat. Le-a luat în gură şi le-a scuturat. Şi când le-a scuturat, s-a
vărsat din ele sămânţa şi au răsărit o mie de brânduşe. E acolo şi o minge de
fotbal.
- Departe? întrebă
Bănică.
- Lângă grajdul ăla
unde am văzut noi odată nişte iepuri de casă.
Bănică încalecă şi
porniră prin câmpie. Negura se ridicase şi ieşea soarele. Dincolo de arături,
pe izlaz, sub o perdea de salcâmi, văzură covorul de brânduşe; în mijloc,
cizmele de mătase roşie, cu turetcile frânte. Piticul le luă.
-Iţi mulţumesc, îi
spuse Piticul, m-ai salvat, şi, la vară, în noaptea când înfloresc sânzienele,
am să vin şi am să te duc dincolo de Dunăre, unde arde focul pe comori.
Iartă-i, dacă poţi, şi pe câini.
- Indurare, stăpâne!
clănţăniră din nou câinii.
-Nu, zise Bănică, am
zis că vă acopăr cu pământ şi am s-o fac. Veţi săpa cu ghearele şi veţi intra
sub covorul ăsta de brânduşe. II luaţi în spinare şi-l duceţi acolo unde vă
spune prietenul meu. Număr până la zece.
Când Bănică zise zece,
amândoi câinii ţineau în spinare o postată de pământ, pe care sclipeau o mie de
brânduşe violete. Piticul îşi puse cizmele, potrivi pe ele pintenii şi o porni
spre Dunăre pe un fir de cărare.
-Domnule, se rugă
cizma din piciorul stâng - amândouă prinseseră glas şi deveniseră arţăgoase şi
pline de veselie - noi n-am vrut să te părăsim! Am văzut azi-noapte mingea aia
şi voiam să jucăm fotbal. Scoate-ne din picioare, ca să nu crezi că fugim, şi o
să mergem înaintea dumitale, bătând mingea.
- Lasă-le, zise
Bănică, până la Dunăre o să trag şi eu câte un şut.
- Bun! aprobă Piticul
şi porniră.
Cizmele de mătase
jucau mingea cu şpiţul, Bănică o lovea numai cu capul, Piticul călca mândru,
spălându-şi tălpile pe iarba plină de rouă, câinii, îngenunchiaţi de greutate,
târau pe grumaji un petic de câmpie în care dansa primăvara, iar în urmă,
ridicând frumos copitele, venea Calul de lemn; şi frâul atârna într-o parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu