Poveste pentru dupa miezul noptii

Călătorul fantastic

M-am jurat că nimeni pe lume nu o să cunoască această întîmplare. Totuşi, doresc să o povestesc aici. Nu sunt absolut sigur că este adevărată. Oare acest straniu coşmar, pe care-l redau acum cît mai fidel posibil, să fi fost doar un vis? Dar nu, prea mult relief capătă precizia detaliilor, nu poate fi un vis... eu l-am auzit... eu l-am văzut pe acest om! Care om?

Trenul gonea cu toată viteza în direcţia Bordeaux. Vagonul meu era pustiu sau cel puţin aşa mi-l imaginam căci, la un moment dat, brusc, un om s-a aşezat în faţa mea, urcat, fără îndoială, în ultima clipă, înaintea plecării de la Poitiers... Instalat probabil în compartimentul vecin, nu l-am putut sesiza... Dar, văzîndu-mă de pe culoar, a venit lîngă mine.

Nu cred că sunt un laş. În mod obişnuit îmi stăpinesc nervii fără probleme. Ei bine, acest om îmi provoca frica.

Nu părea a fi o fiinţă vie. Avea o grimasă asemănătoare unui antic surîs egiptean. Faţa lui sangvină şi uscăţivă, nu trăda nicio vîrstă. Poate şaizeci de ani sau patruzeci, chiar zece mii Şi apoi aceşti ochi fără culoare, cum trebuie să fie doar aurora la poli... privirile lente şi dominatoare... totul asemănător cu ceea ce am văzut deja după gratiile Grădinii Zoologice din Londra, în cuşca unor şerpi monstruoşi. Niciun gest. O îmbrăcăminte sobră, foarte bine croită; o ţigară aprinsă care părea că nu trebuie să se stingă niciodată.

Din instinct căutam semnalul de alarmă. Omul însă accentuă triunghiul grimasei sale şi apoi începu să vorbească:

- Credeam că n-am să te mai văd vreodată după noaptea aceea petrecută în valurile Oceanului. Chipul tău a rămas acelaşi.

Trenul alerga. Să fii închis într-o cutie pe roate, în faţa unui nebun... trebuie să recunosc că am petrecut momente mai atrăgătoare!

Fapt providenţial: acum l-am recunoscut pe omul meu. Sunt sigur că l-am mai văzut. În care ţară, în ce epocă? Memoria mea ezita... dar în mod sigur el era acela!

Şi omul a continuat:

- Erai mai frumos odinioară, cu armura aurită, cocoţat pe carul tău de luptă!... Eu te-am revăzut deseori astfel... Europa, care nu ne cunoştea încă, nu era decît o pădure, populată de oameni-maimuţă. Astăzi noi o traversăm în trenuri rapide de lux. Şi totuşi nu este atît de mult timp... Cîteva mii de ani în pulberea neantului. Gîndeşte-te la eternitate: îţi vei da seama că a fost ieri.

Deveni nervos:

       - Îţi aminteşti acea lungă noapte printre valuri? Întreaga noastră lume de atunci, mult mai frumoasă dedt cea de azi, distrusă în cîteva orei De ce? Pentru că zeilor le era teamă de noi. Marele continent care se spufunda!

Asta era! Aşadar nebunul îmi povestea istoria Atlantidei! Istoria, sau mai degrabă legenda, acelui continent existent între Spania şi America, cu o civilizaţie prodigioasă faţă de care cea a noastră nu este dedt o schemă informă şi care a dispărut în cîteva ore, distrus de ape, nerămînînd din el nimic altceva decît o amintire măreaţă şi îndoielnică. Dintr-odată m-am liniştit. Nebunia tovarăşului meu de drum era romanescă şi inofensivă. Nu aveam altceva de făcut decît să-l las să vorbească.

El continuă cu o voce stranie:

-     Ah! Noaptea aceea teribilă printre valuri! Răzbunarea, sau mai degrabă teroarea dezlănţuită de zei s-a produs din cauza mea! Găci eu i-am furat. Eu am descoperit secretul vieţii. Trebuie să mă înţelegi bine, am suprimat moartea! Miracol şi triumf al iubirii! Pentru logodnica mea pe care zeii mi-au luat-o şi au înfăşurat-o în giulgiul morţii, eu am forţat uşile templului, am deschis sanctuarul secret şi am descoperit cifra, parola, formula cu care moartea este înlăturată, viaţa este descifrată, iar zeii sunt demascaţi! Am devenit eu însumi zeu! Cu voinţa mea proprie, corpul iubitei mele, împietrit de trei zile, şi-a recăpătat căldura şi culoarea. Atunci am împărtăşit întregii lumi entuziasmul meu. A urmat un delir, o învălmăşeală în necropole. Cu imnuri de bucurie s-au înviat morţii. Ei s-au înălţat, ameţiţi de o nouă lumină, uitînd întunericul. Şi pe soclurile lor divinele statui au fost cuprinse de frămîntările pietrei.

Trenul se apropia de Bordeaux, împodobit cu fumuri alburii, iar locomotiva, în plină viteză, scotea strigăte stridente care sfîşiau peisajul.

Faţa straniului maniac era descompusă de ură. El exclamă:

       - Da, zeii tremurau, învinşi de puterea oamenilor. Dragostea de viaţă, mila universală reciprocă aveau să înlocuiască decadenţa înfiorătoare. Dar eu nu am avut în vedere rugile tînguitoare ale celor deposedaţi de putere. Între minusculii devoratori şi zeii cei puternici s-a încheiat un pact al absurdităţii, al lăcomiei şi s-a pus la cale un asasinat. Într-o noapte, forţele naturii au dat ascultare acestui complot, atmosfera şi-a încărcat armele, trăznetele au fost rechiziţionate, talazurile înrolate, iar vînturile puse în stare de luptă. A fost o mobilizare a zeilor. Bătălia a durat pînă în zori; apoi, cînd soarele a răsărit, în locul pămîntului triumfător unde omul abolise moartea, nu mai rămăsese decît Oceanul calm, care acoperise totul şi care mîngîia marginile cerului!...

Călătorul tăcu, tulburat ca şi cum ar fi revăzut cataclismul. Brusc, el se ridică cuprins de o furie profetică:

-      Mii de ani au trecut. Eu m-am născut de sute de ori. Toată lumea a făcut la fel. Dar, eu, gîndirea mea, nu au cunoscut niciodată uitarea, această slăbiciune, această laşitate a memoriei. Nu am decît un scop: să înving moartea. De data aceasta, la o mie nouă sute de ani de la naşterea Măntuitorului vostru, am regăsit cifra, parola, formula cu care vreau să redau omului nemurirea. Înţelege-mă; nu schimb nimic pentru că, în realitate, ceea ce se termină într-un loc, reîncepe imediat în altă parte. Ceea ce suprim eu este neliniştea, impresia momentană, dar atroce, a descompunerii şi frigului. În mai puţin de cincisprezece zile, moartea umană nu va mai exista.Voi împărtăşi descoperirea mea întregii lumi uimite!

Iată-ne la Bordeaux. Trenul s-a oprit. Am sărit pe peron prin mulţime. Nebunul mi se adresă cu o privire neliniştită:

-     Îmi pare rău că ţi-am vorbit. Să nu spui nimic înainte de a primi semnalele mele. Voi scrie aici: Atlantis, poste restante. Mă voi îmbarca pentru Antile unde trebuie să mă întîlnesc cu un negru. Acest om, care descinde din lungul şir al unei familii de sclavi, a fost transportat cu secole în urmă în Martinica sub forma unuia din strămoşii săi. Am nevoie să găsesc prin el amintirile pierdute care datează de milenii...Vreau să pregătesc bine descoperirea mea... Ah! ce poate să mai facă cerul împotriva mea, acum?

      Proferînd aceste cuvinte orgolioase, pasagerul mi-a întors spatele, s-a reinstalat într-un colţ al compartimentului şi n-a mai zis nimic pînă la plecarea trenului. M-a străfulgerat o idee: acest călător este, poate, un extraordinar farsor, o persoană subtilă şi ironică de prima mînă. Cu afît mai bine! îmi plăcea această ipoteză: rănind amorul meu propriu, ea mă liniştea totodată, mă făcea să-mi redobîndesc aplombul. Preferam un umorist unui nebun!

Zilele treceau. Două luni. Nu mă mai gîndeam deloc la această aventură, pînă cmd - într-o dimineaţă, la deşteptare, ziarele mi-au anunţat catastrofa de la Saint-Pierre.

Cutremurul de pămînt şi valul seismic au realizat în parte legenda Atlantidei. Cerul decretase, prin nu ştiu ce misterios ordin, distrugerea acestui colţ terestru.

Îngrozit, mi-am readus aminte de călătorul aproape uitat. Am alergat la poşta, împins de un imbold nelămurit. Mă aştepta o telegramă – „Atlantis. Post restant. Bordeaux. Se va întîmpla în viitorul apropiat. Sunt în Martinica, la Saint-Pierre. Voi destăinui tuturor oamenilor descoperirea mea. După cincizeci de ore voi începe experienţa. Victorie!"

Această telegramă fusese transmisă din insulă, cu două ore înaintea cataclismului!

Ce să spun? Ce să gîndesc? Ce să cred? Nimic... doar să tremur ca un copil în întuneric... şi să mă rog!...