In apararea speculantului de bilete

Dicţionarul Webster defineşte „speculantul” ca pe cineva care „cumpără şi vinde în scopul de a realiza profituri rapide”, iar „specula” ca „înşelăciune, deposedare, jefuire”. Ultima definiţie este folosită de public în semn de ostilitate faţă de cei care vând bilete la negru.

Este uşor de înţeles motivul acestei condamnări. Să ne imaginăm un iubitor al teatrului, sau un fan al sportului, care soseşte înainte de marele eveniment şi descoperă, consternat, că trebuie să plătească 50 de dolari pentru un loc de 10 dolari. El crede că aceste preţuri scandaloase sunt cerute de specu­lanţi, care cumpără bilete la preţuri normale şi apoi le păstrează în mod deliberat, până când oamenii sunt atât de disperaţi încât par dispuşi să plătească orice preţ li se cere. Totuşi, o analiză economică va arăta că este nedrept să-l condamnăm pe specu­lantul de bilete.

    De ce există specula? O condiţie sine qua non a vânzării la negru, absolut necesară pentru existenţa acesteia, este un număr fix, invariabil de bilete. Dacă oferta ar putea creşte o dată cu creşterea cererii, vânzătorul de bilete la negru ar fi eliminat cu totul. De ce ar mai cumpăra cineva de la acesta, dacă şi-ar putea procura bilete de la casă la preţul afişat?

O a doua condiţie necesară este menţionarea, pe bilet, a unui anumit preţ. Dacă pe bilet nu ar apărea un preţ specificat, vânzarea la negru, prin definiţie, nu ar putea avea loc. Să ne gândim la nişte acţiuni cumpărate şi vândute la Bursa de valori din New York, pe care nu este tipărit niciun preţ. Indiferent cât de multe ar fi cumpărate, cât de mult timp ar fi păstrate, sau cât de mare ar fi preţul la care sunt vândute din nou - ele nu pot fi „vândute la negru“.

De ce tipăresc teatrele şi stadioanele preţul pe bilete? De ce nu permit să fie vândute la orice preţ va propune piaţa, aşa cum se vinde grâul la bursa de mărfuri din Chicago sau acţiunile la bursa de valori? Dacă s-ar proceda în acest mod, vânzarea la negru ar fi eliminată. Poate că publicul consideră preţurile tipărite pe bilete ca un mare avantaj; poate că acestea îi ajută pe oameni să-şi calculeze bugetul, să-şi planifice vacanţele etc. Oricare ar fi motivul, oamenii trebuie să prefere ca preţurile să fie specificate. Dacă nu ar avea această preferinţă, managerii şi producătorii ar găsi că este în interesul lor să nu o facă. Deci, a doua condiţie necesară pentru vânzarea la negru există prin cerere populară.

A treia condiţie care trebuie să fie prezentă este ca preţul de pe bilet, ales prin management, să fie mai scăzut decât „preţul de compensare al pieţei" (preţul la care numărul de bilete pe care oamenii vor să le cumpere este egal cu numărul de locuri disponibile).

Preţurile specificate mai mici decât preţul de compensare al pieţei sunt o invitaţie deschisă la vânzarea la negru. Aceasta deoarece, pentru un preţ mai mic, numărul clienţilor dornici să cumpere bilete este mai mare decât cel al biletelor disponibile. Acest dezechilibru pune în mişcare forţe care tind să-l corec­teze. Cumpărătorii aspiranţi încep să-şi înteţească eforturile de a obţine bilete. Unii dintre ei devin dispuşi să plătească mai mult decât preţul tipărit pe bilet. Preţurile cresc, iar dezechili­brul iniţial este corectat, preţurile mai mari determinând o scădere a cererii.

De ce, oare, managerii teatrelor şi cei ai stadioanelor îşi fixează preţurile sub preţul de compensare al pieţei? În primul rând, pentru că preţurile scăzute invită o mare audienţă. Cozile lungi de oameni care doresc să intre într-o sală de spectacol sau într-un stadion constituie o reclamă gratuită. Cu alte cu­vinte, managementul alege preţuri mai mici pentru a econo­misi bani pe care ar trebui să-i plătească pentru reclamă. Pe lângă aceasta, managerii se feresc să ridice preţurile de pe bilete - chiar dacă nu le-ar fi prea greu să le vândă pentru un eveniment sportiv deosebit sau pentru un film special - de frica unei reacţii negative a spectatorilor. Mulţi oameni au sentimentul că există un preţ „cinstit" pentru un bilet de cinema, iar managerii răspund acestui sentiment. De aceea, chiar dacă ar putea cere preţuri mai mari decât cele obişnuite pentru un film ca Naşul, directorii aleg să nu o facă. Ei ştiu că mulţi oameni ar refuza să vină în continuare la sala lor, având senti­mentul că managerii au „profitat" de public cu ocazia rulării acestui film foarte popular. Există şi alte câteva motivaţii, mai puţin stringente, pentru a menţine preţurile fixate sub nivelele de echilibru. Luate împreună, ele asigură continuarea acestei politici a preţurilor - a treia condiţie necesară pentru vânzarea la negru.

Cercetând mai de îndeaproape funcţia pozitivă îndeplinită de speculantul de bilete, s-a arătat că atunci când preţurile biletelor sunt fixate sub nivelul de echilibru, există mai mulţi clienţi decât bilete. Problema devine una de împărţire a unor bilete insuficiente între numeroşii doritori. Vânzătorul la negru îşi joacă rolul tocmai în rezolvarea acestei probleme.

Să presupunem că în timpul campionatului de baseball, preţul unui bilet mediu este de 5 dolari şi stadionul este umplut la capacitatea lui de 20 000 de locuri pentru fiecare meci. Cu toate acestea, 30 000 de oameni vor bilete pentru „marele joc" de la sfârşitul sezonului. Cum vor fi distribuite sau raţiona­lizate cele 20 000 de bilete celor 30 000 de oameni care vor să le cumpere? Care zece mii din cei treizeci de mii de aspiranţi vor trebui să renunţe la meci?

Cele două metode fundamentale de raţionalizare a bunu­rilor care se găsesc în cantitate insuficientă au fost denumite de economişti „raţionalizare bazată pe preţ“ şi „raţionalizare fără a folosi preţul". In primul caz, preţurilor li se permite să crească. Acesta, în opinia noastră, este singurul mod cinstit de a raţionaliza o marfă atunci când cererea depăşeşte oferta. In exemplul de mai sus, preţul mediu al unui bilet ar putea creşte până la 9 dolari, dacă acesta este preţul la care vor mai fi numai 20 000 de oameni dornici şi gata să cumpere cele 20 000 de bilete. Procedura specifică, prin care are loc această creştere de 4 dolari a preţului mediu al unui bilet, este varia­bilă. Speculanţilor de bilete li s-ar putea permite să cumpere toate biletele şi să le revândă la preţul de 9 dolari biletul. Sau, li s-ar putea permite să cumpere 2 000 de bilete, celelalte 18 000 fiind vândute la preţul tipărit de 5 dolari. Ei ar putea vinde cele 2 000 de bilete cu 45 de dolari bucata, şi aceasta ar avea drept rezultat tot un preţ mediu de 9 dolari pe bilet. Deşi vânzătorilor de bilete la negru li s-ar reproşa preţurile „scandalos de mari“, preţurile ar fi, de fapt, rezultatul unei simple aritmetici. Pentru că, dacă este necesar un preţ mediu de 9 dolari pentru a reduce cererea de bilete la cele 20 000 disponibile, şi dacă 18 000 din ele sunt vândute cu 5 dolari bucata, atunci restul de 2 000 trebuie vândute cu 45 de dolari fiecare.

In raţionalizarea care nu se bazează pe preţ, preţurilor nu li se permite să crească pentru a reduce cererea la nivelul ofertei disponibile. Sunt folosite alte tehnici pentru a obţine acelaşi rezultat. Managerul poate distribui bilete pe baza principiului primul venit - primul servit, sau poate utiliza alte tipuri de favoritism în scopul de a restrânge piaţa: nepotismul (vânzarea biletelor numai rudelor sau prietenilor), rasismul (a le vinde numai anumitor grupuri rasiale), sexismul (a le vinde numai bărbaţilor). Anumite grupuri de vârstă pot fi selectate, în timp ce tuturor celorlalte le va fi interzis accesul, pot fi acordate privilegii speciale doar veteranilor de război, ori membrilor anumitor partide. Toate aceste tehnici de raţionalizare care nu se bazează pe preţuri sunt discriminatorii şi favorizează, în mod arbitrar, unele grupuri în detrimentul altora.

Să analizăm o metodă tipică de genul primul venit - pri­mul servit (PVPS), deoarece acesta este tipul de sistem cel mai larg utilizat şi cel considerat de obicei „corect”. Deşi vânzarea biletelor a fost programată pentru ora 10,00 a.m. a zilei în care are loc evenimentul, clienţii plini de speranţă se aşează la coadă în faţa casei de bilete cu mult timp înainte. Unii se alătură rândului la răsăritul soarelui; alţii, chiar în noaptea de dinainte. PVPS este deci discriminatorie faţă de cei care consideră statul la coadă extrem de neplăcut, faţă de cei care nu îşi pot lua o zi liberă pentru a sta la rând, sau faţă de cei care nu îşi pot permite să angajeze servitori sau şoferi care să stea la coadă în locul lor.

Oare raţionalizarea pe baza preţului, şi deci specula cu bilete, îi favorizează pe cei bogaţi? La această întrebare trebuie să dăm un răspuns echivoc. Dintr-un punct de vedere, specula cu bilete ajută clasa de jos şi pe cea mijlocie, şi îi loveşte pe bogaţi. Dacă presupunem că în rândurile clasei cu cel mai scăzut venit se află mai mulţi oameni care sunt şomeri sau angajaţi parţial, ei au timpul şi ocazia să aştepte la coadă. Chiar dacă ar fi angajaţi, ei nu pierd la fel de mult ca şi ceilalţi când îşi iau liber de la serviciu. Pentru aceşti oameni cu puţine opţiuni, vânzarea la negru a biletelor oferă un serviciu şi ocazia unei afaceri. Nu există un alt domeniu în care o persoană săracă să-şi poată începe propria afacere cu atât de puţin capital. In cazul descris mai sus, nu este nevoie decât de 50 de dolari pentru a cumpăra zece bilete a câte 5 dolari. Când şi dacă acestea sunt revândute cu 45 de dolari fiecare, este obţinut un profit de 400 de dolari.

Membrii clasei mijlocii sunt şi ei ajutaţi, pentru că este mai puţin probabil ca aceşti oameni să aibă timp disponibil să aştepte la coadă pentru bilete. Pentru ei este mai scump (în sensul de venituri pierdute) să îşi ia liber de la serviciu decât pentru un membru al clasei de jos. Este mai prudent, pentru un membru al clasei mijlocii, să-şi cumpere un bilet de la speculant cu 45 de dolari, decât să aştepte la coadă şi să piardă o sumă mult mai mare, pe care ar fi câştigat-o dacă se ducea la lucru. Pe scurt, vânzarea biletelor la negru le permite oamenilor cu cele mai mici venituri să servească drept agenţi plătiţi ai celor din clasa mijlocie, care sunt prea ocupaţi pentru a aştepta la coadă pentru bilete ieftine.

Oamenii bogaţi au servitori care pot aştepta la cozi lungi în locul lor şi, prin urmare, nu au nevoie de speculanţi. Intr-un caz, totuşi, vânzătorul de bilete la negru îl poate ajuta chiar şi pe cel bogat atunci când speculantul, care este un specialist, poate face treaba pentru o sumă mai mică decât l-ar costa pe bogat dacă ar utiliza un servitor pentru acelaşi lucru. (Nu tre­buie să surprindă pe nimeni faptul că speculaţia cu bilete poate aduce tuturor avantaje. Piaţa nu este o junglă unde oamenii pot avea avantaje numai în detrimentul altora. Schimbul voluntar este modelul tipic de acţiune în care ambele părţi au avantaje.) Dacă profitul cuvenit speculantului este mai mic decât l-ar costa pe bogat să folosească un servitor, el poate cumpăra bile­tul direct de la speculant, renunţând la intermediarul servitor, şi economisind diferenţa de bani.

Dintr-o altă perspectivă, totuşi, raţionalizarea pe bază de preţ şi vânzarea biletelor la negru îi favorizează pe bogaţi, deoarece pentru ei va fi mai uşor să cumpere biletele la preţul ridicat al pieţei, în timp ce pentru restul publicului acest lucru este dificil sau imposibil. In orice caz, însă, aceasta este esenţa economiei monetare şi ea trebuie acceptată, atâta timp cât dorim să obţinem avantajele pe care numai un astfel de sistem le poate oferi.

In capitolul privind importatorul, economia monetară este apărată, deoarece ea ne permite să ne specializăm şi să beneficiem de diviziunea muncii. Imaginaţi-vă calitatea vieţii şi şansele de supravieţuire dacă fiecare dintre noi ar fi restrâns la ceea ce poate produce el singur. Perspectiva este înfricoşătoare. Vieţile noastre depind de schimbul cu semenii noştri, şi majoritatea, dacă nu toţi oamenii care trăiesc în zilele noastre, ar pieri dacă sistemul monetar ar cădea.

Gradul în care noi nu permitem banilor să raţionalizeze bunuri, gradul în care nu îngăduim bogaţilor să obţină o parte mai mare din bunurile societăţii în mod proporţional cu chel­tuiala lor monetară, reprezintă gradul în care acceptăm deterio­rarea sistemului monetar. Desigur, este incorect să permitem bogaţilor să obţină o parte mai mare de bunuri şi servicii, în măsura în care mulţi dintre ei şi-au adunat averile nu prin inter­mediul pieţei, ci datorită ajutorului guvernamental. Cu toate acestea, eliminarea sistemului monetar în scopul de a ne debarasa de averile adunate ilicit ar fi similară eu aruncarea copilului o dată cu apa în care a fost spălat. Soluţia este confiscarea directă a bogăţiei obţinute pe căi necinstite. 

Când bogăţia este câştigată cinstit, nu este nimic nepotrivit în faptul de a putea primi o parte mai mare de bunuri şi ser­vicii, iar acest lucru este esenţial pentru menţinerea sistemului monetar. Speculantul, facilitând raţionalizarea biletelor pe baza preţului, este eficient în a-i ajuta pe bogaţi să obţină răsplata eforturilor lor.

Walter Block - Defending the undefendable