Legiunea blestematilor (28)

Nu demontaseră decât mitralierele...

L‑am căutat pe ultimul dintre ei şi l‑am întrebat cum naiba reuşise tancul acela să intre în grajd! Ne‑a arătat, încântat, o hârtie pe care scria în germană:

„Noi, echipajul vehiculului, am vândut această cutie de conserve fermierului Piotr Alexandrovici în schimbul unei vaci, amândouă jivinele fiind în perfectă stare de funcţionare. Heil Hitler!

Şi mai du‑te la dracu, stimate membru de Partid".

În aproape toate fermele din Ucraina, mari sau mici, ne puteam aştepta să găsim o maşină sau un vehicul ger­man de orice tip.

RETRAGEREA DE LA KIEV

Pretextul a fost că un Untersturmführer SS fusese omorât la marginea satului. În chip de avertisment pentru ceilalţi locuitori din regiune, comandantul SS ordonase spânzurarea tuturor bărbaţilor şi femeilor între paisprezece şi şaizeci de ani. Au fost cu toţii încărcaţi în ca­mioane care s‑au aşezat, în marşarier, sub un şir de funii. SS‑iştii le‑au pus frânghiile în jurul gâtului. Apoi camioanele au pornit din nou...

        Un mâriit agresiv s‑a înălţat din rândurile noastre atunci când am descoperit acest spectacol care, de altfel, se încheiase. SS‑iştii s‑au uitat la noi nervoşi şi au strâns mai tare armele, în vreme ce ofiţerii noştri ne‑au ordonat să grăbim pasul pentru a evita o încăierare generală.

Adversitatea dintre armată şi SS era pe punctul să se transforme în conflict deschis. Himmler strivise orice în­cercare de a crea o rezistenţă organizată ostilă regimului căruia îi era câine de pază, dar represiunea fusese, în ciuda tuturor lucrurilor, fără obiect, căci nu‑şi desco­perise inamicul. De fapt, el zdrobise nevinovaţi. Adevăratul său duşman — cu toate că, evident, el nu ştia asta — era teroarea pe care credea că o poate folosi după bunul său plac. Utilizarea ei fără discernământ, la întâmplare, a sfârşit prin a‑l duce la pierzanie, căci teroarea a ridicat re­zistenţa germană până când s‑a transformat în gherilă, ale cărei cronici n‑au fost şi nici nu vor fi vreodată scrise, pentru simplul motiv că nu există nicăieri vreo dare de seamă despre activitatea ei. Nu era o mişcare organizată, ci un ansamblu de iniţiative întâmplătoare, la fel de puţin făţişe şi de întâmplătoare, în aparenţă, cum fusese ac­ţiunea noastră când îl lichidasem pe Meier porcul.

Ruşii ocupaseră jumătate din Kiev atunci când am sosit ca întărire. În interiorul oraşului ne‑am despărţit în mici grupuri de luptă, care au pătruns separat în Kiev prin diverse puncte. Tancul meu mergea chiar în spatele vehiculelor lui Porta şi Bătrânului. Am coborât pe Vosduş­fotskoie, apoi am traversat o linie de cale ferată şi am mers în lungul străzii Diakova, unde toate casele erau ocupate de germani. In sfârşit, am plecat spre Pavolo, la marginea de nord a oraşului. Manevrând printr‑un labirint de stră­duţe şi de treceri strîmte, am ajuns, în zori, la o veche uzină.

Optsprezece T‑34 şi cinci KW2 erau aliniate în curtea întinsă, încadrate de echipajele lor aliniate în poziţie de drepţi pentru raportul de dimineaţă. Apariţia bruscă a tancurilor noastre, la mai puţin de douăzeci de metri, i‑a paralizat cu desăvârşire.

L‑am dat la o parte de la aparatul de ochire pe sub­ofiţerul nostru lipsit de experienţă şi tunul, aruncătoarele de flăcări, mitralierele, au intrat toate deodată în acţiune. Porta şi Bătrânul au acţionat din celelalte două tancuri cu aceeaşi promptitudine intrată în reflex. Soldaţii ruşi au căzut ca popicele şi în câteva minute am incendiat şi distrus cele douăzeci şi patru de tancuri. După aceea am plecat cu viteză maximă pe străzile laterale şi am întâlnit o com­panie de infanterie pe care am pus aruncătoarele de flă­cări şi mitralierele, zdrobind sub şenile pe cei câţiva su­pravieţuitori.

Şi petrecerea continuă. Incendii, distrugeri, masacre. O baterie antitanc opri blindatul Bătrânului cu un obuz în şenile. Am înconjurat un cvartal de case în viteză maximă pentru a ataca pe la spate bateria antitanc. N‑avea rost să irosesc muniţia. Tunul şi servanţii lui, opt la număr, abia dacă mi‑au încetinit goana. Dar dăduseră foc tancului Bătrânului şi omorâseră doi dintre oamenii lui. Bătrânul veni în tancul meu şi ceilalţi doi se căţărară pe blindatul lui Porta.

Toată ziua se scurse astfel. Epuizantă, monotonă, într‑o tensiune permanentă care ne scotea din minţi. Când ne‑am întors la baza de operaţii, compania a 5‑a nu mai avea niciun tanc iar colonelul von Lindenau murise. Ars.

Întregul Kiev era în flăcări.

Nu există vreun altfel de luptă care să te aducă mai repede la nebunie decât lupta de stradă. Înaintând sau retrăgându‑te din uşă în uşă, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla de la o clipă la alta, nici care fereastră ascunde un inamic gata să te împroaşte cu gloanţe, să‑ţi trântească în cap o grenadă sau chiar un bolovan. Gloan­ţele şuieră trase din locuri pe care nu le poţi descoperi şi eşti obligat să aştepţi, răbdător, ascuns în spatele unui stâlp subţire.

De mai multe ori a trebuit să părăsim câte o casă pentru că se prăbuşea sub picioarele noastre, făcându‑ne să cădem prin podele şi tavane câte trei sau patru etaje.Uneori ajungeam să purtăm lupte dure, corp‑la‑corp, în­căierări scurte de o sălbăticie fără seamăn, cu baioneta sau lopata de infanterie. Şi în tot acest timp oraşul ardea, exploda, urla din mii de piepturi răvăşite, la temperaturi de 40 până la 50 de grade.

Uriaşul pod de pe Nipru sărise în aer. Se mai ridicau deasupra apei doar câţiva arici gigantici de fier contor­sionat. Mândria oraşului, puternicul post de radio‑emisie cu antenele sale de oţel nu mai era decât o grămadă de grinzi şi cabluri într‑o încurcătură de nedescris. În marile abatoare zăceau mii de schelete stropite cu acid. Ssute de tone de seminţe de floarea‑soarelui, stropite din belşug cu benzină, ardeau ca nişte ruguri gigantice. Atelierele de montaj pentru locomotive semănau cu un cimitir de elefanţi.

În timpul retragerii, ura noastră împotriva SS‑iştilor a izbucnit şi s‑a exprimat adesea într‑o manieră palpabilă, până când nicio unitate SS n‑a mai îndrăznit să se depla­seze în timpul retragerii, având în spate trupe obişnuite. S‑a întâmplat nu o dată ca ruşii şi nemţii, adăpostiţi de‑o parte şi de alta a aceleiaşi străzi, să înceteze să se măce­lărească reciproc când sosea o unitate SS, astfel încât nemţii să poată să‑i extermine în linişte pe cei pe ce purtau uniformele atât de detestate. Apoi lupta continua între soldaţii „cinstiţi" ai celor două armate.

Într‑o zi, cu puţin înainte să se crape de ziuă, am ajuns într‑un sector din apropiere de Berdicev, unde lupta era gata să izbucnească. Se afla acolo un regiment de infante­rie de rezervă. Neavând nici măcar un tanc, şi noi eram tot infanterişti.

Ca întotdeauna, locul nostru era în faţă, în no man's land. Am săpat adăposturi individuale strâmte, peste care tancurile ruseşti urmau să treacă fără prea mare pericol pentru noi. Şmecheria era aceea că, de îndată ce tancurile ruseşti depăşeau posturile noastre înaintate, noi aveam să le nimicim primii infanteria cu aruncătoarele de flă­cări, cu mitralierele sau cu armele pentru lupta corp‑la‑corp: baionete şi lopeţi de infanterie.

În spatele nostru, grenadierii erau ţinta unui bombar­dament violent. Ceasurile treceau şi duelul de artilerie creştea mereu în intensitate. Apoi, la ora trei, a survenit o scurtă acalmie, tirul s‑a mutat mai în spate şi barajul de artilerie a dat înapoi până dincolo de poziţiile noastre, reîncepând cu o furie de două ori mai mare.

Spectacolul din faţa ochilor noştri aproape că ne‑a făcut să cădem laţi. Prin ceaţa care plutea la nivelul solului se năpusteau haite de T34 şi în urma lor înaintau gru­puri compacte de infanterişti cu baioneta la armă.

Brusc, în groapa mea se făcu noapte şi căzu o mică avalanşă de pământ. O sudoare îngheţată începu să‑mi şiroiască pe frunte. Îmi tremurau genunchii. Apoi alt tanc trecu pe deasupra capului meu, şi apoi încă unul. Mitra­lierele începură să împroaşte cu gloanţe, însoţite de bu­buitul tunurilor. Asta însemna că pornise duelul dintre tancurile ruseşti şi grenadierii şi tunurile noastre antitanc.

Încă mai ezitam să‑mi scot capul din adăpost de teamă să nu fiu decapitat de vreun T34 întârziat, dar atunci când am auzit răpăitul unei mitraliere în apropierea mea m‑am ridicat încet.

La mai puţin de cincizeci de metri distanţă fusese pusă în poziţie de tragere o mitralieră grea, care era înconju­rată de vreo duzină de pifani ruşi. Ara îndreptat aruncă­torul de flăcări spre ei şi am apăsat pe trăgaci. Un muget înăbuşit a însoţit şuvoiul de flăcări roşii. Dor dintre in­fanterişti s‑au ridicat pe jumătate dar au căzut imediat la loc arzând ca torţele. Altă mitralieră deschise focul în direcţia mea şi m‑am băgat repede în adăpost, oprind în acelaşi timp aruncătorul.

De data aceasta am acţionat cu mai multă grijă, spri­jinind ţeava aruncătorului pe marginea gropii şi ochind prin periscop. Am apăsat pe trăgaci. Mitraliera tăcu.

Apoi veni al doilea val de tancuri şi acum nu mai era de glumit, fiindcă ştiau că ne aflam acolo, în gropile noastre. Metoda de luptă „corp‑la‑corp" între pifanul din carne şi oase şi un tanc de 62 de tone este următoarea: in­fanteristul care nu se teme de nimic, aşa cum spune re­gulamentul, sare afară din groapa lui, atacă tancul din faţă, se aruncă pe el agăţându‑se cu o precizie perfect re­gulamentară de cârligul de remorcare, fără să lase nicio clipă mina magnetică pe care o ţine în mâna cealaltă.

Într‑o clipă am fost lac de sudoare din cap până‑n pi­cioare din cauza efortului violent pe care l‑am făcut pen­tru a mă căţăra pe monstrul uriaş ce se năpustea înainte cu viteză maximă. Slavă Domnului, echipajul unui T‑34 nu poate vedea nimic pe o rază de zece metri în jurul tan­cului. De mai multe ori era gata să fiu aruncat la pământ. Mânile îmi sângerau, unghiile, mi se rupseseră. Dar răz­boinicul neîmblânzit a rezistat vitejeşte şi a lipit mina în locul indicat, pe coroana de oţel din spatele turelei. Apoi a tras de cablul detonatorului, a sărit jos şi s‑a arun­cat într‑un crater unde se mai aflau doisprezece infan­terişti şi o mitralieră. Cinci, secunde mai târziu se auzi o explozie înăbuşită şi tancul se opri cu botul într‑o groapă de obuz.

Când veni următorul tanc, soldatul neînfricat luă una din minele grenadierilor şi sări cu uşurinţă pe blindat, smulgându‑şi şi rupându‑şi alte unghii. Treba aceasta devenise o rutină, ca orice altceva. Până la ce punct această obişnuinţă putea fi eficace mi‑am dat seama când am vă­zut o bucată de turelă care, după ce străbătu prin aer o traiectorie elegantă, s‑a înfipt în pământ la treizeci de centimetri de mine. Cred că nu cântărea mai puţin de o jumătate de tonă.

Artileria noastră antitanc respinsese blindatele ina­micului, hărţuite cu mine şi bombe magnetice. Apoi tu­nurile ruseşti intrară din nou în joc şi toţi grenadierii noştri, toţi recruţii cei noi din Regimentul 27 îşi luară picioarele la spinare şi dispărură în spate. Chiar şi noi, veteranii, molipsiţi de pofta lor de‑a o rupe la fugă, le‑am urmat exemplul. Infanteria sovietică se năpusti pe urmele noastre strigând: „Trăiască Stalin! Trăiască Stalin!"

Un bătrân maior încercă să ne oprească, să ne oblige să dăm piept cu infanteriştii ruşi, dar pistolul automat i‑a fost smuls din mâini şi a murit strivit de bocancii soldaţi­lor înnebuniţi. Nu ştiu ce ne‑a făcut să ne întoarcem. Dar ne‑am oprit, i‑am înfruntat pe ruşi şi ne‑am luptat cu ei corp‑la‑corp. Am apucat cu amândouă mâinile puşca unui moagol şi am încercat să i‑o smulg. El s‑a ţinut bine dar eu am insistat, mârâind amândoi ca două fiare sălbatice, fiindcă ştiam că unul dintre noi trebuie să moară. Însufleţit de o demenţă ucigaşă, i‑am luat în cele din urmă puşca şi, iute ca fulgerul, am înfipt baioneta în spatele soldatului care îşi pierduse echilibrul. S‑a prăbuşit urlând, smulgându‑mi puşca în cădere. A trebuit să apăs cu piciorul pe spatele lui să scot baioneta. Apoi m‑am năpustit, urlând ca un nebun şi ţinând baioneta în faţă ca pe o lance. Am stră­puns un rus cu asemenea forţă încât lama i‑a ieşit prin spate. A strigat cu gura căscată larg. Nu se auzeau decât mârâieli şi urlete ca de fiare sălbatice, ieşite dintre buzele crispate pe feţele schimonosite.

Deodată îmi îngheţă sângele în vine. M‑am uitat cu gura căscată la cer, din înaltul căruia cobora urlând spre noi un roi de rachete strălucitoare, cu cozi lungi de flăcări, şu­ierând şi vuind mai tare decât toţi dracii din iad, într‑un tumult infernal care‑mi zdrobea treptat nervii. Lipiţi de pământ, urlam şi plângeam îngroziţi. Erau „orgile lui Stalin", cel mai înspăimântător instrument de distrugere şi demoralizare al tuturor timpurilor.

După 36 de ore de lupte îndârjite ofensiva rusească a slăbit şi a dat înapoi. La sfârşitul bătăliei atât ruşii cât şi noi ajunsesem iarăşi pe poziţiile de la început.

A urmat un duel îngrozitor de artilerie, un uragan de şase zile şi şase nopţi care le‑a zdruncinat multora nervii. O pădurice a fost rasă în două ore, în aşa fel încât la sfârşitul bombardamentului nimic nu mai amintea că acolo fuseseră vreodată copaci. Zăceam apatici în vizuinile noastre, cu privirea tulbure şi ochii injectaţi de sânge. Nici vorbă să discutăm. Chiar ţipând în urechea celui de lângă tine, era cu neputinţă să te faci auzit.

O dată mai mult, Porta şi Bătrânul m‑au ajutat să nu‑mi pierd minţile. Îmi ajungea să‑i văd, nepăsători în mijlocul infernului asurzitor, pentru a‑mi regăsi imediat liniştea. Bătrânul trăgea din pufăitoarea lui şi Porta cânta la flaut, cu pisoiul Stalin cuibărit pe genunchi. Nimeni nici chiar Porta nu putea auzi măcar o notă din ce cânta dar el îi dădea înainte, gânditor şi concentrat, fără să acorde cea mai mică atenţie vacarmului. Poate ajunsese atât de nepăsător încât putea într‑adevăr să asculte ce cânta?

În după‑amiaza celei de‑a patra zile von Barring apăru la intrarea adăpostului nostru. Arăta mai bolnav ca nicio­dată. Bătrânul îmi spusese că suferea de o dizenterie gravă şi că trebuia să‑şi petreacă cea mai mare parte a timpului cu pantalonii în vine. Avea probleme şi cu ri­nichii. După toate aparenţele, n‑avea s‑o mai ducă mult.

Hârtia pe care ne‑o dădu spunea următoarele: „Tre­buie să le dăm oamenilor de mâncare. Am trimis patru echipe, dar nu s‑a mai întors nici una. Sunteţi ultima mea speranţă".

Ne‑am uitat unul la altul şi l‑am privit pe von Barring, prăbuşit pe o ladă, cu capul în mâini. Bătrânul ridică din umeri şi făcu un semn de încuviinţare. Von Barring îi dădu şi un raport prin care semnala statului‑major că toate liniile noastre telefonice fuseseră distruse.

Cu marmitele în spate, am plecat printr‑un peisaj lu­nar, presărat cu cratere neregulate. Din cerul întunecat cădea fără încetare o ploaie de fier şi de foc. Norii joşi şi grei erau ameninţători. Bătrânul scutură din cap părând neliniştit. Porta aprobă cu faţa lipsită de expresie şi ne‑am urmat drumul.

Ne‑au trebuit şase ore şi jumătate să străbatem secto­rul bombardat care se întindea pe o adâncime de patru kilometri şi şapte ore să ne întoarcem cu marmitele pline cu bob şi carne fiartă.

Înainte de a porni înapoi m‑am îndopat cât am putut, înfulecând până când chiar şi popotarii au ezitat să ne mai dea de mâncare. Zicând că trebuie să ne îngrijim şi de cină, Porta a vârât în fiecare buzunar al mantăii câte o bucată de carne de porc fiartă. Când le‑am pus din nou în spate, marmitele pline atârnau ca pietrele de moară. Porta îl puse pe Stalin la locul lui, în buzunarul special cusut în acest scop la mantaua sa. Împăcat ca întotdeauna cu soarta, cotoiul roşcat privea în jur, capul lui acoperit cu un chipiu iţindu‑se peste marginea buzunarului.

Am luptat şi sub pământ. Ruşii începuseră să ne mi­neze poziţiile. Lipind urechea de pământ puteam auzi târnăcoapele: poc... poc... poc... Misiunea noastră era, bineînţeles, să săpăm alte tuneluri, să‑i măcelărim pe geniştii lor şi să minăm poziţiile ruseşti.

Lungiţi într‑o galerie, ascultam bătaia obsedantă a târnăcoapelor. Poc... Poc... poc...

Deodată, tăcere. Îşi terminaseră treaba? Oare vom auzi, peste câteva minute, un uruit înăbuşit şi vom fi în­gropaţi de vii?

Am aşteptat şi un sfert de ceas e afurisit de lung atunci când pândeşti, cu urechile ciulite, într‑o tăcere de moarte, un anumit zgomot, un zgomot care nu se mai aude odată.

Am aşteptat o oră.

Apoi poc‑pocurile au început iarăşi, aducându‑ne din nou la viaţă. În spatele meu l‑am auzit pe Bătrânul răsuflând uşurat.

Ne‑am pregătit de acţiune.

Bătrânul le şopti celor tineri şi lipsiţi de experienţă:

— Nu încercaţi niciodată să înfigeţi baioneta între coaste, nu‑i o lovitură prea sigură. Loviţi la gât sau în pântece, pieziş în vintre, pe cât posibil de sus în jos şi tăiaţi de jos în sus când scoateţi lama.

Înaintam cu grijă prin galeriile atât de strâmte încât uneori trebuia să ne târâm pe burtă. La cotitura unui tunel am căzut practic peste patru ruşi care săpau de zor cu târnăcoapele, la trei metri de noi. Ne‑am apropiat de ei fără, zgomot şi baionetele au intrat în acţiune. Peste tot în jurul nostru, în tunelurile de legătură, ai noştri îi aşteptau pe geniştii ruşi care se pare că mirosiseră ceva. Eu, Bă­trânul, Porta şi şase tineri recruţi am surprins o echipă de opt genişti ce lucrau cu îndârjire în fundul unei galerii. În vreme ce noi ne‑am ascuns, Porta strigă într‑o rusă perfectă:

— Puteţi să vă opriţi, camarazi. A sosit schimbul.

Ruşii se întoarseră, dar nu ne puteau vedea în mean­drele tunelului. Unul dintre ei întrebă:

— Trebuie să ieşim cu toţii?

— Da, da. Grăbiţi‑vă. Ceilalţi sunt aici, vă aşteaptă.

Baionetele noastre străluciră în lumina slabă a lămpi­lor electrice. Un rus reuşi să înfigă târnăcopul în burta unuia dintre băieţii noştri, care începu să urle aşa de tare încât a trebuit să‑i tăiem gâtul.

Au încercat să ne îngroape aruncând în noi cu încărcă­turi de exploziv.

Într‑o zi l‑am înmormântat pe Pluto, vlăjganul cel cumsecade. N‑am reuşit să‑i găsim capul, dar era chiar el, fără doar şi poate.

O dată mai mult a căzut în sarcina Regimentului 27 să rămână în ariergardă într‑un sector evacuat pe lăţimea de 120 de kilometri, pentru a masca o retragere masivă. Timp de cel puţin 24 de ore sobele trebuiau să ardă, coşurile să fumege, mitralierele să tragă din când în când câte‑o rafală.

Aveam de asemenea ordin să pregătim capcane. Cei 200 de oameni din compania noastră aveau de apărat un sector de 20 de kilometri. Primisem ordinul categoric să nu părăsim poziţiile sub niciun motiv, doar dacă ruşii aveau să ne cotropească într‑adevăr tranşeele.

În plutonul nostru eram 30, faţă în faţă cu 4500 de puşcaşi siberieni, trupele din Armata Roşie de care ne temeam mai mult decât de oricare altele.

Slavă Domnului, timpul se scurgea mai uşor cu pre­gătirile. Legam la fiecare intrare de adăpost mine care aveau să explodeze atunci când cineva ar fi împins uşa. Aşezam butuci inofensivi în aşa fel încât, dacă cineva ar fi vrut să‑i ridice să‑i arunce în sobă, exploda o cutie cu cartuşe. La intrarea altor adăposturi am pus, sub o scândură tăiată, un dispozitiv care urma să arunce în aer 50 de mine antitanc îngropate în cerc la o sută de metri de acolo. De ce pregăteam aceste capcane în loc să lăsăm totul baltă? Am mai spus‑o, timpul trecea mai uşor. Să nu le fi aşezat ar fi fost la fel de inutil...

După‑amiaza se scurse repede. Ruşii nu păreau să‑şi fi dat seama că în faţa lor nu mai era nimeni, exceptând o mână de zdrenţăroşi vai de capul lor. Noaptea a fost foarte greu de suportat. Nu îndrăzneam să dormim. De cel mai apropiat camarad ne despărţeau 50 până la 100 de metri şi nimic nu ne apăra de atacurile patrulelor, ale faimoaselor patrule siberiene. Cu capul plin de gânduri negre, am stat toată noaptea lângă un morman de grenade şi două mitraliere încărcate, scrutând cu disperare în beznă.

În zori, ruşii au început să bănuiască ceva. Am tras câteva rafale, dar au căpătat din ce în ce mai multă în­drăzneală, mergând până acolo încât se uitau la noi de‑a dreptul, peste parapetul tranşeei lor. M‑am dus la Bă­trânul şi i‑am spus:

— Nu crezi c‑ar fi bine s‑o ştergem înainte să fie prea târziu? Douăzeci de ore sau 24 de ore, ce mai contează diferenţa?

Bătrânul dădu din cap.

— Sven, un ordin e un ordin. Şi mai presus de toate, ceilalţi se bizuie pe noi să le dăm un răgaz de o zi. Şi aşa o să le iasă sufletul. Măcar să le dăm o şansă să scape.

Porta era şi el de părerea mea, dar Bătrânul nici n‑a vrut s‑audă, spunând că putem să ne luăm picioarele la spinare dacă doream, dar că el va rămâne pe loc. Singur, dacă va trebui.

— Bine, prost bătrân! ţipă Porta, furios. Ştii foarte bine că nu te lăsăm baltă. Dar să nu spui că nu te‑am prevenit!

Înjurând cât ne ţinea gura, ne‑am întors la posturile noastre. Căţăraţi pe parapet, câţiva ruşi ne făceau semn. Rafalele i‑au trimis înapoi în tranşee, dar o clipă mai târziu erau din nou afară.

Deodată, spre groaza mea nespusă, am văzut ivindu‑se deasupra parapetului de la adăpostul meu o faţă bărboasă, la nici zece metri de mine. În mod reflex, am aruncat o grenadă şi omul a fost ucis pe loc. Apoi sectorul s‑a în­sufleţit. Ruşii soseau grupuri‑grupuri să vadă ce se în­tâmplă şi Bătrânul recunoscu în sfârşit că era timpul să părăsim poziţiile.

Goneam pe schiuri prin stepa acoperită de zăpadă. Din când în când, în spatele nostru se auzeau explozii. Erau glumele noastre capcană. Dar în afară de aceste zgomote totul era tăcut şi trist. Pe şosea, la doi kilometri distanţă, treceau uneori tancuri ruseşti. După cinci zile de căutări am găsit în sfârşit rămăşiţele regimentului 27, care fusese retras din luptă pentru refacere.

         Am fost numit Fahnenjunker şi nu mi‑a plăcut nici cât negru sub unghie. Până atunci fusesem bine adăpostit în coloană. Acum trebuia să mă aşez în fruntea celorlalţi şi să primesc raportul Kommandofeldwebel‑ului care, până de curând, fusese superiorul meu.. Aveam impresia că mă dau din plin în spectacol în faţa întregii lumi. Camarazii se prăpădeau de râs.