Prin hublou

Oare nu este cu adevărat uimitor că fiecare casă în care am trăit este vie în amintirea mea, de parcă aș locui în continuare acolo și, dacă aș vrea, tot ce aș avea de făcut ar fi să scot cheia din buzunar și să intru așa cum am făcut-o de atâtea mii de ori? Știu și acum fiecare ungher din apartamentul unde am stat cu toții, pe strada Carpați, înghesuiți în două camere: mama, tata, Babaca și cu mine. E suficient să închid ochii și să-mi imaginez că parcurg, ca într-un joc pe computer, spațiile care pe atunci mi se păreau uriașe, ca să văd fiecare obiect așezat acolo unde l-am lăsat: rafturile încropite de Babaca în „vestiar”, farfuriile cu motive țărănești puse de tata pe pereții sufrageriei, covorul cu modele albăstrii și franjuri care trebuiau să fie mereu curățate și pieptănate...

Trec cu gândul în casa din Pompieri, unde ne-am mutat, eu și mama, după ce ea s-a despărțit de tata și văd imediat lungul coridor care unea bucătăria cu sufrageria și pe care dădeam de-a dura, spărgându-le în fărâme, discurile de patefon cu Caruso și Șaliapin din colecția lui Bunelu, scara cea întunecoasă pe care, urcând-o într-o noapte, mi-am învins pentru întâia oară frica de întuneric, podul în care pătrundeam tiptil ca să explorez ungherele pline de comori imaginare, zidul care pornea de lângă balcon și ajungea în stradă, zid pe care alergam întotdeauna ca să ajung mai repede la marginea pădurii care începea la numai câteva zeci de metri de casă...

Ajung rapid în casa din Calea Codrului și fiecare detaliu se arată cu claritate - soba de teracotă galbenă cu cercuri albastre traversând peretele și încălzind și sufrageria și dormitorul, veranda plină de cărțile familiei, astăzi risipite în cele patru zări, baia cu cazanul ei uriaș în care încălzeam apă de câte ori aveam nevoie de un duș, camera mea cea micuță, cu biblioteca și biroul, masa din sufragerie, pe care sărea fără nicio ezitare cotoiul cel roșu când avea chef să fie mângâiat...
Mă văd și pe mine, de parcă aș fi acolo în două persoane, una fiind eu, cel de-atunci, aflat acolo în mod legitim și a doua tot eu, dar cel de-acum, privind ce se întâmplă ca printr-un hublou pe care nimeni nu îl poate deschide, pentru că asta ar face posibil ca eu, cel de-acum, să stau față în față cu mine, cel de-atunci, ar însemna că noi, cei doi eu, ne-am putea atinge, ne-am putea vorbi și atunci cu siguranță unul dintre noi s-ar transforma în coșmar al celuilalt și totul ar dispărea ca prin farmec.
Dar pentru că nimic nu s-a pierdut, pentru că totul este acolo, așa cum l-am lăsat la plecare, în fond ce m-ar putea reține să mă ridic chiar în clipa asta de pe scaun, să ies în stradă, să pornesc către Sinaia, să mă duc la oricare din casele copilăriei mele, să bag mâna în buzunar și acolo să fie cheia, să deschid, cu mișcări sigure, ușa, pentru a vedea că nimic nu s-a schimbat, că tot ce mi s-a întâmplat a fost un vis frumos și lung, în care mergeam la facultate, ajungeam profesor, apoi plecam din Sinaia, îmi făceam o familie, îmbătrâneam, dar acum gata, toate au revenit la normal, sunt din nou acasă, din clipă în clipă trebuie să apară, din bucătărie, mama, spunându-mi cu voioșie „Ei, ai venit! Ce mai nou, băiete?”