Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.

Cum am devenit hot de biciclete (9)

Conflictul dintre tata şi Ponor era mai vechi decât mine. Incă din anii 50, tata, sosit la Sinaia ca tânăr medic stagiar, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia medicului Casei Regale, Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. 

Cum am devenit hot de biciclete (7)

Nu ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă, care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală. Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul, se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.

Interes planetar pentru Buric

Cred că pentru cineva care ține un blog, este inevitabilă confruntarea cu o întrebare serioasă: „de ce țin eu acest blog?" În afară de cazul în care cineva câștigă bani din așa ceva, e dificil de dat un răspuns, mai cu seamă când ai un blog generalist. Eu îmi pun tot mai des întrebarea asta și, pe măsură ce trece timpul, scrisul pe blog îmi apare o activitate din ce în ce mai absurdă. Nu pentru că acțiunea mea nu are, practic, nicio finalitate - poate tocmai de aia merită s-o fac - dar îmi devine tot mai limpede că aproape nimic din ceea ce scriu eu aici nu interesează în mod real pe cineva.

Cum am devenit hot de biciclete (4)

Intre dulap şi bibliotecă, era o uşă care deschidea calea spre baie, printr-un spaţiu intermediar minuscul, pe care tata îl numea “vestiar”. O altă uşă dădea în cea de-a doua cameră, mobilată rustic şi lipsită total de ferestre. Acolo stătea Babaca, bunica mea, adusă de tata din fundul Moldovei. Mi-o amintesc şi acum, grasă, îmbrăcată într-un capot de un mov decolorat, stând în picioare şi aplecată pentru a se sprijini cu coatele pe masă, balansându-şi ore întregi fundul, ca un pendul uriaş. Suferea de o boală ciudată, ale cărei simptome se ameliorau doar prin bălăngănirea asta permanentă, aşa că, vreme de câteva ore pe zi nu făcea nimic altceva. Camera avea două paturi, acoperite cu cergi lucrate manual, cu firul gros şi viu colorate. Masa, ca şi dulapul de haine şi servanta, erau din lemn sculptat, cu modele folclorice moldoveneşti. Pe un perete erau agăţate farfurii pictate, ca într-un fel de muzeu al ceramicii. Pe jos, parchetul gol, pe care abia după câţiva ani avea să fie aşternut un covor, adus de mama de la părinţii ei. Unul dintre pereţi era un glasvand, dincolo de care locuia familia Ponor. Şi mai era o uşă, prin care ajungeai într-un coridor întunecos, ca o galerie de cârtiţă, căruia ai mei îi spuneau “culoarul”. Dacă o luai către stânga, te afundai în viscerele casei, precum Iona în burta chitului. Mergând către dreapta, făceai un unghi drept, treceai pe lângă un calorifer de care era rezemată o bicicletă neagră şi ajungeai la uşa principală, dincolo de care era curtea, apoi strada, apoi lumea întreagă, plină de mistere şi chemări.

P3

Cum am devenit hoț de biciclete (1)

O sa povestesc, asa cum am promis, cum am devenit hot de biciclete. Pentru a se intelege cu claritate ce s-a intamplat, e musai sa fac o mica descriere a lumii asa cum o percepeam eu la cativa anisori (da, am avut si varsta asta, chiar daca acum am senzatia ca m-am nascut direct asa cum sunt azi), lume redusa, de altfel, la interiorul vilei din strada Carpati in care familia mea ocupa un apartament de doua camere, si la imprejurimile compuse dintr-o bucata de strada si cateva terenuri virane. Locuiam acolo cu mama, cu tata si cu bunica din partea tatei, careia ii spuneam cu totii Babaca.

Prin hublou

Oare nu este cu adevărat uimitor că fiecare casă în care am trăit este vie în amintirea mea, de parcă aș locui în continuare acolo și, dacă aș vrea, tot ce aș avea de făcut ar fi să scot cheia din buzunar și să intru așa cum am făcut-o de atâtea mii de ori? Știu și acum fiecare ungher din apartamentul unde am stat cu toții, pe strada Carpați, înghesuiți în două camere: mama, tata, Babaca și cu mine. E suficient să închid ochii și să-mi imaginez că parcurg, ca într-un joc pe computer, spațiile care pe atunci mi se păreau uriașe, ca să văd fiecare obiect așezat acolo unde l-am lăsat: rafturile încropite de Babaca în „vestiar”, farfuriile cu motive țărănești puse de tata pe pereții sufrageriei, covorul cu modele albăstrii și franjuri care trebuiau să fie mereu curățate și pieptănate...

Glasvandul

In anii 50’, tata, sosit la Sinaia cu gândul să înceapă o viată nouă ca tânăr medic ftiziolog, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni, nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. Mama, la rândul ei, avea ditamai casa pe strada Pompieri, unde locuiau părinţii ei, dar, ca orice tânără soţie, a decis să se mute împreună cu alesul inimii. 

Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.

Mătușa adormită

În anul doi de facultate, aveam probleme cu sportul. Adică nu-mi convenea să mă duc pe la sală sau pe teren când aveau ăia orele, după amiază, adică exact când era viața mai frumoasă pe terasele bucureștene. Așa că eram în căutarea unor combinații care să mă ajute să scap de sport. Ca un făcut, exact în perioada aia, tata și-a adus aminte că avea o verișoara pe care nu o mai văzuse de peste 20 de ani și care era medic la spitalul Brâncovenesc - ăla care ulterior a fost dărâmat de Ceaușescu. Așa că am aflat cum o cheamă și m-am dus s-o caut. Am dat de ea - o femeie în vârstă, cu părul aproape alb, care semăna puțin cu Babaca - bunica din partea lui tata. I-am spus eu despre ce e vorba și mi-a aranjat un act din care reieșea că am nu știu ce probleme și se recomandă evitarea efortului fizic. Bun, am scăpat de sport, dar nu definitiv: tot mă chemau pe-acolo în câte-o dimineață, dar măcar după-masă mă lăsau în pace.

Odihna vesnica

Cum spuneam, am fost la Sinaia pentru cateva ore. Printre altele, m-am dus la cimitir. Mama, tata si Bunelu - bunicul pe linie materna - odihnesc in acelasi loc de veci si, pentru ca eu nu sunt acolo, nimeni nu se ingrijeste de mormant. Le-am mai dat, de-a lungul vremii, bani unora si altora ca sa curete buruienile, sa puna flori, sa aprinda cate o lumanare, dar bineinteles ca intotdeauna am gasit mormantul la fel de neingrijit. Motivele, desigur, fiind mereu aceleasi: a trecut mult timp, a plouat, a fost mult de lucru (adica au murit multi sinaieni), umbla niste babe care scot florile din pamantul mormintelor si le duc la ele acasa unde le pun in jardiniere, sau, mai rau, le vand si uite-asa. Acum, pare a fi in regula. Mai e un mormant, unde se odihnesc bunicile mele: Busea din partea mamei si Elvira (careia ii spuneam Babaca) din partea lui tata. Va trebui sa ma ocup si de el cat de curand. Cam asa aratau lucrurile saptamana trecuta:

Aberații locative

Cât am fost sinăian, am locuit în trei case, pe rând: casa din Bulevardul Carpați 48, în care am stat până la 9 ani, când mama și tata s-au despărțit, cea în care am locuit cu mama și bunicii, din strada Pompieri 1 apoi vila din Calea Codrului 9, ultima mea locuință sinăiană. Povestea acestor case e foarte interesantă și edificatoare pentru anomaliile generate de sistemul comunist.