Cred că pentru cineva care ține un blog, este inevitabilă confruntarea cu o întrebare serioasă: „de ce țin eu acest blog?" În afară de cazul în care cineva câștigă bani din așa ceva, e dificil de dat un răspuns, mai cu seamă când ai un blog generalist. Eu îmi pun tot mai des întrebarea asta și, pe măsură ce trece timpul, scrisul pe blog îmi apare o activitate din ce în ce mai absurdă. Nu pentru că acțiunea mea nu are, practic, nicio finalitate - poate tocmai de aia merită s-o fac - dar îmi devine tot mai limpede că aproape nimic din ceea ce scriu eu aici nu interesează în mod real pe cineva.
Dacă dau la o parte poveștile, schițele, nuvelele, romanele pe care le urc, în rest e vorba de chestiuni care mă privesc pe mine și numai pe mine. Când scriu despre întâmplări de acum treizeci de ani, de exemplu, cei care intră aici pot avea un interes doar dacă au vârsta mea, au apucat vremurile alea și postările mele le trezesc anumite nostalgii. Dar un tânăr de 20 - 30 de ani care dă din întâmplare peste blogul meu, ce motiv poate să aibă să rămână și să citească despre Nicu Buric, revista „L'ecole”, Babaca, ori culoarul din vila Cârstea? Niciunul - aceste lucruri nu au niciun fel de însemnătate pentru altcineva decât pentru mine și pentru eventualii cititori de-o vârstă cu mine care știu despre ce vorbesc eu. Într-o singură situație oamenii sunt interesați de amănunte din copilăria și tinerețea cuiva: atunci când cineva acela este o celebritate. Un serial killer are toate șansele să vândă milioane de exemplare din jurnalul pe care l-a ținut când era copil. Lumea se va bate să citească acele însemnări, încercând să descopere acolo semnele prevestitoare ale crimelor. Un mare campion dă imediat lovitura cu niște memorii, la fel un mare interpret de muzică pop, ori un celebru politician care se retrage. Dar un om obișnuit, cineva despre care n-a auzit lumea, nu prezintă interes pentru mai nimeni.
Desigur, interesul pentru celebrități scade pe măsura trecerii anilor. Astăzi, cei care citesc despre copilăria lui Nixon sunt cu mult mai puțini decât cei care făceau asta în anii 70. Iar ceea ce scrie unul ca mine pe blogul lui va deveni, probabil, interesant abia după ce va fi trecut încă foarte mult timp de-aici înainte. Timpul este cel care valorizează lucrurile. Dacă s-ar găsi undeva niște tăblițe cu scrieri ale unui individ care a trăit cu o mie de ani înaintea lui Cristos, întreaga omenire ar fi în delir. Să presupunem că individul ar fi ținut un jurnal zilnic, în care ar fi notat conștiincios „la răsăritul soarelui m-am dus și m-am căcat după bolovanul cel mare”, „după ce am mâncat ciozvârta rămasă de ieri, a venit pe la mine vânătorul și am răcnit amândoi ca urșii”, „aseară am mers și am făcut o gaură în copacul cel înalt”. Astea ar deveni rapid subiecte de interes planetar, până și copiii le-ar învăța pe de rost, iar savanții ar scrie tomuri imense în care ar demonstra cât de prețioase sunt însemnările pentru înțelegerea acelor vremuri etc.
La fel stau lucrurile și cu acest blog. La un moment dat, nu voi mai scrie și el va fi dat, încet încet, uitării. Dar de rămas, va rămâne, datele vor fi stocate frumușel și, cine știe, peste câteva mii de ani cineva o să-l găsească din întâmplare printre sutele de miliarde de bloguri stocate și va considera că informațiile din el sunt de mare însemnătate. „Incredibil - vor scrie savanții, preluați de întreaga presă - în anii 60 ai mileniului al doilea, oamenii își spuneau unul altuia Buric și Babaca, aflăm asta din însemnările lăsate de un oarecare Raul Baz care a trăit pe-atunci”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu