Doua povesti surori ale lui André Gide (10)

Scoala femeilor (j)

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

                                                                                          Arcachon, 2 iulie l9l4.

Am luat cu mine acest caiet, aşa cum iei un şerve­ţel pe care să-l brodezi şi să-ţi treacă de urît în timpul unei cure de odihnă. Dar dacă încep din nou să scriu, nu o mai fac, din păcate, pentru Robert. El crede că acum mă cunoaşte bine, că nimic din ceea ce pot simţi sau gîndi nu-i este străin. Voi scrie aici ca să-mi adun gîndurile, ca să încerc să văd limpede în mine însumi, cumpănind ca Emilie, eroina lui Comeille, ceea ce pun în joc, ceea ce urmăresc.

    Cînd eram tînără versurile astea mi se păreau bom­bastice, ba chiar ridicole, aşa cum se întîmplă cu lu­crurile pe care nu le înţelegi bine; copiii mei, atît bă­iatul cît şi fata, pe care i-am pus să înveţe aceste ver­suri, le găsesc şi ei ridicole şi sforăitoare. Desigur, tre­buie să ai o anumită experienţă a vieţii pentru a înţe­lege că nu poţi nădăjdui să obţii lucrurile pe care le doreşti decît riscîndu-le pe cele la care ţii mai mult. Ceea ce urmăresc eu astăzi este eliberarea, ceea ce pun în joc este stima societăţii şi a celor doi copii ai mei. De ce va zice lumea mă silesc să mă conving că nu-mi pasă. Dar nu exista nimic pe lume la care să ţin mai mult decît la respectul şi stima copiilor mei, şi, scriind aceste rînduri, îmi dau seama încă şi mai bine că aşa e. Mă în­treb chiar dacă nu aştern aceste rînduri tocmai pentru ca să fie citite de ei. Aş vrea ca mai tîrziu, dacă vor da peste ele, să găsească în acest jurnal o justificare sau cel puţin o explicaţie, căci fără îndoială li se va spune să judece aspru şi să condamne purtarea mea.

Da, ştiu şi îmi spun neîncetat că, părăsindu-l pe Ro­bert, în ochii tuturor eu voi fi vinovată. Fără să mă pri­cep de loc la procedura juridică, îmi dau totuşi seama că se poate întîmpla ca refuzul meu de a mai trăi sub ace­laşi acoperămînt cu el să atragă după sine decăderea din drepturile ce-mi revin ca mamă. Avocatul pe care vreau să-l consult de îndată ce mă voi reîntoarce la Paris îmi va indica, poate, cum pot evita să fiu cruţată de asta, căci ştiu că nu voi putea îndura să trăiesc fără ei. Nu pot să mă împac cu gîndul că voi trăi fără să-mi mai văd copiii, dar nu mai pot nici accepta să trăiesc alături de Robert. Singura cale pe care pot să apuc pentru a nu ajunge să-l urăsc este să nu-l mai văd. Şi mai ales să nu-l mai aud... Scriind asta, îmi dau seama că am şi început să-l urăsc şi că, oricît de îngrozitoare îmi par aceste cuvinte, simt că am redeschis acest caiet numai din nevoia de-a le scrie. Căci asta nu o pot mărturisi nimănui. Îmi amintesc de timpul cînd Yvonne nu în­drăznea să-mi vorbească de necazurile ei de teamă să nu-mi umbrească fericirea. Acum a venit rîndul meu să tac. De altfel, ar înţelege oare ce se petrece cu mine?... Poate mai degrabă bărbatul ei, omul care la prima vedere mi s-a părut atît de egoist, atît de vulgar, şi pe care acum îl preţuiesc, ştiind ce suflet de aur are. Am surprins cîteodată la acest om cu adevărat superior un ton în care se strecura un grăunte de dispreţ faţă de Robert; bunăoară, nu demult Robert ne reproducea un dialog în care, evident, el era cel ce apărea într-o lu­mină favorabilă. După ce-a citat întocmai, pe-un ton ad­mirativ, cuvintele pe care le spusese, Robert a terminat spunînd:

— Iată ce m-am socotit dator să-i spun acelui domn.

— Şi domnul acela, ce s-a socotit oare dator să-ţi răs­pundă? a întrebat doctorul Marchant.

Pentru o clipă, Robert a părut cam descumpănit. Simte că Marchant îl judecă, şi asta nu-i place defel. Cred că Marchant se abţine de a-l lua pe Robert peste picior numai ca să nu mă mîhnească pe mine, căci este adesea necruţător faţă de oamenii plini de ei înşişi, pe care nu se poate împiedica să-i înţepe pînă ce-i vede dezumflîndu-se. Desigur că nu se lasă înşelat de frazele sforăi­toare ale lui Robert. Uneori chiar m-am gîndit că, dacă Marchant n-ar ţine la mine, ar fi încetat de mult să-l mai vadă pe Robert. În seara cînd a avut loc conversaţia de care am pomenit, am avut o senzaţie de uşurare, înţelegînd că nu numai pe mine mă scoate din sărite obi­ceiul lui Robert de a afirma mereu că „s-a socotit dator" să facă ceea ce pur şi simplu a făcut fiindcă avea chef, sau mai adesea şi mai presus de toate fiindcă i se părea că este nimerit să facă. În ultimul timp şi-a stilizat fraza şi spune: „Am crezut că e datoria mea să“, ca şi cum n-ar mai acţiona decît sub imboldul unor înalte consideraţiuni de ordin moral. Are un fel de a vorbi despre datorie care are darul de-a te face să urăşti orice „datorie", un fel de a se folosi de religie care te face să suspectezi orice religie şi un fel de a jongla cu sentimentele nobile care te poate dezgusta pentru totdeauna de ele.

Cap 9