Domnilor
Colegi,
Voinţa de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenţia de
ai săi, sau voinţa de a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună,
—întrutotul caracteristică acestui rapsod al luptei naţionaliste, se hrăneşte
din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat.
Nu trebue să ne grăbim şi să-l clasăm pe Octavian Goga în vreuna singură
din aceste înfăţişări, fiindcă din poezia lui ne apare pe rând în amândouă. El
poate să fie şi eu şi noi. E adevărat însă că accentul principal, în opera lui,
cade pe acele producţii în care se vânzoleşte în trâmbe tumultoase furtuna
eului colectiv. Referindu-ne la o serie întreagă de poezii, ce se pot rezuma
într’una singură: Prăpastia, de mare răsunet pe
vremuri, trebuie să recunoaştem o luptă aspră între eul individual si eul
colectiv, între iubirea de sine si iubirea de semenii săi. Această luptă se
deslănţuie neîmpăcată de-a lungul întregii sale opere poetice, cu predominarea
eului plural în primul volum de Poezii, cu oarecare cumpănire în Ne chiamă pământul, cu o preferinţă pentru individual în Din umbra zidurilor, cu o izbucnire covârşitoare a eului naţional
în Cântece fără ţară, şi un suspin atât de
personal în volumul postum. Nu numai ca valoare artistică, dar şi ca act de
voinţă bărbătească, trebuie să lămurim din această desbatere lăuntrică a
poetului un triumf al dragostei de aproapele asupra dragostei de sine.
Egocentric ca orice liric, Octavian Goga izbuteşte să se lepede de el însuşi şi
să îmbrăţişeze soarta mulţimii în care, cu o dureroasă desfătare, îşi vede
propria soartă, —ca om şi ca poet. Rugăciunea lui,
Alungă
patimile mele,
Pe
veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Invaţă-mă, Stăpâne, a
plânge,
e actul de renunţare la
sine pentru a se uni cu viaţa milioanelor de fraţi. E mişcător de semnificativ
pentru sufletul românesc al lui Octavian Goga că această sugrumare de sine şi
această năpraznică absorbire în durerile lumii, se face solemn în faţa lui Dumnezeu.
Sub ochiul lui milostiv, înfrăţirea poetului cu chinul neamului capătă sensul
unei izbăviri ce trebuie să vină. Nădejdea nu e oaspete în casa fericiţilor;
numai cei cari gem în groaza durerii ştiu ce însemnează această putere miraculoasă
prin care viaţa biruie asupra morţii.
Ideea renunţării apare în
relief impunător din poezia Înviere. E un interior de cămin
tănăr si fericit. Farmecul femeii iubite îi toropeşte sufletul cu o lene
adormitoare. Dar a fost deajuns urletul fioros al unui lup flămând în
pustietatea iernii, ca poetul să se scuture brusc de vraja familiară şi să-şi
aducă aminte de vaierul etern al tuturor flămânzilor din lume. El preferă
fericirii proprii acest vaier. S’a deşteptat din nou luptătorul în zale
zornăitoare. Scena finală, în care îşi ia rămas bun dela mireasa iubită,
aminteşte despărţirile clasice ale cavalerilor, de haină renunţare la fericirea
personală, pentru viforul luptelor eroice.
Mereu sub alte înfăţişări iese la iveală aceeaşi idee, mai ales în temele
desrădăcinării si înstrăinării de viata satului şi de tovarăşii copilăriei
depărtate. Şi St. O. Iosif a cântat acest sentiment, lăsându-se însă învăluit
de lâncezeala duioasă a ireparabilului. La Octavian Goga sentimentul acesta se
sbârleşte într’o încordare dramatică şi revoltată. El e prin excelenţă poetul
reprezentativ al desrădăcinării, al acelei contrarietăţi pe care o poartă în
inimă imensul număr al cărturarilor ridicaţi din pătura ţărănească. Bucuria de
a fi atins culmile culturii si ale civilizaţiei orăşeneşti e întunecată în
sufletele lor de amintirea obârşiei umile şi a mizeriei satului rămas în urmă.
Octavian Goga a trecut din Răşinari la liceul unguresc din Sibiu şi de acolo la
Universitatea din Budapesta. Oraşul strălucitor în contrast ca satul, dar mai
ales mediul vrăjmaş, gata în orice clipă să-i macine fortificaţiile spiritului
cu care a venit de-acasă, îl fac să se revolte împotriva propriei ridicări si
să se dorească din nou în satul românesc de sub Carpaţi. In realitate nu e
vorba la dânsul de o înstrăinare, ci de conştiinţă extrem de ascuţită a
primejdiei înstrăinării.
Mediul maghiar e o piatră de încercare. Cu cât mai violent şi mai
duşmănos, cu atât mai viguroasă tăria duhului autohton în scrisul acestui
Valah, de o neasemănată dârzenie, că parcă s’ar răscula în el veacurile de
strămoşi prigoniţi şi umiliţi. El nu e un înstrăinat şi cu atât mai puţin un
desrădăcinat. El e numai un răsleţit ajuns la cunoaşterea superioară a grozăviei
ce pândeşte neamul său de ţărani. In lupta pe care a dus-o pe baricadele
pământului robit, ca un voinic din baladă împotriva balaurului, e încleştat
întregul românism al Ardealului cu glesna înfiptă în glie. Sufletul lui
Octavian Goga şuieră în luptă ca un stejar în vijelie. Fie vers, fie articol de
ziar, cuvintele lui sunt încărcate de ură dospită în straturile veacului, de
vifore, de trăsnete şi de fulgere, de bulboanele mării furioase. Niciun alt
scriitor al nostru nu dă impresia unei mai grozave prăvăliri de elemente, de
parcă natura întreagă se răscoală şi se năpusteşte asupra monstrului, care a
îndrăsnit s’o profaneze.
De unde această vajnică războinicie cu talazuri de iureş în opera lui
Octavian Goga? Izvorul ei trebue căutat în cugetul cântăreţului că soarta lui
e identică cu soarta neamului. In Ardealul robit de dinaintea anului l9l8,
fiinţa neamului românesc nu se putea desvolta după legile propriei libertăţi
politice, sociale şi spirituale. Silnicia străină căuta să-i impună tipare de viaţă
în contradicţie cu aceste legi fireşti. In ochii lui Octavian Goga
strâmbătăţile regimului apar ca tot atâtea violenţe împotriva acelei „înţelepciuni
a firii”, despre care am vorbit, şi care e norma organică a vieţii româneşti.
Va mai trebui să treacă, poate, încă o mie de ani până când poporul maghiar să
priceapă că libertatea e condiţia de viaţă a fiecărui neam şi că ea nu e
privilegiul exclusiv al unei hoarde asiatice, înfiptă în inima Europei şi
halucinată de hiperbola unui ifos utopic, în disproporţie comică cu forţa
reală, foarte redusă, pe care o reprezintă. In raport cu ifosul ei paradoxal,
conştiinţa perenităţii româneşti în Ardeal, cu nimbul ei de romanitate
imperială, făcea şi mai adânc simţită durerea strâmbătăţii, care ameninţa cu
schilodirea fiinţa neamului nostru de peste Munte.
Sufletul lui Octavian Goga se ridică din afunzimile acestui mit de aur al
strămoşilor:
Că sunt din neam împărătesc
Din ţară ’ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată.
Răsună în versul lui toată lamura doctrinei
istorice şi filologice a latiniştilor.
Sentimentul specific ardelenesc, născut din condiţiunile politice
cunoscute, nu e un sentiment de robi cu soarta pecetluită ci de stăpâni
oprimaţi în propria lor casă. Robii destinaţi robiei îşi îndură soarta fără
murmur. Stăpânii oprimaţi, dimpotrivă, îşi plâng durerea şi se răzvrătesc.
Dacă doinele Ardealului sunt fluvii de jale, istoria lui e un vârtej de
viforoase răzvrătiri. Acest Ardeal cu amândouă înfăţişările lui de umbră şi de flacără,
trăieşte tot în poezia lui Octavian Goga. Personalitatea lui lirică e o
împletire neîntreruptă de plâns şi de revoltă. Am putea spune fără greş că
sentimentul specific ardelenesc îi impune însăşi tehnica poetică. Aproape
fiecare bucată, tăiată magistral din această substanţă colectivă, e o
alternanţă de tonuri minore şi de tonuri majore, în care plânsul pătimirii se
rezolvă în răzvrătirea stăpânilor loviţi. Niciunul din poeţii noştri nu are
atâta potop de „lacrimi” în versurile lui, dar niciunul atâta pornire bărbătească
de răzbunare. Doinele plâng, mamele şi feciorii plâng, codrul plânge, câmpia
înrourată plânge, până şi fluturii se sfiesc de abureala plânsului acestuia
împrăştiat în tot Ardealul; Oltul, Mureşul şi Crişurile sunt valuri de lacrimi;
cântecul care se ridică din ţară până în pragul cerului e un plâns în stare
să-l înduioşeze pe Cel-de-Sus cu o lacrimă de foc:
Blând zâmbire-ar Milostivul,
Iar din geana lui de-argint
Lacrim’ar cădea ’n adâncul
Norilor de mărgărint.
Ni s’ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea:
Intre stelele de pază
Am avea si noi o stea !
Plânsul acesta însă
scrâşneşte în truda plugurilor, în truda sapei care nu-şi prăşeşte moşia ei şi
în truda coasei care, ca în mâna legionarilor lui Avram Iancu, nu e sortită să
cosească numai iarbă. Dela jelanie până la revoltă nu e decât distanta unui
vers sau a unei răsuciri de suflet, ce nu stie să se dea bătut. Toată acea
pleiadă de moşnegi, cari năvălesc mustrători în singurătatea înaltă a poetului,
toţi acei dascăli şi dăscăliţe şi apostoli cucernici ai satului, sunt
încarnările simbolice ale unei tradiţii împărăteşti; în rostul lor răsună
glasul profetic al unui popor de falnici stăpâni, ofensaţi în ţara lor timp de
o mie de ani.
Ci 'n pacea obidirii voastre,
Ca ’ntr'un
întins adânc de mare,
Trăieşte înfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.
In literatura noastră,
fizionomia lirică a lui Octavian Goga se defineşte aparte, între buciumul adânc
şi fără leac al elegiei lui Eminescu si între trâmbita eroică a lui George
Cosbuc.
Având afinităţi cu
amândouă aceste mărimi supreme ale geniului nostru poetic, cântecul lui
Octavian Goga, greu de sentimentul specific al Ardealului, e o elegie eroică.
Nu pare lipsit de interes
să ne referim la un fenomen literar din Europa Centrală, care a trecut
neobservat până acum, —un fenomen înainte-mergător al războiului mondial, prin
care s’a prăbuşit conglomeratul austro-ungar. Fericitul dezastru al imperiului
habsburgic a fost presimţit de trei poeţi contemporani, ridicaţi din sânul a
trei neamuri felurite. Unul e Petru Bezruc, poetul ceh al Cântecelor sileziene, altul e Andrei Ady al Ungurilor, iar cellalt
Octavian Goga. Câte trei sunt proorocii cataclismului nădăjduit ieri de toate
popoarele siluite din Europa Centrală. In poeziile sale de epocal răsunet,
potrivite pe ritmurile populare ceheşti, Petru BezruS condensează o ură ce
merge până la sălbăticie şi la şuierul gloanţelor răzbunătoare. E un socialism
naţional, cântat pe seama oropsiţilor mineri ai Boemiei împotriva « domnilor şi
patronilor » de neam străin. In poezia lui Andrei Ady, presimţirea prăbuşirii
imperiului habsburgic nu se manifestă cu bucuria cruntă a lui Petru BezruS, ci
cu groaza de izolarea şi singurătatea Ungariei. Căci Ungaria n’a avut o
existenţă politică prin sine însăşi; ifosul ei împotriva naţionalităţilor s’a
exercitat la umbra pajurei vieneze cu două capete. In preajma dezastrului, Ady
e înspăimântat de răzbunarea popoarelor oprimate de Ungaria, şi cu convingerea
unui socialist le chiamă zadarnic la un vag ideal de viaţă nouă, mustrând
amarnic necugetatul şovinism maghiar.
Pe lângă presimţirea sfârşitului inevitabil al opresiunii austro-ungare,
Octavian Goga are comun cu aceşti poeţi nota socială, fără socialism însă, şi
nota naţională. Setea de răzbunare nare la el cruzimea lui Petru BezruS, ci
nobleţea, pe care i-o cunoaştem, a firii noastre româneşti. Socialismul vag al
lui Ady îl lasă rece; la chemările de înfrăţire ale poetului maghiar, Octavian
Goga răspunde cu năpraznica voinţă a unirii Ardealului cu Ţara mamă. Posedat de
adevărul libertăţii româneşti, Goga luptă în vers şi proză deopotrivă pentru «
principiul izolării noastre politice şi sociale de Unguri», — cum singur
mărturiseşte. Iar în altă parte: « Suntem atât de îndărătniciţi în această
convingere a noastră încât ne socotim datori ca şi arta, această însetare a sufletului după frumos, s’o
supunem şi s’o îngrădim în marginile vremelnice ale durerilor de azi». Dar
această artă a lui, care ţâşneşte din taina fără măsură a instinctului rasei,
se ridică până pe culmile unde poetul încetează să fie numai poet pentru a se
învesti cu menirea unui apostol şi a unui prooroc.
Orice artă care izbuteşte să plăsmuiască, dintolo de mizeria realităţii,
icoana ideală a existenţei e un apostolat; şi orice artă absorbită în funcţie
naţională se preface în proorocire a destinului.
Domnule
Preşedinte,
Domnilor
Colegi,
Proorocii nu sunt oamenii cei mai fericiţi de pe pământ. Menirea lor e să
se sfăşie de durerile altora. Octavian Goga părea să fie fericit cu flacăra
profeţiei consumată în triumful românismului din anul Domnului l9l8. îşi văzuse
visul cu ochii, şi strofele lui puteau să intre glorioase pe sub arcadele
istoriei literare. Dar destinul, pentru multele noastre păcate, a voit altfel.
Moartea fulgerătoare a poetului, venită parcă pentru a-l feri să vadă
catastrofa naţională ce se apropia, scoate iarăşi din istoria literară această
poezie ca să ne învenineze din nou sufletul cu amara ei frumuseţe şi cu
tragicul ei adevăr.
Ca să-i pot face acest nevrednic elogiu, i-am luat cărţile şi m’am dus să
le recitesc într’un oraş de peste Munte, nu departe de linia, ce spintecă azi
în două pieptul Ardealului. Se poate spune că vreuna din aceste jumătăţi e
fericită, când un ochiu plânge dincolo, de chinul înstrăinării, iar altul
plânge dincoace după cea pierdută?
Am deschis cartea în neştire şi am citit:
M’a dăruit
c’o mână soarta, dar m’a furat cu
ceialaltă...
Mi s’a părut că însuşi poetul rosteşte versul. Nu mai era glasul lui
sonor, atât de familiar nouă tuturor, ci o şoaptă misterioasă, stinsă în
nemărginită părere de rău, din altă lume. Şi era în sfintele sărbători ale
Paştilor cu învierea cerească peste tânguirea noastră de azi...
Domol purcede glas de schijă
Dela clopotniţa din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal...
Gândul mi s’a dus departe, acolo unde pasul nu-l mai poate urma, pe şoldul
de stâncă din Bihor, unde doarme somn fără odihnă sufletul lui Octavian Goga.
In groapa singuratică dela Ciucea, zace proorocul care a scris Cântece fără ţară. Atunci când le-a făcut, eram în pragul
războiului de întregire, şi ele păreau îndemnuri de prisos către o lume ce sta
cu braţul încleştat pe arme. Cine şi-ar fi putut închipui că aceste Cântece fără ţară aveau să cuprindă cândva grozăvia ce
sdrobeste azi milioane de inimi româneşti? Fantoma proorocului se ridică uriaşă
pe piedestalul Muntelui părăsit şi glasu-i ne trimite mustrarea mai amarnică
decât moartea:
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
In giulgiul veşnicei tăceri...
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară dela voi!
Eu caut şi nu găsesc om în ţară, care să nu simtă ca o rană în inimă
arsura mustrării acesteia. E glasul mormântului prizonier al celui care a
cântat şi-a luptat pentru desrobirea întregului Ardeal. (încheierea cuvântării)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu