Crainic despre Goga (1)

20 martie, ziua lui Octavian Goga. Urc aici discursul rostit de Nichifor Crainic in sedinta Academiei Romane cu prilejul alegerii lui ca academician in locul lasat vacant de Goga. Discursul e destul de lung (peste treizeci de pagini, asa ca o sa-l sparg in cateva bucati mai scurte.

Octavian Goga cu sotia lui, Veturia, zisa si Privighetoarea lui Hitler

ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA

Domnule Preşedinte,

Domnilor Colegi,

Sentimentul care mă stăpâneşte în această clipă sărbătorească e recunoştinţa caldă faţă de Domniile-Voastre cari, alegându-mă membru al Academiei Române, mi-aţi poleit numele cu su­prema distincţie la care poate să ajungă în ţara noastră un mânuitor de cuvinte. Fără doar şi poate, omul care a izbutit să desluşească din tumultul pornirilor lăuntrice glasul tainic ce-i vorbeşte de propria vocaţie în vieaţă, se lasă absorbit cu totul de puterea ei. E totuşi omenesc lucru să te bucuri când truda ta găseşte ecou în sufletele celorlalţi. Dacă felul cum ne judecăm noi înşine e altceva decât felul cum ne judecă semenii noştri, unii suntem nefericiţi că lumea ne trece cu vederea, alţii măguliţi dacă ne-am recunoaşte aievea în pă­rerea semenilor noştri, iar alţii uimiţi de neaşteptata preţuire cu care ne încununează societatea.

Cazul meu e acesta din urmă. Copil desfăcut nici eu nu stiu cum din cea mai anonimă umilinţă rurală, intrând în altă lume, unde nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori, umbră de gând nu m’a ispitit vreodată că voiu ajunge umăr la umăr cu savanţii, cu erudiţii şi cu plăsmuitorii de vrăji olimpice ai României.

Socotindu-mi vieaţa trăită, am certitudinea că mâna nevă­zută a Celui de Sus ne poartă dela marginea de jos la mar­ginea cealaltă a existenţei, dela umilinţă la faimă şi dela faimă la umilinţă, ca să se încredinţeze în ce măsură îi semănăm sau nu, —fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea.

Inima mea se moaie ca genunchii unui pelerin, în faţa memoriei lui Octavian Goga.

Locul, pe care mi l-aţi îmbiat, el îl umplea de strălucirea cu care umple flacăra o vatră, —o vatră pe care i-o lăsase rece geniul stins al lui George Coşbuc. Mă cutremură soarta lor. George Coşbuc a închis ochii pe neaşteptate în preajma triumfului românesc; Octavian Goga s’a prăbuşit brusc în preajma dezastrului naţional. Soarta nimeni nu ne-o cunoa­ştem. Dar ceea ce vă urez tuturor din adâncul făpturii mele e ca Dumnezeul marilor mei înaintaşi să-i răzbune în gloria, pe care o veţi trăi definitiv, a Ţării şi a neamului nostru!

La vârsta când copilăria se îngâna cu tinereţea, pe băncile Seminarului Central din Bucureşti, dascălul nostru de Ro­mână a intrat în clasă cu întâia carte de „Poezii” a unui nou cântăreţ ardelean. Numele lui ne-a sunat cam ciudat în auz, fiindcă Octavian aducea o rezonanţă împărătească de mare veac latin, iar Goga e un cuvânt de spaimă pentru copiii din Ţara veche. Dascălul nostru, luminat ca de-o rară descoperire, a deschis cartea şi ne-a citit: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul... Clasa şi-a oprit răsuflarea. Eram seminarişti, iar poetul acesta nou îşi începea cântarea cu o prosternare în faţa lui Dum­nezeu; eram băieţi dela ţară, iar el îşi mărturisea toată nădejdea în muncitorii ogoarelor, în clăcaşii urziţi din lacrimi şi su­doare. Limba lui nu semăna cu a poeţilor, pe cari îi cu­noşteam pe atunci, fiindcă el vorbea ca din ceasloave şi ca­zanii. Pe urmă, două lucruri ne pridideau simţirea: lacrimile pătimirii de dincolo de Munte şi revolta împotriva strâmbătăţii milenare.

Poetul acesta îţi otrăvea sufletul cu amara frumuseţe a versurilor lui. Părea că nu vorbeşte din el; părea că-şi toarce strofele din însuşi caierul de taină al fiinţei noastre româneşti. Curând după aceea, numele noului cântăreţ ardelean, Octavian Goga, ajungea chimvalul de aur al luptei pe care a dus-o generaţia mea.

Mă gândesc la anii dintre 1900 şi 1918. Poate niciodată ţara n’a avut un tineret mai pregătit sufleteşte pentru a doua zi. Învăţământul era împănat cu cărturarii băjenari de dincolo de Carpaţi. Aproape fiecare şcoală îşi avea dascălul ei ardelean. Mucenicii şi eroii Transilvaniei, dela Horia până la ultimul gazetar osândit la temniţă în Seghedin, ne erau aşa de cunoscuţi de parcă i-am fi văzut cu ochii. George Coşbuc trăia printre noi; St. O. Iosif de asemenea. E timpul Sămănătorului dela Bucureşti şi al Luceafărului dela Sibiu. Pe deasupra tuturor, ca un arhanghel al mâniei viforoase, se ridica statura morală a lui Nicolae Iorga. Străbătuse Basarabia, străbătuse Bucovina, străbătuse Maramureşul şi Ardealul întreg şi ni le înfăţişase în cărţi ca nişte fresce zugrăvite în umbra durerii şi în luciul nădejdii. Alţii răscoliseră Pindul şi Timocul. Din roata pământului românesc de pretutindeni şi din istoria fărâmiţată în ţăndări, se aduna în sufletele noastre povestea unui neam în zuruit de lanţuri. La Universitate şi la Academie, în fruntea Ligii Culturale, Nicolae Iorga devenise glasul de prooroc al descătuşării. O conştiinţă panromânească stăpânea cu imperiul ei sufletul tinerimii şi-i încleşta pumnii în revolta şi nerăbdarea faptei ce trebuia să vină ca o descărcare de tunet

si trăsnet.

In această atmosferă de incandescenţă şi de tensiune s’a ivit Octavian Goga.

L-am văzut întâia oară la o şezătoare literară în vechea Universitate din Bucureşti. Studenţimea de atunci găsea răspas şi pentru asemenea lucruri înalte. Cobora dela Sibiu să ne citească povestea lui Radu Roată care pleacă în lume cu jelania satului la împăratul străin! Apariţia poetului printre noi a fost un delir. Nu ne interesa ce ne va spune, fiindcă toate poeziile i le ştiam pe dinafară. Eram fericiţi că-l vedem. In figura lui de tânăr cu trupul puţintel, de înfăţişare blondă şi aristocrată, că parcă nu s’ar fi tras dela ţară, „cu ochii verzi ca leuşteanul”, purtând o pălărie ţuguiată de vânător tirolez şi un pardesiu pestriţ, altfel decât pe la noi, am avut fiorul sguduitor al Ardealului. Sosea din ţara unde „plâng doinele şi râde hora”. Avea un trecut de lupte crâncene, dela cuget la cuget, cu zile negre de temniţă şi triumfuri răsunătoare. Era cel care vine din tragica încăierare ce durează de o mie de ani. Simpla lui prezenţă încrâncena inimile tinere de regretul că nu suntem şi noi ardeleni, să luptăm şi să suferim ca dânsul.

Curând după aceea, St. O. Iosif, amintindu-şi de obârşia comună, îşi suspina, în oda pe care i-a închinat-o, părerea de rău că n’a rămas acasă, în Ardeal, să guste împreună cu Goga

Ce dulce-i pâinea temniţei maghiare !

Pentru generaţia mea, poezia lui Octavian Goga n’a fost o poezie citită, ci una trăită, al cărei cuvânt, până la cel din urmă, se făcea moleculă de vieaţă şi fibră de energie.