Nu
era nici 11 cînd Invincibilul Ş apăru din spatele dulapului şi se uită cu
prudenţă în cameră.
Băiatul
tresări. Şarpele era de nerecunoscut. Avea o pălărie mică neagră, trasă
ştrengăreşte pe un ochi, iar la gît, o cravată roşie cu picăţele verzi. Pielea sa
nu făcea nicio cută şi era bine lustruită, dar băiatul avu impresia, după
ciudatul miros pe care-l răspîndea, că şarpele întrebuinţase din belşug crema
de ghete din vestibul.
—
Hm,
făcu Invincibilul Ş văzînd că băiatul îl cerceta atent. Sunt gata! Haide! Şi,
plin de importanţă, o porni înainte împingînd cu borurile
pălăriei uşile care cedau docile.
Băiatul
îl urma îndeaproape. Ieşiră din curte, cotiră pe o străduţă dosnică, intrară
într-un gang întunecos, coborîră într-o pivniţă secretă şi ajunseră în sfîrşit
în faţa unei uşi vopsite în galben.
—
Aici
e! spuse şarpele mulţumit.
Băiatul
deschise uşa şi se trezi într-o sală puternic luminată de licurici, cu cîteva
mese rotunde. In fund era improvizată o scenă pe care zăceau răsturnate o tobă,
cîteva ghitare şi o vioară. Un pian făcea echilibristică stînd în coadă.
—
Unde-ţi
sunt prietenii? întrebă băiatul văzînd sala pustie.
—
Trebuie
să vină din moment în moment.
În aceeaşi clipă se
auziră bufnituri, zvonuri de glasuri şi dădură buzna înăuntru tot soiul de
indivizi. Se năpustiră la mese chiuind şi cerură spirt cu zahăr şi buruieni în
oţet. De sub o tejghea pe care băiatul nici n-o observase, ieşi un bursuc
somnoros, cu faţa buhăită de băutură. Îşi puse la repezeală un şorţ portocaliu
şi prinse să destupe tot felul de sticluţe şi butoiaşe, bolborosind într-una:
Leliţă
bălţată
Oaie
sprîncenată ...
—
Hei,
lungane, strigă unul dintre indivizi şi băiatul tresări înţelegînd că lui i se
adresa. Cine eşti, bă? continuă el şi băiatul abia-şi putu ascunde un zîmbet
văzînd că tipul era un melc focos cu o pălărie de cow-boy de sub care ieşeau
nişte laţe negre, soioase. Cochilia îi era bătută cu ţinte lucitoare.
—
Am
venit să vorbesc cu şefu, cu Bonifaciu.
—
Te
pomeneşti că vrei să intri în bandă, roşcovane! lătră un mops cafeniu cu trei
pistoale prinse după gît şi un pumnal legat de coadă.
—
Nu
chiar aşa. Aş vrea... dar nici nu începu bine că fu întrerupt de rîsul provocator
al unei pisici ca smoala, cu ochii verzi aprinşi şi cu o eşarfă în jurul
taliei.
—
De
ce rîzi? o întrebă el aproape furios.
Pisica
se apropie mişcînd din şolduri şi-i suflă fierbinte la ureche:
—
Fiindcă-mi
placi, scumpule.
Toţi
cei de faţă izbucniră în hohote, bătînd cu labele în mese şi în podea.
—
Cine
te-a adus aici? chiţăi un şoricel cu şapcă verde şi costum cadrilat. Am putea
să-ţi facem o anchetă şi să-ţi luăm amprentele, urmă el scoţîndu-şi carneţelul
din buzunar.
Tocmai
atunci Invincibilul Ş se urni de lîngă uşă şi declară că avea întîlnire cu
cineva la 11,30 la „Papagalul beat“.
După
ce plecă, băiatul se aşeză pe un scaun lîngă o şopîrlă cu un şal aruncat
neglijent pe coadă. Aceasta tăcuse tot timpul şi se uitase la el cu o
timiditate nefirească.
—
Cine
eşti tu? o întrebă curtenitor.
—
Ursula,
răspunse şopîrla privindu-şi degetele din faţă, proaspăt date cu ojă neagră.
Apoi se dădu jos de pe scaun şi ceru bursucului oranjadă şi ţînţari în aspic.
Pe
scenă apărură trei indivizi pletoşi. La ivirea lor, se stîmiră adevărate
furtuni de aplauze din partea celor de faţă.
—
Ii
cunoşti? întrebă băiatul pe o iepuroaică din dreapta lui care flirta cu o
buburuză.
—
Da,
sunt „Mustăţile verzi“, răspunse ea zîmbindu-i. Cel din stînga — puricele — e
Jonny, ăla din mijloc — melcul — e Jim şi cel care încearcă să ridice pianul e
Rocky — greierele.
—
Mulţumesc.
—
N-ai
pentru ce. Dacă vrei să ştii, pe mine mă cheamă Beatrice, îi spuse iepuroaica
şi fugi rîzînd la fereastră.
—
Începem
programul cu „twistul gîndacilor“! urlă puricele Jonny şi se apucă să ciupească
coardele ghitarelor pe cînd Rocky, netezindu-şi pletele verzi, se puse pe
ţîrîit, iar melcul Jim porni să bată violent cu corniţele în tobă. Spectatorii
fluierau şi săreau peste mese dansînd şi urlînd.
Cei
mai antrenaţi erau Ursula şi mopsul care băteau cu picioarele în podea
zbierînd: „Duba, Duba, Duba, da“ şi se dădeau peste cap.
Băiatul
se simţi stingherit. Pisica îl privea ţintă şi din cînd în cînd se lingea pe
bot. Băiatul se întoarse cu spatele să n-o mai vadă.
Dar
pisica sări de la locul ei şi, cu aceeaşi mişcare din şolduri, veni şi se
instală în faţa lui. Băiatul păli. Încercă totuşi să zîmbească.
Pisica
rînji cu toţi dinţii şi-şi lăsă capul pe spate torcînd afectat.
În
acel moment uşa se deschise şi apăru Bonifaciu însoţit de o tînără barză.
Cap2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu