Nils Holgersson (39)

Călugăriţele

Într-o dimineaţă, câţiva ani mai târziu, Karr dormea în tinda casei. Era la începutul verii, pe vremea când nopţile sunt scurte şi afară se luminează bine înainte de răsăritul soarelui. Câinele se trezi deodată, auzind că-l cheamă cineva.

— Tu eşti, Păr-Sur? întrebă el, obişnuit să fie vizitat de elan în fiecare noapte.

Nu căpătă niciun răspuns, dar auzi din nou că-l chema stăruitor cineva. I se păru că recunoaşte glasul lui Păr-Sur şi fugi repede spre locul de unde se auzea chemarea. Simţea că elanul alerga în apropierea lui, dar de văzut nu-l vedea nicăieri. Dădu fuga prin tufiş, spre pădurea deasă de brazi, fără să se mai uite dacă era vreo cărare pe unde mergea. Îşi dădea toată osteneala să nu-i piardă urma.

— Karr! Karr! auzi iarăşi glasul. Era chiar glasul lui Păr-Sur, dar avea de astă dată un sunet pe care câinele nu-l mai auzise.

— Iaca vin! Iaca vin! Unde eşti? răspunse câinele.

— Nu vezi, Karr, cum cade mereu? întreba Pâr-Sur. Într-adevăr, Karr vedea, cum cădea neîncetat cetina, ca o ploaie deasă.

— Ba văd cum cade, răspunse Karr, pătrunzând tot mai adânc în pădure, în căutarea elanului.

Păr-Sur fugea de zor prin tufiş, iar Karr era cât pe ce să-i piardă urma din nou.

— Karr! Karr! striga Păr-Sur, de parcă urla. Nu simţi cum miroase în pădure?

Câinele se opri să adulmece. Nu se gândise până atunci la acest lucru, dar acum băgă de seamă că brazii răspândeau un miros mult mai puternic ca de obicei.

— Ba da, simt cum miroase, zise el, fără să dea atenţie celor ce se petreceau în jurul său şi grăbindu-se să-l ajungă pe Păr-Sur.

Elanul o luă iar la fugă, cu o iuţeală aşa de mare, că-i fu cu neputinţă lui Karr să-l ajungă.

— Karr! Karr! strigă el peste câteva clipe. N-auzi cum trosnesc brazii?

Glasul, era de astă dată aşa de jalnic, că şi pietrele s-ar fi înduioşat. Karr se opri să asculte şi auzi sus în copaci un trosnet slab, dar destul de desluşit. Parcă era ticăitul unui ceasornic.

— Da, aud că trosneşte, răspunse Karr, gonind mai departe.

Îşi dădu seama că elanul nu voia să fie urmărit, ci că-i spunea să fie atent la un anumit lucru care se petrecea în pădure.

Karr se opri sub un brad cu ramuri dese, aplecate şi cu ace aspre, de culoare verde-închis. Se uită la copac şi i se păru că acele se mişcau. Dându-se mai aproape, descoperi o sumedenie de omizi care se târau pe ramuri şi le mâncau acele. Toate crengile erau ticsite de omizi care rodeau şi înfulecau, producând acel trosnet în copac. Acele roase cădeau necontenit la pământ, iar din sărmanele crengi ieşea un miros puternic, care îl chinuia îngrozitor pe câine.

„Copacul ăsta nu cred să mai aibă multe ace”, îşi zise Karr, întorcându-şi privirea spre cel de alături, Celălalt copac, tot atât de mare şi de falnic, avea însă aceeaşi înfăţişare. „Ce-o mai fi asta?” se gândi câinele. „Păcat de nişte copaci aşa de frumoşi!” Trecu apoi de la un copac la altul, să vadă în ce stare erau. „Cel de aici e un pin. N-or fi cutezat poate omizile, să se suie şi pe el…”, îşi zise Karr. Omizile atacaseră însă şi pinul. „Aici e un mesteacăn. Şi el a păţit-o la fel. Şi el!… Ehe! Nu cred, să-i placă pădurarului treaba asta, când o afla-o”, se gândi câinele.

Pătrunse apoi mai adânc în tufiş, să vadă cât de mult se întinsese acea pustiire sălbatică. În toate părţile pe unde călca, auzea acelaşi ticăit, simţea acelaşi miros şi vedea aceeaşi ploaie de ace de brad. N-avea nevoie să se mai uite în juru-i. Înţelese cum stăteau lucrurile. Erau omizi pretutindeni. Ele ameninţau să mănânce şi să pleşuvească toată pădurea.

Deodată ajunse într-un loc, unde nu se mai simţea niciun miros, şi unde domnea o linişte deplină… Aici s-a sfârşit cu stăpânirea lor! îşi zise Karr, oprindu-se şi uitându-se de jur împrejur. Dar acolo era şi mai rău decât în alte părţi, căci omizile îşi desăvârşiseră opera, iar copacii erau despuiaţi cu totul de ace. Parcă erau morţi. Singurele lucruri care se mai vedeau atârnând pe crengi erau nenumăratele fire toarse de omizi, ca să urce pe ele ca pe nişte punţi ori ca să le folosească drept drumuri.

În mijlocul acelor copaci, gata să-şi dea sfârşitul, Păr-Sur stătea în aşteptarea lui Karr. Nu era singur însă, ci însoţit de patru elani bătrâni, cei mai cu vază din pădure. Karr îi cunoştea pe toţi. Unul era Cocoşatul, un elan mic cu cocoaşă mai mare decât a tuturor celorlalţi; altul, Coroană-de-Corn, cel mai falnic din tot neamul elanilor; al treilea, Coamă-Deasă, cu părul des; iar al patrulea, un elan bătrân şi lung de picioare, pe care-l chema Tare-Mare şi care fusese un animal năstruşnic şi bătăios până ce se alesese cu un glonţ în coapsă la vânătoarea din toamna trecută.

— Ce naiba e cu pădurea? întrebă Karr, apropiindu-se de elani, care stăteau cu capul în pământ şi cu buzele lăsate, părând tare îngânduraţi.

— Nimeni nu poate spune ce e, răspunse Păr-Sur. Gângăniile astea n-aveau înainte nicio putere în pădure şi nu erau deloc vătămătoare, însă în anii din urmă s-au înmulţit peste măsură şi ameninţă s-o distrugă toată.

— Asta e rău – zise Karr – însă văd că s-au adunat laolaltă la sfat mare cele mai înţelepte făpturi din pădure şi poate c-or găsi până la urmă un mijloc s-o scape de pacostea asta.

Auzindu-l spunând aceste cuvinte, Cocoşatul îşi ridică foarte solemn capul, îşi ciuli urechile şi zise:

— Te-am chemat aici, Karr, ca să ne spui dacă oamenii ştiu ceva despre prăpădul care a dat peste pădure.

— Habar n-au, răspunse câinele. Când nu e vreme de vânătoare, niciun picior de om nu calcă pădurea asta.

— Noi, care suntem vechi în pădure – se băgă în vorbă Coroană-de-Corn – nu credem că putem veni singuri de hac acestui neam de gângănii.

— O nenorocire la fel de mare ca şi cealaltă, dacă chemăm pe alţii într-ajutor, fu de părere Coamă-Deasă. S-a isprăvit cu pacea din pădurea noastră!…

— N-o putem totuşi lăsa să fie distrusă de tot, zise Tare-Mare. Trebuie să facem ceva. Şi chiar grabnic.

Karr înţelese că elanii nu puteau face nimic şi căută să le vină în ajutor:

— Vreţi poate să mă duc la oameni şi să le dau de veste, ca să afle ce se petrece aici?

Elanii cei bătrâni începură atunci să dea din cap.

— Mai mare beleaua să ai nevoie de ajutorul oamenilor; dar nu vedem altă scăpare…

Câteva clipe după această discuţie, Karr se afla pe drum înapoi spre casă. Pe când îşi zorea mersul, amărât de tot ce aflase, îi ieşi înainte un şarpe mare şi negru.

— Noroc bun în pădure! şuieră şarpele.

— Noroc! hămăi Karr, scurt, trecând în grabă mai departe, fără a se opri.

Şarpele se întoarse însă şi căută să-l împiedice. „O fi mâhnit şi el din pricina pădurii”, îşi zise Karr, oprindu-se.

Şarpele începu să-i povestească pe urmă despre prăpădul cel mare.

— N-o să mai avem pace şi tihnă când vor fi chemaţi oamenii aici, îşi dădu el cu părerea.

— Tare mă tem şi eu de asta – răspunse Karr – însă elanii înţelepţi din pădure ştiu doar ce fac.

— Eu aş avea o idee mai bună, se grăbi să răspundă el. N-aş destăinui-o însă, decât dacă aş căpăta răsplata pe care-o doresc.

— Nu cumva tu eşti Disperatul? întrebă câinele în bătaie de joc.

— Sunt vechi în pădure, măi căţelandrule – îl înfruntă şarpele – aşa că ştiu cum pot fi stârpite răufăcătoarele alea! zise şarpele.

— Dacă le poţi stârpi, nimeni n-o să-ţi refuze, cred, ce vei cere, îl asigură Karr.

Primind acest răspuns din partea câinelui, şarpele se furişă sub o rădăcină de copac şi nu mai zise nimic până ce nu se simţi bine adăpostit într-o gaură îngustă.

— Du-te şi-i spune lui Păr-Sur că dacă pleacă din pădurea păcii şi nu se opreşte până ce n-ajunge în locurile de la miazănoapte, unde nu creşte niciun stejar, şi dacă nu vine înapoi atâta timp cât o fi în viaţă şarpele Disperatul, voi trimite boală şi moarte omizilor care se târăsc pe ramuri în pădure şi le rod.

— Cum ai zis? întrebă Karr, simţind că i se face păru măciucă şi nevenindu-i să creadă ce auzise. Dar ce rău ţi-a făcut Păr-Sur?…

— Mi-a omorât tovarăşa de viaţă, care-mi era cea mai dragă fiinţă de pe lume – zise şarpele – şi vreau să mă răzbun pe el.

Nu isprăvi bine vorba că al naibii câine şi tăbărî asupra lui. Şarpele era însă bine ascuns şi ferit sub rădăcina copacului.

— Stai acolo cât vrei, zise Karr în cele din urmă. Şi n-avea grijă: scăpăm noi de omizi şi fără ajutorul tău.

A doua zi, proprietarul forjei şi pădurarul erau în drum spre pădure. La început, Karr merse pe lângă ei, dar deodată se făcu nevăzut. La un moment dat se auzi un lătrat puternic dinspre pădure.

— E Karr. Pesemne că a pornit iar la vânătoare de iepuraşi ori de gotcani, zise proprietarul forjei.

Pădurarului nu-i venea să creadă însă aşa ceva.

— Karr n-a mai fost la vânătoare de mulţi ani, zise şi o luă apoi la picior spre inima pădurii, urmat de proprietar, curios să vadă de ce lătra atâta.

Au urmărit hămăiturile câinelui până în afundul pădurii, unde se făcu deodată tăcere. Se opriră să asculte şi în liniştea ce-i înconjura, desluşiră ronţăitul omizilor. Văzură ploaia de ace şi simţiră un miros puternic, care îi ameţea. Observară atunci că toţi copacii erau acoperiţi cu omizi, cu acei duşmani mărunţi ai pădurii în stare s-o distrugă pe distanţe de mile întregi