§2.Sistemul de
coordonate
Pe baza interpretării fizice a distanţei pe
care am indicat-o, suntem în măsură să stabilim prin măsurători distanţa dintre
două puncte ale unui corp rigid. Pentru aceasta avem nevoie de un segment (un
etalon de măsură S) determinat odată pentru totdeauna, care va fi folosit ca
unitate de măsură. Dacă se dau două puncte A şi B ale unui corp rigid, atunci
linia dreaptă care le uneşte se poate construi după legile geometriei; apoi, pe
această linie de legătură putem suprapune segmentul S pornind din A, de câte ori este
necesar pentru a se ajunge în B. Numărul
repetărilor acestei suprapuneri va reprezenta măsura lui AB.
Pe acest principiu se bazează orice măsurare a lungimii.(1)
Acest mod elementar de a indica un loc nu poate
servi decât pentru punctele de pe suprafaţa corpurilor rigide si este legat de
posibilitatea ca punctele acestei suprafeţe să poată fi distinse unul de celălalt.
Să vedem cum se eliberează spiritul uman de aceste două limitări, fără ca
esenţa metodei de indicare a poziţiei să se modifice. De exemplu, să presupunem
că deasupra Pieţei Potsdam pluteşte un nor; poziţia acestuia în raport cu
suprafaţa Pământului, poate fi stabilită ridicând în piaţă o prăjină care să
ajungă până la nor. Lungimea prăjinii, măsurată cu etalonul, împreună cu
indicarea locului piciorului acestei prăjini va reprezenta o indicaţie completă
a poziţiei. Vedem din acest exemplu cum a fost perfecţionată metoda de
indicare a poziţiei:
a)se uneşte corpul rigid în raport cu care se doreşte
stabilirea poziţiei obiectului, cu obiectul ce urmează a fi localizat,
folosindu-se o linie rigidă de lungime convenabilă;
b) se foloseşte,
pentru stabilirea locului, numărul în locul numelui punctelor de reper (aici
lungimea prăjinii, măsurată cu etalonul);
c) se vorbeşte de
înălţimea norului chiar şi atunci când nu există o prăjină care să-l poată atinge.
In cazul nostru, se va evalua lungimea acestei prăjini virtuale prin observaţii
optice asupra norului din diferite poziţii de pe sol, ţinând seama de proprietăţile
propagării luminii.
Din această examinare rezultă că, în descrierea
poziţiei unui punct, ar fi avantajos dacă am reuşi ca, prin folosirea numerelor
ca indici, să devenim independenţi de existenţa punctelor de reper dotate cu
nume de pe corpul rigid care serveşte ca sistem de referinţă. Acest obiectiv îl
realizează fizica prin folosirea sistemului de coordonate cartezian.
Acesta constă din trei plane rigide perpendiculare
două câte două şi legate de un corp rigid. Locul unui punct oarecare în raport
cu sistemul de coordonate va fi (în mod esenţial) descris prin indicarea
lungimilor a trei perpendiculare - sau coordonate (x, y, z) care pot
fi duse din acest punct pe cele trei plane considerate. Lungimile acestor trei
perpendiculare pot fi determinate prin manevrarea segmentului etalon rigid
conform legilor si metodelor geometriei euclidiene. În aplicaţii, în general,
nu se construiesc efectiv cele trei plane rigide care constituie sistemul de
coordonate; coordonatele nu se măsoară nici ele cu ajutorul etalonului rigid,
ci se determină, de cele mai multe ori, indirect.
Din cele de mai sus rezultă, aşadar, următoarele:
orice descriere spaţială a fenomenelor se foloseşte de un corp rigid la care ele
se vor raporta; această raportare presupune valabilitatea legilor geometriei
euclidiene pentru „liniile drepte", „linia dreaptă" fiind determinată
fizic prin două puncte marcate pe acel corp rigid.
(1) Aceasta presupune că măsurarea dă un
număr întreg. De această dificultate ne eliberăm prin utilizarea unor etaloane
fracţionare a căror introducere nu pretinde o metodă principial nouă.
(2)
O cercetare mai adâncă a ceea ce înţelegem noi aici prin coincidenţă spaţială
nu e necesară, deoarece această noţiune este suficient de clară, încât, în
cazuri reale particulare, nu ar putea să apară diferenţe de opinie dacă această
coincidenţă are loc sau nu.
PS Cine este interesat sa continue lectura cartii, poate s-o cumpere linistit, insa nu cred ca face banii. Traducerea este mizerabila; a fost comisa, nu facuta, de cineva care are cu matematica tot atat cat are Ion Iliescu, zis si Ilici, cu teologia dogmatica. (Repararea tampeniilor din acest al doilea capitolas pe care l-am urcat aici, mi-a luat o gramada de timp)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu