Să-i
ucidem pe săraci
Cincisprezece
zile mă închisesem în cameră, şi mă înconjurasem de cărţi pe vremea aceea la
modă (sunt de atunci şaisprezece sau şaptesprezece ani); de cărţi, vreau să
zic, unde se vorbea de arta de a face noroadele fericite, înţelepte şi
îmbelşugate, în douăzeci şi patru de ore. Mistuisem prin urmare — vreau să spun
înghiţisem — toate bazaconiile tuturor acestor antreprenori ai fericirii
publice — celor ce-i povăţuiesc pe toţi săracii să se facă sclavi, şi celor ce
le bagă în cap că toţi sunt regi detronaţi. — Nu e de mirare că eram pe atunci
într-o stare de spirit vecină cu zăpăceala şi stupiditatea.
Şi
părăsii camera deosebit de însetat. Căci gustul pătimaş al lecturilor mediocre
iscă o nevoie proporţională de aer liber şi de împrospătare.
Cum
dădeam să intru într-un cabaret, un cerşetor îmi întinse pălăria, cu una din
acele priviri de neuitat care ar da tronurile peste cap, dacă spiritul ar pune
în mişcare materia, şi dacă ochiul unui magnetizator ar coace strugurii.
În
acelaşi timp, auzii un glas şoptindu-mi la ureche, un glas pe care îl
recunoscui numaidecît; era al bunului înger, sau al bunului Demon care mă
însoţeşte peste tot. Deoarece Socrate îşi avea bunul lui Demon, de ce n-aş avea
şi eu bunul meu înger, şi de ce n-aş
avea cinstea, ca şi Socrate, să-mi capăt brevetul de nebunie, semnat de
subtilul Lelut şi de priceputul Baillarger(1)?
Deosebirea
dintre Demonul lui Socrate şi al meu e că al lui Socrate nu se manifesta în el
decît pentru a-l apăra, avertiza, împiedica, pe cînd al meu catadicseşte să mă
sfătuiască, să-mi sugereze, să mă convingă. Bietul Socrate nu avea decît un
Demon prohibitor; al meu e un mare afirmator, al meu e un Demon de acţiune, sau
un Demon de luptă.
Aşadar,
glasul lui îmi şoptea astfel: „Numai acela este egal cu altul care face dovada,
şi numai cel ce-o cucereşte e vrednic de libertate".
Îndată,
sării asupra cerşetorului. Cu o singură lovitură de pumn îi închisei un ochi,
care se făcu într-o clipă mare cît o minge. Îmi rupsei o unghie zdrobindu-i doi
dinţi, şi cum nu mă simţeam destul de tare, fiind delicat din naştere şi
fiindcă nu mă îndeletnicisem îndeajuns cu boxul, ca să-l ucid repede pe bătrîn,
îl apucai cu o mînă de guler, iar cu cealaltă îl înhăţai de gît şi-l dădui
zdravăn cu capul de zid. Trebuie să mărturisesc că inspectasem dinainte,
dintr-o singură aruncătură de ochi, împrejurimile şi verificasem că în această
margine de oraş pustie mă aflam, pentru un timp destul de lung, departe de
orice agent de poliţie.
Doborîndu-l
apoi pe sexagenarul slăbit cu o lovitură de picior în spate, destul de
puternică pentru a-i rupe omoplaţii, apucai o cracă vîrtoasă de copac, care se
găsea pe jos, şi-l bătui cu energia încăpăţînată a bucătăreselor care vor să
frăgezească un beefsteack.
Dintr-odată
— o, minune! o, bucurie a filozofului care îşi verifică excelenţa teoriei! —
văzui hîrbuita cherestea întorcîndu-se, ridicîndu-se cu o vlagă pe care niciodată
n-aş fi bănuit-o într-o maşină atît de mult stricată, şi, cu o privire plină de
ură care îmi păru de bun
augur, prăpăditul tîlhar se năpusti asupra mea, îmi învineţi
amîndoi ochii, îmi sfărîmă patru dinţi, şi, cu aceeaşi cracă de copac, mă snopi
în bătaie. — Doftorindu-l energic, îi redasem aşadar mîndria şi viaţa.
Atunci,
îi dădui să înţeleagă prin semne că discuţia o consideram încheiată, şi
ridicîndu-mă cu satisfacţia unui sofist din Portic, îi spusei: „Domnule, sunteţi egalul meu!
Vă rog să-mi faceţi onoarea de a împărţi cu mine punga mea; şi amintiţi-vă,
dacă sunteţi cu adevărat filantrop, că trebuie să aplicaţi tuturor confraţilor
dumneavoastră, cînd o să vă ceară de pomană, teoria pe care am avut durerea s-o încerc
pe spinarea dumneavoastră".
S-a jurat că
mi-a priceput teoria, şi că va asculta de poveţele mele.
(1) Medici de boli
mintale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu