Azi, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruvian, implineste 77 de ani. Asta nu e un moment oarecare, trebuie sarbatorit. Asa ca m-am gandit sa va recomand o poveste de-a lui, dupa citirea careia merge un pahar de vin rosu sec.
Un
musafir
Nisipurile
mângâie faţada hanului şi tot acolo se sfârşesc: din spărtura care serveşte
drept poartă sau prin stuf, privirea lunecă peste o întindere albă şi lâncedă,
până când întâlneşte cerul. In spatele hanului, pământul e tare şi aspru, iar
la mai puţin de un kilometru încep stâncăriile sterpe şi lucioase, fiecare mai
înaltă decât cea anterioară si strâns unite; culmile se împlântă în nori ca
nişte obeliscuri sau ca nişte securi. La stânga, îngustă, sinuoasă,
întinzându-se la marginea nisipurilor şi crescând neîncetat până când dispare
între două coline, deja foarte departe de han, se află pădurea; desişuri,
plante sălbatice şi o iarbă uscată şi căţărătoare care ascunde totul, terenul
accidentat, viperele, micile smârcuri. Dar pădurea e doar un indiciu al selvei,
un simulacru: se sfârşeşte la capătul unei zănoage, la poalele unui munte
masiv, îndărătul căruia se întinde adevărata selvă. Iar dona Merceditas ştie
asta; odată, cu ani în urmă, s-a căţărat pe vârful acestui munte şi, de acolo,
prin păturile de nori care îi pluteau la picioare, a contemplat cu ochi uimiţi
platforma verde, desfăşurată în lung şi-n lat, fără niciun luminiş.
Acum,
dona Merceditas picoteşte tolănită pe doi saci. Ceva mai încolo, capra scurmă
cu botul prin nisip, mestecă sârguincios o bucată de lemn şi behăie în aerul
călduţ al după-amiezii. Brusc, îşi îndreaptă urechile şi rămâne încordată.
Femeia îşi mijeşte ochii:
— Ce
se-ntâmplă, Cuera?
Animalul
smuceşte de sfoara care o leagă de pripon. Femeia se ridică cu greu. La vreo
cincizeci de metri, bărbatul se conturează clar în zare, iar umbra i-o ia
înainte pe nisip. Femeia îşi duce o mână la frunte ca să-şi ferească privirea
de soare. Se uită repede în jur, apoi rămâne nemişcată. Bărbatul e foarte
aproape. E înalt, costeliv şi tuciuriu. Are părul creţ şi ochii batjocoritori.
Cămaşa decolorată îi flutură peste pantalonii de flanel, suflecaţi până la
genunchi. Picioarele îi sunt ca doi butuci negri.
—
Ziua
bună, doamnă Merceditas.
Glasul
îi e melodios şi sarcastic. Femeia a pălit.
— Ce
vrei? murmură ea.
— M-ai
recunoscut, nu-i aşa? Măi să fie, mă bucur. Dacă eşti matale aşa drăguţă, aş
vrea ceva de mâncare. Şi de băut. Mi-e tare sete.
— Înăuntru
găseşti bere şi nişte fructe.
— Mulţumesc,
doamnă Merceditas. Eşti tare amabilă. Ca întotdeauna. Ai putea să-mi ţii de
urât?
— De
ce?
Femeia
îl priveşte bănuitoare. E grasă şi vârstnică, dar pielea îi e netedă. Umblă
desculţă.
— Doar
ştii hanul.
—
Ei!
zice bărbatul pe un ton cordial. Nu-mi place să mănânc de unul singur. Mă apucă
tristeţea.
Femeia
ezită un moment. Apoi o porneşte către han, târându-şi picioarele prin nisip.
Intră. Destupă o sticlă de bere.
—
Mulţumesc,
foarte mulţumesc, doamnă Merceditas. Dar prefer nişte lapte. Dacă tot ai
deschis sticla aia, de ce n-o bei?
—
N-am
chef.
—
Hai,
doamnă Merceditas, nu te mai codi. Bea-o în sănătatea mea.
— Nu
vreau.
Expresia bărbatului se înăcreşte.
Expresia bărbatului se înăcreşte.
— Eşti
surdă? Ţi-am spus să bei sticla aia. Noroc!
Femeia ridică sticla cu ambele mâini şi bea încet, cu înghiţituri mici. Pe tejgheaua murdară şi găurită, luceşte o cană de lapte. Bărbatul alungă dintr-o mişcare a mâinii muştele care roiesc în jur, ia cana şi soarbe prelung. Buzele îi rămân acoperite de o botniţă de caimac, pe care, după câteva secunde, limba o şterge zgomotos.
Femeia ridică sticla cu ambele mâini şi bea încet, cu înghiţituri mici. Pe tejgheaua murdară şi găurită, luceşte o cană de lapte. Bărbatul alungă dintr-o mişcare a mâinii muştele care roiesc în jur, ia cana şi soarbe prelung. Buzele îi rămân acoperite de o botniţă de caimac, pe care, după câteva secunde, limba o şterge zgomotos.
—
Ah!
zice el lingându-se pe-ndelete. Ce lapte bun, doamnă Merceditas. Bag mâna-n foc
că e de capră, nu? Tare mi-a plăcut. Ai terminat stida? De ce nu-ţi mai desfaci
una? Noroc!
Femeia
se supune fără să protesteze; bărbatul înfulecă două banane şi o portocală.
— Ascultă,
doamnă Merceditas, nu fi aşa de năvalnică. Ţi se împrăştie berea pe bărbie.
Are să-ţi ude rochia. Nu face atâta risipă. Mai desfă o sticlă şi bea-o în
cinstea lui Numa. Noroc!
Bărbatul
continuă să repete „noroc" până când pe tejghea se adună patru sticle
goale. Femeia are ochii sticloşi; râgâie, scuipă, se aşază pe un sac cu fructe.
— Doamne
Dumnezeule! zice bărbatul. Ce femeie! Matale eşti o mică beţivancă, doamnă
Merceditas. Iartă-mă că-ţi spun.
— O
să te căieşti pentru ce-i faci unei biete bătrâne, Jamaicanule. O să vezi.
Are limba cam înţepenită.
Are limba cam înţepenită.
— Nu
zău? zice bărbatul plictisit. Apropo, la ce oră vine Numa?
— Numa?
— Of,
eşti de groază, doamnă Merceditas, când te faci că nu pricepi! La ce oră vine?
— Eşti
un negru împuţit, Jamaicanule. Numa o să te omoare.
— Nu
vorbi aşa, doamnă Merceditas, spune bărbatul căscând. Bine, cred că mai avem
ceva vreme. In mod sigur până la noapte. O să tragem un pui de somn, de acord?
Se
ridică şi iese. Se duce spre capră. Animalul îl priveşte cu neîncredere. O
dezleagă. Se întoarce în han învârtind sfoara ca pe o elice şi fluierând:
femeia nu-i acolo. Numaidecât îi dispare calmul leneş şi lasciv din gesturi.
Străbate localul în salturi mari, înjurând. Apoi se îndreaptă spre pădurice,
urmat de capră. Aceasta o descoperă pe femeie îndărătul unui arbust şi se apucă
s-o lingă. Jamaicanul râde văzând privirile mânioase pe care femeia i le
azvârle caprei. Face un simplu semn şi femeia o porneşte spre han.
—
Zău
că eşti de groază. Ce-ţi mai trece prin cap!
Ii
leagă picioarele şi mâinile. Apoi, o ridică fără nicio greutate şi o aşază pe
tejghea. O priveşte puţin, răutăcios şi, dintr-odată, începe să-i gâdile
tălpile late şi zgrunţuroase. Femeia se chirceşte în hohote; pe chipul ei se
citeşte disperarea. Tejgheaua e îngustă şi, tot răsucindu-se, dona Merceditas
se apropie de margine: în cele din urmă se rostogoleşte greoi pe pardoseală.
—
E
de groază femeia asta, zău aşa! spuse el din nou. Face pe leşinata şi mă
pândeşte cu coada ochiului. Nu te mai lecuieşti, doamnă Merceditas!
Cu
capul strecurat în încăpere, capra se uită fix la femeie.
Nechezatul
cailor se aude către sfârşitul după-amiezii; deja se întunecă. Doamna
Merceditas îşi ridică faţa şi ascultă, cu ochii larg deschişi.
— Ei
sunt, zice Jamaicanul.
Se
ridică dintr-un salt. Caii continuă să necheze şi să bată din picior. Din
poarta hanului, bărbatul strigă, furios:
—
Ai
înnebunit, locotenente? Ai înnebunit?
De
pe una din pantele dealului, dintre stânci, răsare locotenentul. E mic şi
rotofei: poartă cizme de călărie, iar faţa îi asudă. Priveşte cu băgare de
seamă.
—
Dumneata
eşti nebun? repetă Jamaicanul. Ce-ai păţit?
—
Nu
ridica glasul la mine, negrule, zice locotenentul. Abia am sosit. Ce se
petrece?
—
Cum
ce se petrece? Ordonă-le oamenilor dumitale să-şi tragă caii departe. Nu-ţi
cunoşti meseria?
Locotenentul se face roşu la faţă.
Locotenentul se face roşu la faţă.
— Încă
nu eşti liber, negrule, zice el. Mai mult respect.
— Ascunde
caii şi retează-le limba, dacă vrei. Dar să nu se mai audă. Şi aşteaptă aici. O
să-ţi fac un semn.
Gura
Jamaicanului se lăţeşte, iar pe faţă i se conturează un zâmbet obraznic.
—
Nu
vezi că acum trebuie să asculţi de mine?
Locotenentul stă pe gânduri câteva secunde.
Locotenentul stă pe gânduri câteva secunde.
—
Vai
de tine dacă nu vine, zice el, după care îşi întoarce capul şi ordonă: Sergent
Lituma, ascunde caii.
—
Am
înţeles, domnule locotenent, spune cineva din spatele stâncilor.
Se aude un zgomot de copite. Apoi, tăcere.
Se aude un zgomot de copite. Apoi, tăcere.
—
Aşa
mai merge, zice Jamaicanul. Trebuie să fii ascultător. Foarte bine, generale.
Bravo, comandante. Te felicit, căpitane. Să nu te mişti de-acolo. O să te-anunt
eu.
Locotenentul
îi arată pumnul şi se face nevăzut printre stânci. Jamaicanul intră în han.
Ochii femeii sunt plini de ură.
—
Trădătorule,
murmură ea. Ai venit cu poliţia. Blestematule!
—
Ce
educaţie, Doamne Dumnezeule, ce educaţie ai mai primit şi dumneata, doamnă
Merceditas! N-am venit cu poliţia, am venit singur. Aici m-am întâlnit cu
locotenentul. Doar ştii prea bine.
—
Numa
n-o să vină, spune femeia. Şi poliţiştii o să te ducă înapoi în temniţă. Iar
când o să ieşi, Numa o să te omoare.
—
Nu
prea mă ai la suflet, doamnă Merceditas, nu încape îndoială. Ce chestii îmi mai
prevesteşti!
—
Trădătorule,
repetă femeia, care a izbutit să şadă şi se ţine tare băţoasă. Crezi că Numa e
prost?
—
Prost?
Nicidecum. E al naibii de isteţ. Dar să nu deznădăjduieşti, doamnă Merceditas.
Sigur o să vină.
—
N-o
să vină. El nu-i ca tine. Are prieteni. Au să-i dea de veste că a venit
poliţia.
—
Crezi?
Eu nu cred, n-o să aibă timp. Poliţia a venit prin altă parte, prin spatele
stâncăriei. Eu am străbătut nisipurile singur. In toate satele întrebam:
„Doamna Merceditas mai e la han? Tocmai am fosţ eliberat şi mă duc să-i sucesc
gâtul." Mai mult de douăzeci de inşi trebuie că au dat fuga să-i spună lui
Numa. Chiar crezi că n-o să vină? Doamne Dumnezeule, ce faţă ai făcut, doamnă
Merceditas!
—
Dacă
Numa păţeşte ceva, bâiguie femeia răguşit, o să-ţi pară rău toată viaţa ta,
Jamaicanule.
Bărbatul
ridică din umeri. îşi aprinde o ţigară şi se apucă să fluiere. Apoi se
îndreaptă spre tejghea, ia lampa de ulei şi o aprinde. O atârnă de una din
plantele de la poartă.
— Se
lasă noaptea, spune el. Vino încoace, doamnă Merceditas. Vreau ca Numa să te
vadă cum stai în poartă şi-l aştepţi. A, ai dreptate! Nu te poţi mişca.
Iartă-mă, tare-s uituc.
Se
apleacă şi o ridică în braţe. O lasă în nisip, în faţa hanului. Lumina lămpii
se revarsă asupra femeii şi îi îndulceşte trăsăturile: pare mai tânără.
—
De
ce faci asta, Jamaicanule?
Glasul donei Merceditas e acum slab.
Glasul donei Merceditas e acum slab.
—
De
ce? zice Jamaicanul. Dumneata n-ai fost la închisoare, nu-i aşa, doamnă
Merceditas? Trec zilele şi n-ai nimic de făcut. Te plictiseşti rău acolo, pe
cuvânt. Şi suferi rău de foame. Ştii ce, am uitat un amănunt. Nu se poate să
stai cu gura deschisă, nu care cumva să te pui pe ţipat când vine Numa. Şi
apoi, ai putea înghiţi o muscă.
Râde.
Caută prin încăpere şi dă de o cârpă. Cu ea, îi înfăşoară o jumătate de faţă
donei Merceditas. O priveşte o bună bucată de timp, amuzat.
— Dă-mi
voie să-ţi spun că arăţi foarte hazliu aşa, doamnă Merceditas. Nu stiu cu ce
semeni.
În
bezna din fundul hanului, Jamaicanul se ridică asemenea unui şarpe: elastic şi
fără zgomot. Rămâne încovoiat, cu mâinile rezemate de tejghea. La doi metri mai
în faţă, în conul de lumină, femeia stă ţeapănă, cu capul scos înainte, parcă
adulmecând văzduhul: a auzit şi ea. A fost un zgomot uşor, dar foarte clar,
venit din stânga, care s-a desluşit peste
cântecul greierilor. Izbucneşte încă o dată, mai prelung: crengile din
pădurice trosnesc şi se frâng - cineva se apropie de han. „Nu-i singur",
şopteşte Jamaicanul. „Băga-mi-aş." Vâră mâna în buzunar, scoate fluierul
şi-l strecoară între buze. Stă în aşteptare, nemişcat. Femeia se zbate şi
jamaicanul o blestemă printre dinţi. O vede cum se suceşte în loc şi cum îşi
clatină capul ca o pendulă, încercând să se descotorosească de bandaj. Zgomotul
a încetat: oare a ajuns deja pe nisip, unde paşii nu se mai aud? Femeia are
faţa întoarsă spre stânga şi ochii, ca de iguană strivită, îi ies din orbite.
„I-a văzut", murmură Jamaicanul. îşi pune vârful limbii pe fluier: metalul
e tăios. Dona Merceditas continuă să-şi mişte capul şi mârâie cuprinsă de
zbucium. Capra scoate un behăit şi Jamaicanul se ghemuieşte. Câteva secunde mai
târziu, vede o umbră care se coboară peste femeie şi un braţ gol care se
întinde spre bandaj. Suflă în fluier cât îl ţin puterile, în timp ce se aruncă
dintr-un salt peste noul venit. Fluieratul răzbate prin noapte ca un incendiu
şi se pierde printre înjurăturile ce izbucnesc din dreapta şi din stânga,
urmate de paşi grăbiţi. Cei doi bărbaţi s-au prăvălit peste femeie. Locotenentul
e rapid: când Jamaicanul e în picioare, cu o mână l-a înşfăcat pe Numa de păr,
iar cu cealaltă îi ţine revolverul la tâmplă. Patru soldaţi înarmaţi cu puşti
îi înconjoară.
— Fuga!
le strigă Jamaicanul soldaţilor. Ceilalţi sunt în pădure. Repede! Au să scape.
Repede!
— Staţi!
zice locotenentul.
Nu-şi
mută privirile de la Numa. Acesta, cu coada ochiului, încearcă să localizeze
revolverul. Pare calm; mâinile îi atârnă pe lângă şolduri.
— Sergent Lituma, leagă-l.
— Sergent Lituma, leagă-l.
Lituma
îşi lasă puşca pe jos şi desfăşoară frânghia pe care o poartă la brâu. Îl
leagă pe Numa de picioare şi apoi de încheieturile mâinilor. Capra s-a apropiat
şi, după ce i-a mirosit picioarele lui Numa, începe să i le lingă, domol.
— Caii,
sergent Lituma.
Locotenentul
îşi vâră revolverul în cartuşieră şi se apleacă spre femeie. Îi scoate bandajul
şi sforile. Dona Merceditas se pune pe picioare, alungă capra lovind-o pe spate
şi se apropie de Numa. Îi trece o mână peste frunte, fără să spună nimic.
— Ce
ti-a făcut? zice Numa.
—
Nimic,
spune femeia. Vrei să fumezi?
—
Locotenente,
insistă Jamaicanul. Dumneata îţi dai seama că uite colo, chiar în pădure, sunt
ceilalţi? Nu i-ai auzit? Trebuie să fie trei sau patru, pe puţin. De ce nu le
ordoni odată soldaţilor să-i caute?
—
Taci,
negrule, spune locotenentul fără să-l privească.
Aprinde
un chibrit şi, cu el, ţigara pe care femeia a pus-o în gura lui Numa. Acesta
începe să tragă fumuri adânci; ţine ţigara între dinţi şi scoate fumul pe nas.
—
După
ăsta am venit. Atât.
—
Bine,
zice Jamaicanul. Cu atât mai rău pentru dumneata dacă nu-ţi ştii meseria. Eu
mi-am ţinut cuvântul. Sunt liber.
—
Da,
spune locotenentul. Eşti liber.
—
Caii,
locotenente, zice Lituma, care ţine în mână frâiele a cinci animale.
—
Să-l
urci pe calul dumitale, Lituma, spune locotenentul. Va merge cu dumneata.
Sergentul
şi încă un soldat îl ridică pe Numa şi, după ce-i dezleagă picioarele, îl aşază
pe cal. Lituma încalecă în spatele lui. Locotenentul se apropie şi preia frâul
calului.
—
Ascultă,
locotenente, eu cu cine merg?
—
Tu?
zice locotenentul, cu un picior în scară. Tu?
—
Da,
spune Jamaicanul. Cine altcineva?
—
Eşti
liber, zice locotenentul. Nu trebuie să vii cu noi. Poţi merge încotro vrei.
De pe cai, Lituma şi ceilalţi soldaţi râd.
De pe cai, Lituma şi ceilalţi soldaţi râd.
— Ce
glumă-i asta? spune Jamaicanul, iar glasul îi tremură. N-o să mă lasi aici,
nu-i asa, locotenente? Doar auzi zgomotele alea, colo, în pădure. Eu m-am
purtat bine. Mi-am ţinut cuvântul. Nu-mi poţi face una ca asta.
— Dacă
ne grăbim, sergent Lituma, zice locotenentul, ajungem la Piura în zori. Prin
nisipuri e de preferat să mergem noaptea. Animalele obosesc mai puţin.
— Locotenente,
ţipă Jamaicanul, care a prins hăţurile calului ofiţerului şi le agită
frenetic. N-o să mă laşi aici! Nu-mi poţi face o asemenea ticăloşie!
Locotenentul
scoate un picior din scară şi îl împinge pe Jamaican cât colo.
— Va
trebui să galopăm din când în când, spune locotenentul. Crezi că o să plouă,
sergent Lituma?
— Nu
cred, locotenente, cerul e senin.
— Nu
poţi pleca fără mine! urlă Jamaicanul ca scos din minţi.
Doamna Merceditas începe să râdă în hohote, ţinându-se de burtă.
Doamna Merceditas începe să râdă în hohote, ţinându-se de burtă.
— Să
mergem, zice locotenentul.
— Locotenente,
ţipă Jamaicanul. Locotenente, rogu-te!
Caii se îndepărtează încet. Jamaicanul îi priveşte năucit. Lumina lămpii se revarsă peste faţa lui desfigurată. Doamna Merceditas continuă să râdă zgomotos. Brusc, tace. Îşi ridică mâinile pâlnie la gură.
Caii se îndepărtează încet. Jamaicanul îi priveşte năucit. Lumina lămpii se revarsă peste faţa lui desfigurată. Doamna Merceditas continuă să râdă zgomotos. Brusc, tace. Îşi ridică mâinile pâlnie la gură.
— Numa!
strigă ea. O să-ţi aduc fructe în fiecare duminică.
Apoi se pune din nou pe râs, cât o ţine gura. În pădurice se iscă o rumoare de crengi şi de frunze uscate care se frâng.
Apoi se pune din nou pe râs, cât o ţine gura. În pădurice se iscă o rumoare de crengi şi de frunze uscate care se frâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu