Somnul de veci (4)

PATRU

Magazinul lui A. G. Geiger era la stradă, în par­tea de nord a bulevardului, aproape de Las Palmas. Uşa de la intrare, în mijlocul faţadei, era mult retrasă de la trotuar, vitrinele aveau sus obloane de aramă, iar în dosul lor paravane chinezeşti, aşa că nu puteam vedea în magazin. În vitrine – tot felul de fleacuri orientale. Nu mi-am dat seama dacă aveau vreo valoare, nefiind colecţionar de antichităţi, cu excepţia facturilor vechi neachitate.

Uşa de la intrare era din sticlă securit şi nu prea vedeam nici prin ea, deoarece înăuntru era foarte întuneric. De o parte a magazinului se afla intrarea în bloc, iar de cealaltă o prăvălie sclipitoare, cu bijuterii pe credit. Bijutierul stătea în uşă, clătinându-se pe călcâie şi cu un aer plictisit – un evreu înalt, arătos, cu păr cărunt, îmbrăcat în haine în­chise şi strâmte şi cu un diamant de vreo nouă carate pe mâna dreaptă. Un zâmbet vag şi înţelegător îi încolţi în colţul gurii când am intrat în magazinul lui Geiger. Uşa s-a închis încet singură în urma mea şi-am păşit pe o mochetă albastră groasă. În încă­pere se aflau fotolii comode din piele albastră iar alături suporturi cu scrumiere. Pe mese strâmte şi lustruite erau expuse între suporturi câteva legă­turi în piele, gravate manual. În vitrinele de pe pereţi am zărit alte legături în piele, lucrate tot manual. O marfă plăcută la vedere, de genul celei pe care un parvenit o cumpără cu metrul şi cere apoi cuiva să-i graveze numele pe cotoare. În fundul magazinului se găsea o despărţitură de lemn marmorat, cu o uşă la mijloc, închisă. În colţul dintre despărţitură şi perete, la un mic birou cu o veioză din lemn sculptat, şedea o femeie.

Se sculă încet şi înainta spre mine legănându-se; era îmbrăcată cu o rochie neagră mată şi strânsă pe trup. Avea şolduri lungi şi păşea într-un fel cum nu prea văzusem deseori pe cineva păşind prin librării. Avea un păr blond-cenuşiu, ochi verzui cu gene rimelate şi era pieptănată lins, cu părul tras de pe urechile în care sclipeau nasturi mari de sticlă neagră. Degetele-i erau lăcuite argintiu. În ciuda machiajului, lăsa impresia c-ar avea un aer sen­zual.

Se apropie cu destulă forţă de seducţie ca să strice dejunul unor oameni de afaceri şi îşi lăsă capul pe spate pentru a aranja o buclă rebelă, dar nu foarte rebelă, a părului ce lucea moale. Zâmbea prudent, dar putea fi convinsă să devină simpatică.

— Ce doriţi? se interesă ea.

Îmi pusesem ochelarii de soare cu rame de corn. Mi-am ascuţit vocea şi-am început să ciripesc.

— N-aveţi cumva un Ben Hur, ediţia 1860?

N-a zis: „Hm”?, deşi ar fi avut chef. Îmi zâmbi rece.

— O ediţie princeps?

— A treia. Cea cu erată la pagina 116.

— Mă tem că n-o avem... momentan.

— Poate aveţi atunci Chevalier Audubon, ediţia 1840... Întreaga casetă, fireşte.

— Hm... nu, momentan, răspunse ea răguşit.

Zâmbetul îi atârna nesigur şi m-am întrebat ce mutră o să facă la dispariţia zâmbetului.

— Vindeţi, într-adevăr, cărţi? am întrebat-o cu falsă politeţe.

Mă măsură din cap până în picioare. Nu mai zâmbea. Privirea aproape i se înăsprise. Stătea dreaptă şi ţeapănă. Arătă cu unghiile argintii spre vitrinele cu rafturi din perete.

— Cu ce seamănă astea, cu nişte grepfruturi? se interesă ea ironie.

— Oh, ştiţi, dar fleacurile astea nu mă intere­sează aproape deloc. Au probabil copii de gravuri, facil colorate şi extrem de comune. Vulgarităţile obişnuite. Nu. Regret. Nu.

— Înţeleg. Încercă să-şi readucă zâmbetul pe faţă. Era furioasă ca un ajutor de primar bolnav de oreion. – Poate domnul Geiger... dar lipseşte momentan. Ochii ei mă cercetau cu grijă. Se pricepea la cărţi rare cum mă pricep eu să dresez purici.

— Poate că se întoarce mai târziu?

— Mă tem că numai foarte târziu.

— Regret enorm. Enorm de mult. Am să iau loc pe unul din aceste adorabile fotolii şi-am să fumez o ţigară. Nu prea am ce face toată după-amiaza. Singura preocupare e lecţia mea de trigonometrie.

— Fireşte, spuse ea. Desigur.

M-am întins pe unul din fotolii şi mi-am aprins o ţigară cu bricheta rotundă şi nichelată de pe supor­tul cu scrumieră. Fata nu se clinti, rămase cu buza inferioară între dinţi şi cu ochii vag tulburaţi. Dădu în cele din urmă din cap, se întoarse încet şi reveni la biroul ei mic din colţ. Mă urmări din dosul lămpii. M-am aşezat picior peste picior şi-am căscat. Degetele cu unghii argintii se îndreptară spre furca telefonului de pe birou, nu-l atinseră, se retraseră şi începură să răpăie pe birou.

Tăcere cam cinci minute. Uşa se deschise şi un tip înalt şi cu aer înfometat, cu nas mare şi baston în mână, intră discret şi închise uşa în urmă, asigurându-se că s-a prins în clanţă, păşi spre birou şi lăsă pe el un pachet ambalat. Scoase din buzunar un portvizit de focă, cu colţuri de aur, şi-i arătă blon­dei ceva. Blonda apăsă pe un buton de pe birou. Tipul înalt se îndreptă spre uşa din despărţitura lambrisată şi o deschise doar cât să se strecoare înăuntru.

Mi-am terminat ţigara şi mi-am aprins alta. Minu­tele se scurgeau încet. Pe bulevard, maşinile claxo­nau înfundat şi posac. O cursă interurbană roşie trecu huruind. Lumina unui semafor de circulaţie clipi. Blonda se sprijini în cot, îşi puse o palmă dea­supra ochilor şi mă privi ţintă pe dedesubt. Uşa despărţiturii se deschise şi tipul înalt şi cu baston se furişă afară. Avea un alt pachet ambalat, de mări­mea unei cărţi mari. Se duse la birou şi plăti. Plecă aşa cum venise, mergând pe vârfuri, respirând cu gura deschisă şi aruncându-mi o privire pătrunzătoare şi oblică în timp ce trecea pe alături.

M-am ridicat, am salutat-o pe blondă ducând degetul la pălărie şi m-am luat după individ. O apucă spre partea apuseană a oraşului, pendulând bastonul într-un arc scurt şi precis, exact deasupra pantofului drept. Era uşor de urmărit. Haina, croită dintr-un cupon de păr de cămilă, cam ţipător, avea umeri atât de largi încât gâtul îi ieşea ca o tulpină de grâu iar capul i se bălăbănea deasupra, în vreme ce mergea. Am parcurs un bloc şi jumătate. La semafo­rul de la Bulevardul Highland m-am oprit lângă el şi l-am lăsat să mă vadă. Mă privi în treacăt, apoi brusc mă fixă cu atenţie şi se îndepărtă rapid. Când lumina trecu pe verde, am traversat Bulevardul Highland şi-am mai străbătut distanţa unui bloc. Grăbi pasul cu picioarele lui lungi şi la colţul străzii avea un avans de douăzeci de metri. O luă la dreapta. La vreo treizeci de metri, pe deal, se opri, îşi prinse bastonul pe braţ, scotoci în buzunarul de la piept şi scoase un portţigaret de piele. Vârî o ţigară în gură, dădu dru­mul la chibrit şi când îl ridică se uită înapoi, mă văzu că-l urmăresc de la colţ şi se îndreptă de parcă i-ar fi tras cineva un picior în fund. Aproape că ridica praf în urmă în timp ce trecea pe lângă bloc, călcând cu paşi lungi şi nesiguri şi bocănind cu bastonul în caldarâm. O apucă din nou spre stânga. Luase cel puţin un avans de o jumătate de bloc când am ajuns în locul unde cotise. Mă trăsese pe sfoară. Era o stră­duţă strâmtă, străjuită de pomi, pe o parte cu un parapet, iar pe cealaltă trei curţi cu bungalow-uri.

Dispăruse. Am pornit lent pe lângă parapet, trăgând cu ochiul în toate părţile. În cea de-a doua curte am văzut ceva. Aşezarea se numea La Baba, o curte liniştită şi cufundată în întuneric, cu un şir dublu de bungalow-uri, umbrite de arbori. Aleea centrală era mărginită de chiparoşi italieni, tăiaţi scurt şi masiv, în forma vaselor de ulei din basmul lui Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. În dosul celui de-al treilea vas se mişcă marginea unei mâneci croită dintr-un material cadrilat şi ţipător.

M-am sprijinit de un arbore de piper de pe tere­nul de parcareşi-am aşteptat. Pe dealuri bubuiau din nou tunete. Fulgerul sclipea şi se reflecta în norii negri adunaţi grămadă departe, spre sud. Câteva picături prudente se întinseră pe caldarâm, lăsând urme ca monedele de cinci cenţi. Cerul era calm ca în sera cu orhidee a generalului Sternwood.

Mâneca din dosul arbustului reapăru, apoi un nas mare, un ochi şi nişte păr cânepiu, neacoperit de pălărie. Ochiul se holbă la mine. Dispăru. Perechea lui reapăru ca o ciocănitoare de cealaltă parte a arbustului. Trecură cinci minute. Îl prinsesem la strâmtoare. Tipii de teapa lui n-au nervii tari. Am auzit cum se aprinde un chibrit şi apoi un fluie­rat. După care, o umbră întunecată alunecă pe iarbă spre arbustul de alături. Apoi ieşi pe alee, se îndreptă direct spre mine, învârtind bastonul şi fluierând. Un fluierat acru, plin de teamă. Am aruncat o privire vagă spre cerul întunecat. Trecu la trei metri de mine şi nici nu mă privi. Acum era în siguranţă. Scăpase de pachet.

L-am urmărit până a dispărut, am apucat-o pe aleea centrală a curţii La Baba şi-am desfăcut ramu­rile celui de-al treilea chiparos. Am tras afară o carte împachetată, am pus-o la subsuoară şi-am plecat. Nimeni n-a strigat la mine.

Cap3