Somnul de veci (2)

DOI      

Am trecut prin glasvand şi-am apucat-o pe o alee pavată cu dale roşii netede, între extremitatea pajiştii şi garaj. Şoferul tinerel scosese între timp o limuzină neagră, mare şi nichelată şi o curăţa. Am ajuns pe alee la o latură a serei, iar majordomul îmi deschise o uşă şi se trase în lături. Uşa dădea într-un fel de vestibul, încălzit ca un cuptor uşor încins. Majordomul mă urmă, închise uşa exte­rioară, deschise o alta dinăuntru şi trecurăm mai departe. Aici domnea, într-adevăr, o mare căldură. Aerul era greu, umed, plin de aburi şi îmbâcsit de mirosul greţos al orhideelor tropicale înflorite. De pe pereţii de sticlă şi de pe acoperişul umezit din abundenţă cădeau pe plante picături mari de apă. Lumina devenise de un verde nefiresc, ca filtrată printr-un acvariu. Încăperea era ticsită de plante, o pădure întreagă, cu frunze oribile şi cărnoase şi cu tulpini ca degetele proaspăt spălate ale morţilor. Mirosul era copleşitor, ca acela de alcool fierbând înăbuşit.

       Majordomul reuşi să mă conducă printre plante, evitând să fiu plesnit peste faţă de frunzele lor îm­bibate cu apă şi, după o vreme, am ajuns într-un luminiş din centrul junglei, sub cupolă. Aici, pe o suprafaţă acoperită cu dale hexagonale, fusese întins un covor vechi turcesc, roşu; pe covor se afla un fotoliu cu rotile, pentru invalizi, iar în fotoliu un bătrân, evident pe moarte, care, în timp ce înaintam, ne urmări cu o privire întunecată, stoarsă demult de orice energie, dar păstrând încă expresia directă, întunecată ca pana corbului, a ochilor din portretul de deasupra consolei din hol. Restul feţei era o mască plumburie, cu buze livide, nas ascuţit, tâmple scofâlcite şi cu lobii urechilor întorşi în afară, toate semne evidente ale unei apropiate descompuneri. Trupul lung şi slab era înfăşurat – în acea zăpu­şeală – într-un pled de călătorie şi într-un halat de baie roşu, decolorat. Mâinile subţiri ca nişte gheare zăceau moi una într-alta pe pled, cu unghii roşu-purpuriu. Câteva smocuri de păr alb şi uscat se agă­ţau de pielea capului, ca florile sălbatice ce se luptă să supravieţuiască pe stânca seacă.

Majordomul se opri în faţa lui şi spuse:

— Domnul Marlowe, domnule general.

Bătrânul nu se mişcă, nu vorbi şi nici măcar nu mă salută din cap. Se mulţumi să mă privească inert. Majordomul îmi împinse în spate un fotoliu de ră­chită umed şi-am luat loc. Mi-a cules pălăria cu un gest expert.

Atunci, bătrânul îşi adună vocea ca din fundul unui puţ şi spuse:

— Coniac, Norris. Cum beţi coniacul, domnule?

— Mi-e indiferent.

Majordomul dispăru, printre plantele oribile. Generalul vorbi din nou, economisindu-şi energia cu grija cu care o artistă de cabaret fără angajament, îşi trage în picioare ultima pereche bună de ciorapi.

— Mie îmi plăcea să-l beau cu şampanie. Cu şam­panie rece ca la Valley Forge, cam la o treime de pahar de coniac. Puteţi să vă scoateţi haina, domnule. E prea cald aici pentru cineva cu sânge în vine.

M-am sculat, mi-am scos haina şi mi-am şters cu batista faţa, gâtul şi dosul palmelor. Nici la St. Louis în august nu era aşa de cald ca în acea seră. M-am aşezat din nou şi-am întins mâna cu un gest automat după ţigări, apoi m-am oprit. Bătrânul surprinse gestul şi zâmbi uşor.

— Puteţi fuma, domnule. Îmi place mirosul de tutun.

Am aprins o ţigară şi-am suflat spre el fumul, iar generalul îl mirosi ca un câine de vânătoare la o gaură de şobolani. Un zâmbet vag îi miji în colţurile umbrite ale gurii.

— Halal de-aşa viaţă când ajungi să-ţi satisfaci viciile prin intermediul altuia, spuse el foarte sec. Aveţi în faţa dumneavoastră supravieţuitorul jalnic al unei vieţi cam destrăbălate, un infirm paralizat de ambele picioare şi de jumătatea inferioară a trupu­lui. Nu pot să mănânc decât foarte puţin, iar somnul e atât de apropiat de starea de trezie, încât nu merită să mai fie numit somn. Se pare că trăiesc în mare măsură din căldură, ca un păianjen nou-născut, iar orhideele sunt un pretext pentru căldură. Vă plac orhideele?

— Nu îndeosebi.

Generalul închise ochii pe jumătate.

— Sunt nişte plante dezgustătoare. Carnea lor seamănă prea mult cu cea omenească. Iar parfumul lor are mirosul dulce şi putred al unei târfe.

L-am privit cu gura deschisă. Zăpuşeala umedă şi moale ne înfăşura ca un giulgiu. Bătrânul dădu din cap, ca şi cum gâtul s-ar fi temut de greutatea capului. Apoi majordomul reveni, împingând prin junglă o măsuţă pe rotile, îmi amestecă un coniac cu sifon, înfăşură într-un şervet umed căldarea de aramă cu gheaţă şi dispăru încet printre orhidee. În fundul junglei se deschise şi se închise o uşă.

Am sorbit băutura. Bătrânul se linse pe buze, cu privirea aţintită permanent asupra mea, mişcând încet o buză peste cealaltă cu o concentrare funebră, ca un cioclu care îşi freacă mâinile.

— Vorbiţi-mi despre dumneavoastră, domnule Marlowe. Presupun că am dreptul să vă cer asta.

— Fireşte, dar sunt foarte puţine de spus. Am trei­zeci şi trei de ani, am studiat pe vremuri şi la Universi­tate şi mai sunt în stare să vorbesc englezeşte, dacă-i nevoie. Nu-i mare lucru de meseria mea. Am lucrat pe vremuri ca anchetator pentru domnul Wilde, procurorul districtual. Anchetatorul lui principal, un anume Bernie Ohls, m-a chemat şi mi-a spus că doriţi să mă vedeţi. Nu sunt căsătorit fiindcă nu-mi plac nevestele poliţiştilor.

— Şi sunteţi şi cam cinic, zise bătrânul şi zâmbi. Nu v-a plăcut să lucraţi pentru Wilde?

— Am fost concediat. Pentru indisciplină. Am un renume grozav în materie de indisciplină, dom­nule general.

— Şi eu, domnule Marlowe. Mă bucur s-o aud. Ce ştiţi despre familia mea?

— Mi s-a spus că sunteţi văduv şi că aveţi două fete tinere, drăguţe şi neastâmpărate. Una a fost căsătorită de trei ori, ultima oară cu un fost traficant de alcool, cunoscut în lumea lui sub numele de Rusty Regan. Asta-i tot ce-am auzit, domnule gene­ral.

— Vi s-a părut stranie vreuna dintre informaţii?

— Poate partea cu Rusty Regan. Deşi eu m-am înţeles întotdeauna cu traficanţii de alcool.

Zâmbi vag, în felul său economic.

— Se pare că şi eu. Ţin foarte mult la Rusty. Un irlandez voinic, cu păr cârlionţat, născut la Clonmel, cu ochi trişti şi cu un surâs larg cât bulevardul Wilshire. Prima oară când l-am văzut mi-am închipuit despre el ceea ce credeţi probabil şi dumneavoastră – un aventurier care s-a pomenit plin de biştari peste noapte.

— Se vede c-aţi ţinut la el. Aţi învăţat să vorbiţi ca Rusty.

Îşi vârî mâinile subţiri şi livide sub marginea ple­dului. Mi-am stins ţigara şi-am băut restul de coniac.

— A fost ca un suflu de viaţă pentru mine – cât a stat aici. Îşi petrecea cu mine ceasuri întregi, transpirând ca un porc, bând coniac, cu litrul şi povestindu-mi despre Revoluţia Irlandeză. Fusese ofiţer în aviaţia irlandeză. Nici măcar nu se afla legal în Statele Unite. Fireşte, a fost o căsătorie ridi­colă şi probabil că n-a ţinut nici o lună în chip de căsătorie. Vă dezvălui secretele familiei, domnule Marlowe.

— Rămân mai departe secrete. Ce s-a întâmplat cu el?

Bătrânul mă privi rigid.

— A plecat acum o lună. Brusc, fără să sufle o vorbă. Fără ca măcar să-şi ia rămas bun de la mine. Asta m-a cam jignit, dar Rusty crescuse la o şcoală aspră a vieţii. În curând am să primesc veşti de la el. Între timp sunt iar şantajat.

— Iar?

Îşi scoase mâinile de sub marginea pledului, ţinând în ele un plic cafeniu.

— Mi-ar fi părut foarte rău pentru cel care ar fi încercat să mă şantajeze când era Rusty aici. Cu câteva luni înainte de venirea lui – adică acum vreo nouă sau zece luni – i-am plătit unui anume Joe Brody cinci mii de dolari ca s-o lase în pace pe fiica mea Carmen.

— Ah, am spus.

Îşi mişcă sprâncenele subţiri şi albe.

— Ce înseamnă ,,Ah"!

— Nimic.

Continuă să mă fixeze, puţin încruntat. Apoi zise:

— Luaţi acest plic şi cercetaţi-l. Şi mai serviţi-vă cu coniac.

Am luat plicul de pe genunchii lui şi m-am aşezat din nou. Mi-am şters palmele şi-am întors plicul. Era adresat generalului Guy Sternwood, Alta Brea Crescent nr. 3765, West, Hollywood, Califor­nia. Adresa era în cerneală, cu litere aplecate, cum scriu de obicei inginerii. Plicul era tăiat. L-am desfăcut şi-am scos dinăuntru o carte de vizită cafenie şi trei bucăţele de carton. Cartea de vizită era din olandă subţire cafenie, gravată în bronz: „Domnul Arthur Gwynn Geiger”. Fără adresă. În colţul de jos, din stânga, era scris foarte mic: „Cărţi rare şi ediţii de lux”. Am întors cartea de vizită. Pe dosul ei alte cuvinte scrise aplecat: „Stimate domn, în ciuda imposibilităţii legale de a obţine banii de pe chitanţele aici anexate, care reprezintă întradevăr datorii la joc, presupun că dumneavoastră doriţi să le achitaţi. Cu respect, A. G. Geiger”.

M-am uitat la cele trei bucăţele de carton alb. Erau chitanţe completate cu cerneală, datate cu diferite prilejuri la începutul lunii trecute, în septembrie: „La cerere, promit să-i plătesc lui Arthur Gwynn Geiger, sau să-i eliberez un cec în valoare de o mie de dolari (1000 dolari) fără dobândă. Pentru valori primite. Carmen Sternwood”.

Scrisul era lăbărţat, ca al unui înapoiat mintal, cu o mulţime de floricele şi cerculeţe în locul punctelor. Mi-am mai amestecat o băutură, am sorbit-o din nou şi-am pus deoparte documentul.

— La ce concluzii aţi ajuns? mă întreabă gene­ralul.

— N-am ajuns încă la niciuna. Cine-i acest Arthur Gwynn Geiger?

— N-am nici cea mai vagă idee.

— Ce spune Carmen?

— N-am întrebat-o. Şi nici nu intenţionez. Dac-aş face-o, şi-ar suge degetul mare şi m-ar privi timid.

— Am întâlnit-o în hol. A procedat la fel şi cu mine. Apoi a încercat să mi se aşeze în poală.

Expresia îi rămase neschimbată. Mâinile încleş­tate i se odihneau calm pe marginea pledului, iar zăpuşeala, care îmi dădea senzaţia că m-am transformat într-un rasol fierbinte, nu părea nici măcar să-l încălzească.

— Trebuie să fiu politicos? Sau să mă comport firesc?

— N-am remarcat că suferiţi de multe complexe, domnule Marlowe.

— Cele două fete ies mult împreună?

— Nu cred. Am impresia că au apucat-o pe căi diferite şi oarecum opuse, ducând la pierzanie. Vivian e răzgâiată, pretenţioasă, şmecheră şi fără milă. Carmen e un copil căruia îi place să smulgă aripile muştelor. Au tot atâta răspundere morală cât o pisică. Nici eu n-am răspundere morală. Nici un Sternwood n-a avut vreodată. Continuaţi.

— Presupun că sunt foarte instruite. Îşi dau seama de actele lor.

— Vivian a frecventat mai multe şcoli bune, pen­tru snobi, şi a mers şi la Universitate. Carmen a fost la vreo şase şcoli, cu principii din ce în ce mai liberale şi a terminat de unde a început. Bănuiesc că ambele au avut şi au încă toate viciile obişnuite. Dacă vă apar niţel cam sinistru ca tată, domnule Marlowe, e fiindcă legătura mea cu viaţa e mult prea slabă ca să-mi îngăduie ipocrizii victoriene.

Îşi lăsă capul pe spate, închise ochii, apoi îi deschise iar brusc.

— E de prisos să mai adaug că un om care zămisleşte copii pentru prima oară la cincizeci şi patru de ani capătă ceea ce merită.

Am sorbit din paharul de coniac şi i-am dat drep­tate. Pulsul din gâtlejul lui scofâlcit şi cenuşiu tresări vizibil şi totuşi atât de slab, încât cu greu se putea numi puls. Un bătrân pe două treimi mort şi totuşi hotărât să creadă că e în stare să reziste.

— La ce concluzii aţi ajuns? mă întrebă el deo­dată.

— Eu aş plăti.

— De ce?

— Problema e să plăteşti puţini bani ca să scapi de mulţi nervi. Sunt sigur că-i ceva la mijloc. Dar nimeni n-o să vă frângă inima, dacă n-a reuşit până acum. Şi-ar trebui ca o groază de şantajişti să-şi piardă o groază de timp şi să vă jefuiască de destui bani ca măcar să băgaţi de seamă.

— Am şi eu mândria mea, domnule, răspunse el rece.

— Cineva se bizuie pe asta. E cel mai comod mij­loc de a-i păcăli. Plătiţi, ori anunţaţi poliţia. Geiger poate obţine banii de pe aceste chitanţe, afară de cazul când dovediţi că-i o fraudă la mijloc. Preferă însă să vi le dăruiască, recunoscând că sunt datorii la cărţi, oferindu-vă astfel posibilitatea să vă apăraţi, chiar presupunând că le-ar fi păstrat. Dacă-i un escroc, îşi cunoaşte meseria, iar dacă-i un om cinstit, ocupându-se printre altele şi cu împrumuturi, se cuvine să-şi primească banii. Cine-i acest Joe Brody, căruia i-aţi plătit cinci mii de dolari?

— Un fel de cartofor. Nu-mi aduc aminte bine. Norris s-ar putea să ştie. Majordomul meu.

— Fiicele dumneavoastră au banii lor, nu-i aşa, domnule general?

— Vivian are, dar nu prea mulţi. Carmen e încă minoră pentru a primi moştenirea rămasă de la mama ei. Le dau amândurora alocaţii substanţiale.

— Pot să vă scap de acest Geiger, domnule gene­ral, dacă doriţi. Oricine ar fi şi indiferent cu ce v-ar avea la mână. S-ar putea să vă coste nişte bani, în afara celor plătiţi mie. Fireşte, dându-i banii, nu rezolvaţi nimic. Nu rezolvi niciodată nimic dacă accepţi şantajul. Figuraţi pe listele lor de buni plat­nici.

— Înţeleg. Înălţă indiferent din umerii ascuţiţi şi largi de sub halatul roşu şi decolorat. Adineaori aţi spus să-i plătesc. Acum spuneţi că n-o să rezolv nimic astfel.

— Vreau să spun că v-ar reveni mai ieftin şi-ar fi mai uşor să-i cedaţi o sumă oarecare. Asta-i tot.

— Mă tem că sunt un om cam nerăbdător, dom­nule Marlowe. Care-i tariful dumneavoastră?

— Douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus cheltuielile... dacă am noroc.

— Înţeleg. Mi se pare o sumă destul de rezona­bilă pentru a extirpa excrescenţele morbide de pe spinarea unora. O operaţie extrem de delicată. Sper că vă daţi seama. Vă rog ca operaţia dumneavoastră să fie cât mai puţin dureroasă pentru pacient, da? S-ar putea să fie mai multe operaţii, domnule Marlowe.

Am dat pe gât şi cel de-al doilea pahar de coniac şi mi-am şters buzele şi faţa. Căldura toridă nu m-a slăbit nici după ce-am băut coniacul. Generalul clipi spre mine şi trase de marginea pledului.

— Pot să cad la o înţelegere cu tipul ăsta dacă găsesc că-i destul de cinstit? am întrebat.

— Da. Cazul e acum în mâinile dumneavoastră. Nu fac niciodată o treabă pe jumătate.

— Am să-l iau prin surprindere. O să creadă că i-a căzut un pod în cap.

— Sunt convins c-o s-o faceţi. Iar acum, vă rog să mă iertaţi. Sunt obosit.

Întinse mâna şi atinse clopoţelul de pe braţul fotoliului. Şnurul era vârât într-un cablu negru care se încolăcea printre hârdaiele vopsite în verde-închis, pline cu orhidee în creştere şi descompunere. Îşi închise ochii, apoi îi deschise, mă fixă o clipă cu privirea lui strălucitoare şi se afundă printre perne. Pleoapele căzură din nou şi nu-mi mai dădu nicio atenţie.

M-am ridicat, mi-am luat haina de pe spătarul umed al fotoliului de răchită şi-am plecat cu ea în mână printre orhidee. Am deschis cele două uşi şi m-am oprit afară pe prag, în aerul înţepător de oc­tombrie, şi-am tras în piept puţin oxigen. Şoferul de lângă garaj dispăruse. Majordomul înaintă pe cărarea roşie, călcând uşor şi egal şi cu trupul drept ca o scândură de călcat. Mi-am îmbrăcat haina şi l-am urmărit cum se apropie.

S-a oprit cam la o jumătate de metru de mine şi mi-a spus grav:

— Doamna Regan ar dori să vă vadă înainte să plecaţi, domnule. Iar în privinţa banilor, domnul general mi-a dat instrucţiuni să vă înmânez un cec pentru orice sumă credeţi de cuviinţă.

— Cum ţi-a dat instrucţiuni?

Păru uimit, apoi zâmbi.

— A, înţeleg, domnule. Sunteţi, fireşte, detectiv. După felul cum a sunat clopoţelul.

— Dumneata îi scrii cecurile?

— Mă bucur de această favoare.

— Înseamnă că n-ai să mori sărac. N-am nevoie acum de bani, îţi mulţumesc. În ce chestiune doreşte să mă vadă doamna Regan?

Ochii lui albaştri mă priviră calm şi discret.

— Şi-a format o idee eronată asupra scopului vizitei dumneavoastră, domnule.

— Cine i-a pomenit de vizita mea?

— Ferestrele de la camera ei dau spre seră. V-a văzut când aţi intrat. Am fost silit să-i spun cine sun­teţi.

— Nu-mi place treaba asta.

Ochii lui albaştri se contractară.

— Aveţi cumva intenţia să mă învăţaţi care îmi sunt îndatoririle, domnule!

— Nu. Dar mă amuză grozav când încerc să mi le închipui.

O clipă ne-am privit lung. Mi-a aruncat o privire furioasă şi albastră, şi-a plecat.

Cap1