De-ale lui Zoscenko (52)

Canibalul

Anul acesta, în casa noastră a avut loc o jude­cată tovărăşească.

A fost judecat un locatar, pe nume F, pentru săvîrşirea unui act de huliganism.

Trebuie să vă spun că noi locuim într-o casă foarte mare, cu o populaţie de peste o mie de lo­catari. Casa noastră are gazeta ei de perete —  „Ia-l de guler!”

Ei bine, locatarul ăsta, pe nume F, citind odată în gazetă nişte versuri la adresa lui, s-a supărat teribil şi ţipînd „Vă omor pe toţi!”, a rupt gazeta.

Afară de asta, l-a tras de păr pe un băieţaş în vîrstă de doisprezece ani, fiul redactorului gazetei. Şi în plus, ţipînd „Am să-ţi sucesc gîtul!”, s-a repezit la poetul care a scris versurile, punîndu-l pe fugă.

   Faptul e, desigur, reprobabil, nedemn de epoca noastră.

Trebuie spus că mai înainte gazeta noastră nu se bucura de succes în rîndul locatarilor. Lumea nu prea o lua în seamă; în afară de redactor, ni­meni nu se ostenea cu lectura acestui organ.

Mai tîrziu însă s-a hotărît să se ridice nivelul gazetei. în care scop, s-a făcut apel la un poet umorist care locuia în casa vecină.

Poetul a refuzat oferta şi a stăruit mult în re­fuzul său, dar pe urmă a spus:

— Eu nu alerg după bani. Dar îmi place să lucrez „cu interes”. Asta mă stimulează. Daţi-mi măcar zece copeici de vers şi atunci nu numai că am să vă salt gazeta, dar am să fac din ea un cazan în clocot, în care, fără a-mi precupeţi for­ţele, am să-i fierb pe toţi locatarii, de n-au să mai ştie pe ce lume trăiesc. Garantez succesul: în faţa gazetei o să se adune lumea.

La început poetul umorist a descris starea proastă a scărilor şi lipsurile gropii de lături, dar cînd i s-a majorat onorariul la treizeci de copeici versul, a trecut la oameni, şi într-un răstimp scurt i-a şfichiuit cu versurile lui aproape pe toţi locatarii, inclusiv doamnele şi copiii.

După asta, neîntîmpinînd nici o rezistenţă, i-a luat iar la rînd pe aceiaşi oameni, arătîndu-se de fiecare dată tot mai incisiv.

În sfîrşit, a publicat nişte versuri împotriva locatarului F, care, aşa cum am mai spus, s-a supărat teribil, a făcut un tărăboi grozav şi acum era tras la răspundere.

Gazeta ruptă a fost lipită la loc. Versurile au fost citite în instanţă. Iată aceste versuri:

Ticălosului F.

La timp chiria n-o plăteşte,

Zicînd că n-are para chioară.

Dar umblă ţanţoş, şmechereşte,

Cu şapca lui de căprioară.

Şi acest crai cu negre plete

Se plimbă în taxi cu fete.

El sparge lemne pe parchet

Şi-aduce casei vătămare.

Deci să-l izbim pe-acest brunet

Care-şi ia nasul la purtare.

Versurile astea, anume, l-au făcut pe locata­rul F. să turbeze.

În instanţă, locatarul F. zice:

— Poezia asta conţine un singur rînd de ade­văr, acela în care se spune că eu port şapcă din piele de căprioară. Restul e minciună curată. Chi­ria o plătesc la zi, şi numai o singură lună am întîrziat cu plata, fiind soţia mea însărcinată. Cît priveşte taxiul, am dus-o cu taxiul pe soţia mea la consultaţie la maternitate. Cît priveşte acuzaţia că sparg lemne pe parchet, asta-i scorneală curată. Duşumeaua e într-adevăr ciopîrţită, dar asta e din timpul foametei, cînd locata­rul de dinaintea mea spărgea aici lemne. Acum noi avem portar, care poate confirma că el îmi sparge toate lemnele în curte. Toate astea, luate la un loc, m-au făcut să-mi pierd raţiunea şi să săvîrşesc acte nedemne de un cetăţean sovietic.

Preşedintele tribunalului tovărăşesc zice:

— Urîtă treabă, zău! Decît să rupi organul de presă, mai bine făceai dacă te adresai redacţiei, arătînd că eşti calomniat. Dar în loc să pro­cedezi aşa, dumneata rupi gazeta şi tragi de păr pe un băiat de doisprezece ani, cu totul nevino­vat, fiul redactorului. Ce lipsă de civilizaţie! Mă simt, zău, eu prost în locul dumitale.

— Sînt dispus să roşesc pentru această faptă — zice locatarul F. Dar să vedeţi cum a fost. Cînd m-am dus la redactor şi l-am rugat să dea o dezminţire, el mi-a spus aşa: „Acum văd şi eu că poezioara te acuza pe nedrept. Dar în­cearcă şi dumneata să-ţi înăbuşi cumva ofensa. Eu n-am să public o dezminţire, pentru că asta ar submina prestigiul gazetei. Oamenii au să spună că umblăm cu minciuni şi după aia o întoarcem. Dumneata eşti persoană particulară, noi sîntem organ obştesc. Noi sîntem mai importanţi decît dumneata. Aşa că înghite ofensa şi nu face tă­răboi”. Am plecat de la redactor cu mîinile goale, ba încă băiatul lui mi-a strigat din urmă: „Şi acest crai cu negre plete se plimbă în taxi cu fete”. Atunci l-am tras şi eu un pic de păr. Pen­tru care îmi cer mii de scuze.

Preşedintele îi zice redactorului:

— Rău ai făcut, zău, că n-ai dat o dezminţire. Uite în ce hal aţi adus un locatar cu satira asta a voastră! Uite, şi acum tremură tot.

Redactorul zice:

— Acum văd şi eu că l-am cam lăsat să-şi facă de cap pe canibalul ăsta de umorist. De cînd i-am mărit onorariul, parcă şi-a ieşit din minţi. Ar fi gata să-şi omoare şi fratele. Promit că-i voi reduce onorariul la zece copeici versul, că alt­fel ne duce de rîpă.

— Nu-i destul să-i reduci onorariul — zice preşedintele. Trebuie să-l dai afară de la gazetă, pentru că la gazetă se cuvine să lucreze numai oameni curaţi cum e cristalul. Acum vedem lim­pede că un ticălos din ăştia poate nu numai să-i indispună, dar să-i şi învrăjbească pe toţi locata­rii, făcîndu-i să nu se poată suferi... Unul ca ăsta e puţin să fie dat afară, el trebuie trimis în jude­cată, ceea ce am să şi fac neapărat. Cît priveşte pe locatarul F., fapta săvîrşită de el este în cel mai înalt grad greşită. În loc să reclame cazul de calomnie, el şi-a făcut dreptate singur, pentru care îl mustrăm în public.

Cu aceasta, şedinţa tribunalului a luat sfîrşit.

   După două săptămîni a apărut o nouă gazetă, cu dezminţirea cuvenită. Gazeta anunţa totodată că poetul umorist a fost scos din colectivul re­dacţional.