Intamplari neobisnuite (13)

Cap. XIII. La sfârşitul căruia J. T. Maston dă un răspuns de-a dreptul epic.

Timpul mergea însă înainte şi, după toate probabilităţile, mergeau înainte şi lucrările executate undeva — nimeni nu ştia unde — de preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, în condiţii atât de ciudate.

Totuşi, cum se făcea că o asemenea operaţie, care cerea construirea unei uzine uriaşe, ridicarea unor cuptoare înalte pentru obţinerea metalului necesar turnării unui tun de un milion de ori mai mare decât tunul de 27 de centimetri al marinei franceze, precum şi turnării unui proiectil de 180.000 de tone — care necesita angajarea câtorva mii de lucrători, transportul şi cazarea lor — cum se făcea că o asemenea operaţie a putut fi săvârşită în taină? În ce punct din Lumea Nouă sau Lumea Veche se instalaseră atât de tainic Barbicane şi prietenii săi, încât nu treziseră deloc bănuiala popoarelor din jur? Oare într-o insulă părăsită din Oceanul Pacific sau Oceanul Indian? Dar în zilele noastre nu mai există insule pustii, fiindcă englezii au pus mâna pe toate. Doar dacă noua societate anonimă n-o fi descoperit vreuna, special pentru nevoile ei! Iar ca să-ţi treacă prin minte că şi-ar fi stabilit uzinele undeva la Polul Nord sau Polul Sud — aşa ceva nu, ar fi fost de necrezut! Oare societatea „Polul Nord” nu se hotărâse să mute din locul lor aceste regiuni tocmai din pricină că nu putea ajunge la asemenea latitudini?

           Dealtfel, căutarea preşedintelui Barbicane şi a căpitanului Nicholl de-a curmezişul continentelor sau a insulelor, chiar numai în părţile mai uşor de cercetat, ar fi însemnat curată pierdere de vreme.

          Carnetul confiscat de la secretarul „Clubului artileriştilor” nu arăta că focul de tun va fi tras de undeva din apropiere de ecuator? Ori, acolo regiunile sunt locuite, chiar dacă cei care le populează nu sunt oameni civilizaţi. Aşadar, dacă locul experienţei fusese ales în apropierea ecuatorului, acest punct nu se putea găsi nici în America, adică de-a curmezişul Peru-ului şi Braziliei, nici în insulele Sonde, Sumatra, Borneo, nici în arhipelagul Celebes şi nici în Noua Guinee — întrucât în niciunul din aceste locuri nu s­ar fi putut săvârşi o asemenea operaţiune fără ştirea populaţiei. După toate probabilităţile operaţiunea n-ar fi putut fi săvârşită în taină nici în Africa Centrală, în regiunea Marilor Lacuri, tăiată de ecuator. Este drept că mai rămâneau insulele Maldive din Oceanul Indian, Insulele Amiralităţii, Gilbert, Crăciunului şi Galapagos în Oceanul Pacific şi insula San-Pedro în Atlantic. Dar cercetările făcute în aceste locuri n-au dus la niciun rezultat. Rămâneau de făcut doar presupuneri, care nu aveau deloc darul de a potoli groaza ce cuprinsese lumea întreagă.

Ce credea oare Alcide Pierdeux despre toate acestea? Mai „sulfuric” ca oricând, el se gândea mereu la diferitele consecinţe ale acestei chestiuni. Era într-adevăr uimitor, dar nu imposibil, ca Nicholl să fi inventat un explozibil atât de puternic, adică să fi fabricat acea meli-melonită cu o putere de expansiune de 3-4 mii de ori mai mare decât a celor mai puternice explozibile folosite în războaie şi de 5600 de ori mai puternică decât blajinul praf de puşcă al strămoşilor noştri. Nu putem şti ce rezervă viitorul acestui gen de progres, dar bănuim că s-ar putea ajunge la distrugerea unor armate întregi, indiferent de distanţă. În orice caz, schimbarea axei pământeşti prin izbitura produsă de reculul unui tun era o chestiune care-l punea pe gânduri chiar şi pe inginerul francez.

Adresându-se în gând preşedintelui consiliului de administraţie al societăţii, Alcide Pierdeux spunea:

„Este drept, preşedinte Barbicane, că Pământul suportă în fiecare zi toate izbiturile care se produc la suprafaţa lui. Este sigur că, atunci când sute de mii de oameni încep să petreacă aruncându-şi unii altora mii de proiectile de câteva kilograme fiecare, sau milioane de alte proiectile de câteva grame fiecare, ca şi atunci când merg, fac o săritură sau întind braţul sau chiar când o globulă de sânge se plimbă prin artere — toate acestea acţionează asupra masei globului nostru, Aşadar, maşinăria sa uriaşă o să producă izbitura necesară! Dar — fir-ar să fie de integrală! — oare zguduitura asta o să fie suficientă ca să răstoarne Pământul? Trebuie să recunosc că ecuaţiile animalului de Maston demonstrează precis lucrul acesta!”

La drept vorbind, Alcide Pierdeux nu putea decât să admire calculele ingenioase ale secretarului „Clubului artileriştilor”, pe care membrii comisiei de anchetă le puseseră la dispoziţia tuturor savanţilor în stare să le priceapă. Şi Alcide Pierdeux, care citea lucrările de algebră aşa cum un ins oarecare citeşte gazeta, găsea în această lectură un farmec nespus.

Dar dacă se va produce talmeş-balmeşul, câte nenorociri se vor mai abate asupra planetei noastre! Cataclisme, oraşe făcute una cu pământul, munţi mutaţi din loc, oameni ucişi cu milioanele, mări şi oceane ieşite din albiile lor şi provocând inundaţii îngrozitoare! Se vor petrece aceleaşi lucruri ca şi de pe urma unui cutremur de o violenţă nemaipomenită.

„Măcar dacă blestematul de praf de puşcă al căpitanului Nicholl ar fi mai slab!” mormăi mai departe Alcide Pierdeux. „Am putea trage atunci nădejdea că proiectilul o să vină din nou să izbească Pământul, fie mai înainte de locul de unde a fost tras, fie dincolo de acest loc, după ce ar face ocolul Pământului. În acest caz, noua lovitură ar pune din nou lucrurile în situaţia lor de mai înainte şi într-un timp destul de scurt — nu însă fără să fi provocat mai întâi o serie de dezastre mari. Dar scapă-te de el, dacă poţi! Mulţumită meli- melonitei lor, proiectilul ăsta o să descrie o frântură de hiperbolă, aşa că nu va mai veni să ceară scuze Pământului că o să-l pună din nou în poziţia dinainte!” Spunând acestea, Alcide Pierdeux făcea gesturi mari ca un semafor, riscând să spargă totul în cale pe o rază de doi metri. Apoi continuă: „Dacă s-ar cunoaşte locul de unde o să se tragă cu tunul, aş putea calcula repede pe care din marile cercuri ale Pământului schimbarea de nivel a apelor mărilor va fi egală cu zero, ca şi punctele unde schimbarea de nivel ar ajunge la maximum! Li s-ar putea spune atunci oamenilor să-şi ia din vreme teleguţa, înainte ca oraşele sau căsuţele lor să facă tumba! Dar de unde să aflu asta?”

Şi, arcuindu-şi mâna pe deasupra pufului rar care-i împodobea ţeasta, adăugă: „Hm! Dacă stau şi mă gândesc mai bine, consecinţele zguduirii ar putea să fie mult mai complicate decât credem. Oare de ce nu ar profita de ocazie şi vulcanii şi nu ar începe nişte erupţii fără frâu, aidoma unui pasager cuprins de rău de mare, revărsând materiile deplasate din măruntaiele lor? Şi de ce o parte din oceanele ale căror ape s-ar umfla nu s-ar năpusti apoi în craterele vulcanilor? Naiba să mă ia dacă nu s-ar putea produce nişte explozii care să facă praf şi pulbere din toată maşina noastră pământească! Ah, blestematul de Maston, cum se încăpăţânează el să rămână mut! Priviţi-l cum se joacă cu bila noastră pământească, făcând cu ea giumbuşlucuri pe biliardul universului!”

Aşa îşi zicea în gând Alcide Pierdeux. Curând, aceste ipoteze îngrozitoare fură reluate şi discutate de ziarele din lumea întreagă. Ce mai însemnau trombele marine, valurile cât casa, potopul de ploi care din când în când rad ca în palmă câte o părticică din Pământul nostru, în comparaţie cu răsturnările ce aveau să fie produse de operaţiunea pe care o puneau la cale Barbicane şi ai lui? Şi apoi, asemenea catastrofe sunt parţiale! Dispar câteva mii de oameni, iar cei ce rămân, aproape că nici nu se simt tulburaţi în tabieturile lor. Iată de ce, pe măsura apropierii datei fatale, până şi cei mai curajoşi dintre oameni se simţeau cuprinşi de groază. Predicatorii aveau un prilej straşnic să proorocească sfârşitul lumii. Ai fi crezut că te trezeşti în acea înfiorătoare perioadă a anului 1000, când oamenii şi-au închipuit la un moment dat că vor fi aruncaţi în împărăţia morţilor.

Să ne reamintim ce s-a petrecut în vremea aceea. Luându-se după un pasaj din Apocalips, popoarele au crezut că se apropie ziua de apoi. Ele aşteptau semnele mâniei, prezise de scriptură. Fiul pierzării, antichristul, urma să se arate lumii.

„În ultimii ani ai celui de al X-lea secol, — povesteşte H. Martin, — se întrerupsese totul: petreceri, afaceri, treburi, până şi munca la câmp. „De ce — îşi spuneau oamenii — să ne gândim la un viitor care nu va fi niciodată? Mai bine să ne gândim la veşnicia care începe mâine!” Toţi se mulţumeau să facă faţă doar nevoilor imediate; moşiile, castelele erau date de pomană mânăstirilor, pentru câştigarea unor protectori în împărăţia cerurilor, unde aveau să intre toţi. Multe dintre hrisoavele de danii făcute bisericilor încep prin aceste cuvinte: „Apropiindu-se sfârşitul lumii şi prăbuşirea ei fiind tare aproape... ” Când veni termenul fatal, lumea se înghesui în biserici, în capele, în edificii închinate lui Dumnezeu, aşteptând cu groaza în oase să audă răsunând în slava cerului cele şapte trâmbiţe ale celor şapte îngeri ai judecăţii de apoi”.

După cum se ştie, prima zi a anului 1000 a trecut fără ca legile naturii să fi fost cumva tulburate.

De data aceasta însă, nu mai era vorba de o răsturnare întemeiată pe nişte texte obscure, specifice bibliei. Era vorba de o modificare a echilibrului Pământului, având ca bază calculele nediscutate şi de nediscutat — o experienţă pe care progresul ştiinţelor balistice şi mecanice o făcea absolut cu putinţă de transpus în fapt. De data asta, mările nu aveau să scoată la iveală morţii, ci urmau să-i înghită cu milioanele pe cei vii, târându-i în străfundurile noilor adâncuri.

Rezultatul a fost că, în ciuda schimbărilor produse în sufletul omenesc de influenţa ideilor moderne, groaza cuprinsese atât de mult omenirea, încât unele practici din anul 1000 s-au repetat cu aceeaşi frenezie apropiată de nebunie: niciodată oamenii nu şi-au făcut cu atâta grabă pregătirile de plecare într-o lume mai bună! Niciodată nu au fost date atâtea acatiste! Niciodată nu s-au făcut atâtea împărtăşiri ale celor pe patul de moarte şi care se pocăiau în ceasul al doisprezecelea! Ba s-a vorbit chiar să se ceară papei o iertare generală de păcate, acordată prin edict tuturor oamenilor de bună credinţă, cuprinşi de groază.

Fireşte că, aşa stând lucrurile, situaţia lui J. T. Maston devenea din zi în zi mai critică. Doamna Evangelina Scorbitt era tot timpul înfricoşată, gândindu-se că matematicianul ar putea să cadă victimă răzbunării obşteşti. Se poate chiar să-i fi trecut prin minte idei a de a-l sfătui să rostească odată cuvântul pe care nu voia să-l spună nici în ruptul capului, dând dovadă de o nemaipomenită încăpăţânare. Dar ea n-a îndrăznit să-i dea un asemenea sfat — şi bine a făcut, fiindcă s-ar fi expus unui refuz categoric.

Este lesne de înţeles că acum până şi populaţia din Baltimore era greu de liniştit, căci fusese şi ea cuprinsă de groază, fiind aţâţată de cele mai multe din ziarele apărute în America şi de ştirile care veneau din „cele patru colţuri ale Pământului”, pentru a folosi limbajul apocaliptic al lui Ioan evanghelistul din vremea lui Domiţian.

Cu toate acestea, J. T. Maston rămânea nestrămutat în muţenia lui, refuzând să destăinuiască unde se află locul X. El îşi dădea prea bine seama că dacă l-ar spune, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi împiedicaţi să-şi continue opera.

La urma urmei, era frumoasă lupta aceasta de unul singur împotriva lumii întregi. Nici nu mai e nevoie să spunem cât de mult crescuse J. T. Maston în ochii doamnei Evangelina Scorbitt, ca şi a colegilor lui din „Clubul artileriştilor”. Trebuie să recunoaştem că vitejii ăştia încăpăţânaţi, aşa cum sunt tunarii la pensie, ţineau morţiş la planurile lui Barbicane. Pe de altă parte, secretarul „Clubului artileriştilor” ajunsese atât de cunoscut în toată lumea, încât numeroase persoane îi trimiteau scrisori, aşa cum se trimit criminalilor celebri, sperând că au să primească un răspuns, scris de mâna care urma să dea Pământul peste cap.

E drept că lucrul putea să pară frumos, dar devenea şi din ce în ce mai primejdios. Închisoarea din Baltimore era zi şi noapte înconjurată de mulţime. Se auzeau într-una strigăte. Cei mai furioşi voiau să-l linşeze pe J. T. Maston la faţa locului şi imediat. Poliţia îşi dădea seama că n-o să-l mai poată apăra multă vreme.

Vrând să dea satisfacţie maselor americane ca şi popoarelor străine, guvernul de la Washington hotărî în cele din urmă să-l dea în judecată pe J. T. Maston şi să-l aducă în faţa juraţilor. Ţinând seama că şi juraţii erau cuprinşi de panică, aşa cum era cuprinsă dealtfel lumea întreagă, era sigur că „procesul lui Maston nu se va tărăgăna” — cum spunea. Alcide Pierdeux, care în ceea ce îl priveşte simţea oarecare simpatie faţă de încăpăţânarea acestui calculator.

Iată de ce în dimineaţa zilei de 5 septembrie, preşedintele comisiei de anchetă se prezentă el însuşi în celula întemniţatului.

La cererea sa insistentă, doamna Evangelina Scorbitt fusese autorizată să-l însoţească. Cine ştie? Poate că acum, la ultima încercare, influenţa acestei femei îl putea face să deschidă gura... Nu trebuia neglijată nici cea mai mică şansă... Orice mijloc era bun, dacă putea să ducă la dezlegarea tainei. Dacă nu se va reuşi, trebuia să se caute altceva.

—  O să trăim şi-o să vedem spuneau oamenii care gândeau ceva mai mult. În definitiv, ce-o să câştigăm dacă o să-l spânzurăm pe Maston, iar catastrofa tot o să se producă, în toată grozăvia ei?

Aşadar, în ziua de 5 septembrie, către ora 11, J. T. Maston se găsea în prezenţa doamnei Evangelina Scorbitt şi a lui John H. Prestice, preşedintele comisiei de anchetă.

Intrarea în miezul problemei a fost foarte simplă. Apoi, în convorbirea care a urmat, au fost puse următoarele întrebări şi date următoarele răspunsuri — foarte aspre din partea unuia şi foarte calme din partea celuilalt. Şi cui i-ar fi venit să creadă că de data asta cel care avea să fie calm era tocmai J. T. Maston?

—      Te întreb pentru ultima dată: vrei să răspunzi? începu John H. Prestice.

—     În legătură cu ce? spuse ironic J. T. Maston.

—      În legătură cu locul unde a plecat colegul dumitale Barbicane.

—     Am răspuns de o sută de ori la întrebarea asta.

—      Răspunde pentru a o suta una oară.

—      Barbicane se află acolo de unde o să se tragă cu tunul.

—      Şi unde se află locul de unde o să se tragă cu tunul?

—     Acolo unde se află colegul meu Barbicane.

—     Ia seama, J. T. Maston!

—      La ce?

—     La consecinţele refuzului dumitale de a răspunde şi care vor avea drept rezultat...

—     ... că n-o să aflaţi niciodată ceea ce nici nu trebuie să ştiţi.

—      Ceea ce avem dreptul să ştim!

—      Nu sunt de aceeaşi părere.

—     Te dăm pe mâna juraţilor!

—      Daţi-mă!

—      Şi juriul o să te condamne!

—     Treaba lui!

—      Şi imediat ce se va da sentinţa, o să şi fie executată!

—     Bine!

—    Dragă Maston!... îndrăzni să spună doamna Evangelina Scorbitt, cu inima strânsă de atâtea ameninţări.

—     Vai... mistress! exclamă J. T. Maston.

Şi mistress Evangelina Scorbitt lăsă capul în jos şi nu mai scoase un cuvânt.

—     Vrei acum să afli şi care o să fie sentinţa? începu din nou preşedintele comisiei de anchetă.

—     Dacă eşti bun să mi-o spui...

—     O să fii condamnat la moarte... cum dealtfel o meriţi!

—     Zău?

—     Şi o să fii spânzurat, domnule, tot atât de sigur după cum doi şi cu doi fac patru

—  Atunci, domnule, mai am încă şanse să scap, răspunse liniştit J. T. Maston. Dacă ai fi cât de cât matematician, n-ai mai spune „tot atât de sigur după cum doi şi cu doi fac patru!” Cine ştie dacă nu se va dovedi că toţi matematicienii au fost nişte nebuni până astăzi, afirmând că doi şi cu doi fac patru?

—     Domnule!... izbucni preşedintele comisiei de anchetă, absolut năucit.

—   Ei, — reluă J. T. Maston, — dacă ai fi spus „tot atât de sigur după cum unu şi cu unu fac doi”, atunci era altceva. Lucrul acesta este absolut evident, căci de data aceasta nu mai este vorba de o teoremă, ci de o axiomă.

         Şi, după această lecţie de aritmetică, preşedintele comisiei de anchetă plecă, în vreme ce doamna Evangelina Scorbitt simţea că nu are destul foc în priviri, ca să-l admire cum se cuvine pe extraordinarul calculator al visurilor sale!

Cap12