In casa bunicilor (2)

Pornesc spre casa bunicilor în trăsura comandată de tata. Se cunoaşte! Un muscal numai de catifea, ca un mitropolit cu şapcă, obrajii de duduie, bici galben ca de aur, roţi cu ochelari de cauciuc, perne moi, covoraş la picioare şi cai negri, cu coamă şi coade lungi de fată care s-a lăut. Dar sunt armăsari, fiindcă numai armăsarii pot fugi cu atâta străşnicie năzdrăvană. Unul dintre copii ar vrea să vadă luceferii de foc, care s-aprind în mers pe pieptul armăsarilor. Dar copiii stau pe scăunaş, cu spatele la muscal, nas în nas cu ochii mamei.

Mama e nervoasă. Pe genunchi are o cutie de bomboane legată cu şnur de aur. Cu toate că sînt în mănuşi, degetele maniei fac game pe capacul cutiei. Copiii ştiu ce înseamnă când mama face game fără pian. Deci stau cuminţi.

            Tata fumează şi salută în dreapta şi în stînga. Toată lumea îl cunoaşte pe tata.

Au ajuns în „Beilic”. Dar trăsura nu intră în ogradă. Stă smerită la poartă, ca la mânăstire. Mama în frunte, cu foşnetul rochiei, umbreluţa şi cutia de bomboane; tata după mama, cu scârţâitul ghetelor, uitându-se la copaci; copiii în urmă, unul după altul, târându-şi paşii, cu capetele mereu întoarse după armăsarii de la poartă.

Dintâi intră cutia cu bomboane cu mâinile mamei, apoi mama cu sărutările. Tata aruncă ţigara, îşi şterge buzele cu batista care miroasă frumos a apă de colonie, se descoperă şi intră, sărutând pe rând mâna bunicilor. Bunicii îl sărută pe frunte. Tata nu mai e tata: e copilul bunicilor.

Copiii, şi mai mici, rămaşi parcă fără tată, aşteaptă pe treptele antreului să le vie rândul la bunici. Treptele sunt de piatră vopsită albastru deschis. Antreul este de lemn gălbui, cu ferestre.

Mâna bunicii e plină de inele cu pietre colorate şi ouşoare de mărgăritar. Miroasă ca turtele de Crăciun, a migdale şi apă de flori.

— Sărută, nepricopsitule, ca lumea. Aşa se sărută?

Nepotul sărută din nou — apăsat şi cu „ţoc” — mâna care parcă are un ochi în palmă ca bolta bisericii. Mâna bunicii, chiar când o săruţi, o simţi urzicându-ţi urechea.

Mâna bunicului bate-n gălbui şi miroasă a frunză uscată de nuc. Copiii ar vrea să fie în casa bunicilor ca la pomul de Crăciun. Dar e altfel.

În casa bunicilor totul e cuminte — ca în somn — şi nu se mişcă din loc, începând cu nepoţii aşezaţi la rând pe trei scaune prea înalte pentru ei.

Stau. Stau. Stau.

Le vine să se strâmbe ca la fotograf. Dar: „Să nu"...

Tac. Tac. Tac.

Le vine câte-un „oac" de broască, câte-un „ham" de câine, câte-un „bâz" de muscă-bâzălău, câte-un „muu” de vacă.

Dar: „Să nu"...

Şi nu fac nimic, nimic, nimic.

Degeră de urât.

Unul cască sincer: „Uăăă!"

— Caşti o gură cât o şură! spune bunica. Are să-ţi intre muş­tele. Ia să văd: te speli bine pe dinţi?

— De ce nu-ţi acoperi gura când iţi vine să caşti? intervine mama, trimeţindu-i o privire mai împungătoare decât acul de pălărie.

Ceilalţi nu mai cască, deşi simt câte-o gură de peşteră cu ba­lauri în fălcile încleştate.

În schimb, cel mai mic strănută.

— Moaşa-n pod, spune bunica. Da' unde ţi-i batista?

N-are.

— Nu ţi-am spus, — începe mama.

I-a spus, dar n-are.

— Iaca ţi-o dau pe-a mea, — spune bunicul. Suflă bine.

Mama nu admite batiste străine în mâna copiilor. Dar asta se va vedea acasă, la înapoiere, după ce trăsura cu doi armăsari îl va duce pe tata la club.

Bunica a făcut cafeaua, a umplut filigenele cu semilună, le întinde pe rând. începând cu bunicul, varsă ca din greşeală puţină cafea în farfurioara tatei, şi spune, privindu-l pe sub ochelari:

— Ai să iei parale.

— Dea Domnul! Poate se sparge ghinionul!

— Tot nu te-ai lăsat? îl cercetează bunica, cu glasul gros şi sprâncenele îmbinate.

Tata râde, mama oftează, bunica dă din cap a pagubă şi bea cafeaua răcoritoare în farfurioară, făcând „sfrr” cu buzele, ca o vrabie când zboară de jos pe creangă.

— Da' istora ce să le dau? o întreabă pe mama, ştergându-şi cu batista mustăţile de cafea.

— Nu-i mai răsfăţa, mamae. Lasă că au de-ajuns acasă.

Nepoţii îşi încrucişează privirile asupra cutiei cu bomboane. Deşi bunica are ochi şi-n palmă — pentru nepoţi — nu vede. Strânge cutia cu bomboane proaspete în dulap, şi le dă din cutia cu bomboane vechi.

— Voi aveţi dinţi de lup, gâgâlicilor, nu ca mine, femeie bătrână.

După cafea, tata se duce în odaia de alături. Nasul bunicii parcă se ascute adulmecând urma tatei.

Trece câtva timp cu miros de fum de tutun, şi tata se întoarce, ştergându-şi mustăţile cu batista parfumată. Bunica îl priveşte, îşi duce şi ea batista la nas, ia de pe o poliţă cornetul de coajă de brad cu răşină, pune un cărbune din sobă, şi suflând şi tot suflând se duce cu fumul albastru în cele patru colţuri ale odăii cum ai face semnul crucii într-un loc spurcat de Necuratul.

Copiii sînt mândri că tatăl lor a cutezat să fumeze în casa bunicilor.

— Tată de când fumezi mata? îl cercetează ei în taină.

Tata se uită la mama cu coada ochiului, zâmbeşte ca şi cum ar vrea să tacă, dar răspunde totuşi:

— Parcă de când m-am căsătorit. Nu?

— Da, confirmă mama, ridicând din umeri.

— Cum credeţi voi — continuă tata mult mai convins — că aş fi îndrăznit să fumez în casa părinţilor mei? Nici acuma...

E teribilă casa bunicilor!

Cap1